ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 346/2024

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10.01.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Cluj-Napoca și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, anularea Deciziei nr. 20/27.06.2018 și a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/04.12.2017, prin care s-a dispus angajarea răspunderii solidare a sa în limita sumei de 9.003.049 RON, compusă din debite în suma de 5.861.320 RON și accesorii în suma de 3.141.729 RON, stabilite în sarcina societății B. S.R.L. prin Decizia de impunere nr. x/25.09.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj.

La termenul din 22 martie 2019, reclamantul a precizat cadrul procesual, solicitând introducerea în cauză a Administrației Județene a Finanțelor Publice Cluj în calitate de succesoare a Administrației pentru Contribuabili Mijlocii.

Prin încheierea de ședință din 19 aprilie 2019, Curtea a suspendat judecata cauzei până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel Cluj.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 9 decembrie 2022, la cererea reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 334 din 21 decembrie 2022, Curtea a respins cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamant, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciind că instanța nu a analizat criticile sale cu privire la neîndeplinirea condițiilor de angajare a răspunderii solidare. În subsidiar, a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii și anularea Deciziei nr. 20/27.06.2018 și a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/04.12.2017.

În dezvoltarea recursului, printr-o primă critică, recurentul-reclamant susține că sentința de fond este nelegală prin prisma motivului de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât deși instanța a validat parțial criticile privind nelegalitatea actelor contestate - nemotivarea în ceea ce privește angajarea răspunderii solidare conform art. 25 alin. (2) lit. e) și neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) și e) - în mod contradictoriu a reținut că nu se impune admiterea în parte a acțiunii, respectiv anularea în parte a actelor contestate.

Soluția corectă, în raport de considerentele reținute, era cea a anulării în parte a deciziei de angajare a răspunderii solidare și consecutiv a deciziei de soluționare a contestației, respectiv în ceea ce privește angajarea răspunderii solidare, în baza art. 25 alin. (2) lit. c) și e) Codul de procedură fiscală.

Din perspectiva motivelor de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant consideră că prima instanță a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de Curtea de Apel Cluj și Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/2019, în care s-a dispus anularea Deciziei nr. 24854/04.12.2017, de angajare a răspunderii solidare, în situația prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. c) și e) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, emisă în privința administratorului C..

Deciziile de angajare a răspunderii solidare sunt emise în mod identic în sarcina celor patru administratori ai societății B. S.R.L., singura diferență fiind numele administratorului a cărei răspundere este angajată, prin urmare, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al considerentelor hotărârilor din Dosarul nr. x/2019 determină admiterea acțiunii și în prezentul dosar.

În mod greșit, a apreciat instanța de fond că aceste hotărâri judecătorești sunt simple decizii de speță, neexistând tripla identitate de părți, obiect și cauză, întrucât efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu este condiționat de existența triplei identități amintite.

Instanța de fond a depășit limitele puterii judecătorești și a făcut o aplicare retroactivă a prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 Codul de procedură fiscală, atunci când a statuat că faptele imputate societății, prin Decizia de impunere nr. x/25.09.2015, ar justificat în mod automat, angajarea răspunderii solidare, chiar în lipsa unei analize concrete realizată de organul fiscal cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, motive de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ.

Prima instanță nu se putea substitui organului fiscal prin completarea conținutului deciziei de angajare a răspunderii solidare și nici să facă, în locul organului fiscal, analiza temeiului răspunderii solidare, în raport de condițiile prevăzute de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

În plus, atunci când a pretins că decizia de angajare a răspunderii solidare se completează cu decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală, faptele atribuite societății fiind considerate imputabile administratorilor pentru atragerea autorității a răspunderii solidare, instanța de fond a aplicat retroactiv art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală și a stabilit, cu încălcarea termenului de prescripție, consecințe în sarcina recurentului-reclamant, pentru perioada 01.01.2011 – 31.03.2013.

Un alt motiv de casare, întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este aplicarea greșită a disp. art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Instanța de fond trebuie să analizeze dacă recurentului-reclamant i se poate imputa vreuna dintre ipotezele de la art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Instanța de fond trebuia să analizeze dacă recurentului-reclamant i se poate imputa vreuna dintre ipotezele de la art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, pentru a răspunde personal pentru datoriile societății, respectiv nedeclararea cu rea-credință a obligațiilor fiscale sau neachitarea cu rea-credință a obligațiilor fiscale ale societății declarate insolvabile.

În speță, nu au fost analizate și nici dovedite condițiile prevăzute la art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, deși organul fiscal avea obligația să-și motiveze în fapt și în drept decizia, conform disp. art. 26 Codul de procedură fiscală și Anexa 2, nota de subsol x din Ordinul nr. 127/2014.

Fără nicio justificare legală, instanța de fond pretinde că analiza condițiilor de la art. 25 alin. (2) lit. d) ar rezulta din decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală, deși angajarea răspunderii solidare se realizează prin întrunirea prevederilor art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Răspunderea solidară este o răspundere subiectivă ce poate fi angajată doar dacă organul fiscal dovedește îndeplinirea condițiilor expres reglementate de lege și nu faptul că în Dosarul nr. x/2018 s-a reținut că societatea știa sau cel puțin trebuia să știe că participă la o fraudă.

În dosar este relevantă hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-1/21 Direktor na Direktsia, prin care se accentuează că răspunderea solidară nu poate fi angajată de către organul fiscal independent de culpa dovedită a administratorului.

Instanța de fond a ignorat faptul că organul fiscal nu a dovedit reaua-credință a recurentului-reclamant și nu a analizat existența raportului de cauzalitate între fapta imputată și starea de insolvabilitate a societății B. S.R.L., efectuând o examinare globală pentru faptele imputate.

Mai arată recurentul-reclamant că lipsa audierii sale înainte de emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare este evidentă, iar convocarea și procesul-verbal la care face trimitere prima instanță nu provin de la organul emitent al deciziei de angajare a răspunderii.

Audierea pretins realizată în luna aprilie 2017 nu a fost efectuată în cadrul procedurii de antrenare a răspunderii sau înaintea emiterii deciziei, societatea a intrat în insolvență în luna august 2017, astfel că nu se putea antrena răspunderea solidară care a avut loc în decembrie 2017, deoarece nu se cunoșteau faptele și împrejurările relevante imputate recurentului-reclamant, anterior producerii acestora.

Decizia de angajare a răspunderii solidare este lovită de nulitate întrucât procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate este inopozabil recurentului-reclamant, nefiind comunicat nici acestuia și nici societății debitoare B. S.R.L., invocându-se astfel încălcarea disp. art. 48 Codul de procedură fiscală, precum și disp. art. 215 și 217 din vechiul Codul de procedură fiscală.

Recurentul-reclamant consideră că nu sunt îndeplinite condițiile de fond pentru angajarea răspunderii solidare conform art. 25 alin. (2) lit. c) și e) Codul de procedură fiscală, nefiind dovedite condițiile atragerii acestor răspunderi, iar procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nu a fost comunicat și nu i se poate imputa administratorului societății debitoare că nu a solicitat deschiderea procedurii pentru obligațiile fiscale rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

3.1. Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii soluției pronunțate de prima instanță.

Odată cu întâmpinarea, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca a formulat și recurs incident, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului incident cu consecința înlăturării considerentelor vătămătoare cu privire la condițiile de atragere a răspunderii prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) și e) din Legea nr. 207/2015 și înlocuirea acestora cu considerente care să fie în conformitate cu legislația aplicabilă.

În susținerea recursului incident, recurenta-pârâtă invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. c) și e) din Legea nr. 207/2015 Codul de procedură fiscală.

În legătură cu atragerea răspunderii solidare, în temeiul disp. art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, recurenta-pârâtă arată că instanța ar fi trebuit să verifice numai îndeplinirea sau neîndeplinirea obligației de a solicita deschiderea procedurii insolvenței conform Legii nr. 85/2014, respectiv existența relei-credințe în neîndeplinirea obligației.

Or, în speță, prima cerere de deschidere a procedurii insolvenței a fost formulată la data de 13.01.2017, cu depășirea termenului de 30 zile menționat la art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în condițiile în care obligațiile fiscale stabilite prin decizia de impunere aveau termen de plată 20.10.2015 la debite și 20.11.2015 la accesorii, iar insolvența debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 zile de la scadență, nu a plătit datoria, potrivit art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014.

După apariția stării de insolvență, administratorul societății nu a făcut niciun demers pentru plata creanțelor fiscale și nu a încurcat să găsească o soluție de instituire a unor posibilități de acordare a înlesnirii la plată, dar a continuat activitatea și a acumulat noi arierate la bugetul consolidat al statului, nu a evidențiat în bilanțul contabil suma datorată, prin urmare este îndeplinită condiția relei-credințe a acestuia.

Referitor la condițiile atragerii răspunderii prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, recurenta-pârâtă susține că societatea, prin operațiuni realizate în materialitatea lor de către administratori, a determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat, fără ca acestea să-i fie cuvenite.

3.2. Intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Odată cu întâmpinarea, intimata-pârâtă a formulat și recurs incident împotriva considerentelor sentinței instanței de fond, solicitând casarea în parte a hotărârii, în sensul reținerii ca întemeiate a dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. c) și e) Codul de procedură fiscală, cu consecința menținerii deciziei de atragere a răspunderii solidare și pentru faptele reglementate de aceste texte legale, păstrându-se soluția pronunțată, de respingere a acțiunii.

În motivarea recursului incident, în privința art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, recurenta-pârâtă consideră că termenul de 30 de zile de la data apariției stării de insolvență trebuie respectat de către administrator, iar răspunderea acestuia poate fi atrasă și pentru o inacțiune.

Recurentul-reclamant nu se poate apăra invocând lipsa resurselor privind plata datoriilor, de vreme ce nu a dovedit existența niciunui demers în vederea obținerii resurselor.

Contrar opiniei instanței de fond, starea de insolvență nu se traduce obligatoriu prin faliment, există și procedura reorganizării judiciare.

Deschiderea procedurii insolvenței este o obligație prevăzută de art. 66 din Legea nr. 85/2014, iar răspunderea poate fi atrasă pentru ambele ipoteze prevăzute la art. 25 alin. (2) lit. c) și e) Codul de procedură fiscală.

Cu privire la incidența disp. art. 25 alin. (2) lit. e) Codul de procedură fiscală, prima instanță a considerat, în mod greșit, că nu poate fi vorba de restituiri sau rambursări de sume de la buget, ținându-se seama că societatea a înregistrat cheltuieli deductibile, respectiv TVA deductibil, în baza unor documente ce relevă operațiuni fictive, prin urmare aceste înregistrări au determinat și restituirea/rambursarea de sume de bani de la buget, fără ca acestea să fie cuvenite.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor exercitate în cauză

Analiza motivelor de casare

Recurentul-reclamant consideră că soluția primei instanțe este criticabilă din perspectiva motivului de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea cuprinde motive contradictorii, arătându-se că, deși în considerente au fost validate parțial criticile privind nelegalitatea actelor contestate, precum și neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) și e) Codul de procedură fiscală, totuși, s-a reținut că nu se impune admiterea în parte a acțiunii și anularea în parte a actelor contestate, ci s-a respins cererea ca nefondată.

Înalta Curte reține că hotărârea instanțe de fond poate fi casată pentru motivul prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., când există o contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că într-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar în altă parte, că aceasta nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța sau când există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia cererii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Din cuprinsul hotărârii recurate, considerente și dispozitiv, rezultă clar ceea ce a decis instanța de fond și anume faptul că actele administrativ-fiscale atacate sunt legale, în sensul angajării răspunderii solidare a administratorului pentru fapta prevăzută de disp. art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, motiv suficient pentru ca instanța de fond să opteze pentru respingerea acțiunii.

Faptul că instanța de fond a considerat că în privința disp. art. 25 alin. (2) lit. c) și e) Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantului nu poate fi atrasă nu are drept consecință automată admiterea în parte a actelor administrativ-fiscale contestate, fiind suficiente considerentele expuse în acest sens, care fac corp comun cu dispozitivul hotărârii și beneficiază de autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Ceea ce invocă recurentul-reclamant reprezintă, în realitate, o opinie a acestuia în legătură cu modul în care judecătorul procedează în cazul analizat și nu un viciu al hotărârii, care să atragă casarea acesteia în temeiul disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., pentru motive contradictorii.

Recurentul-reclamant invocă, printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor definitive pronunțate în Dosarul nr. x/2019, prin care s-a anulat Decizia nr. 24854/04.12.2017, de angajare a răspunderii solidare a administratorului C. pentru aceeași societate, critică ce se încadrează în realitate la cea prevăzută de disp. art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant susține încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, potrivit căruia, oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, respectiv sentința civilă nr. 106/19.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal și Decizia nr. 242/20.01.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, ambele în Dosarul nr. x/2019.

Instanța de fond a considerat că nu se poate reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor sus-menționate, întrucât reaua-credință se analizează pentru fiecare administrator, deși faptele pentru care s-a angajat răspunderea solidară sunt identice.

Înalta Curte reține că în litigiul anterior, instanțele au considerat că actele administrativ-fiscale referitoare la faptele prevăzute de disp. art. 25 alin. (2) lit. c) și e) Codul de procedură fiscală sunt nelegale, aceeași soluție a fost pronunțată de prima instanță în prezenta cauză, ca urmare a analizării în concret, potrivit probelor administrate în dosar, îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii solidare a recurentului-reclamant, astfel că este nefondată critica întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Motivul de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este nefondat și urmează să fie respins, întrucât aprecierea făcută de prima instanță în sensul că faptele imputate societății B. S.R.L., prin Decizia de impunere nr. x/25.09.2015, justifică în mod automat angajarea răspunderii solidare a administratorului, nu reprezintă o depășire a limitelor puterii judecătorești, aceasta bazându-se pe cele consemnate în actele administrativ-fiscale contestate, conform cărora situația societății conduce la o prezumție că reprezentantul legal nu a acționat în conformitate cu prevederile legale incidente în cauză, în sensul că nu a condus și organizat evidența contabilă potrivit Legii nr. 82/1991.

Cu privire la aplicarea retroactivă a prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aceasta va fi analizată concomitent cu motivul de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicarea greșită a legii.

Înalta Curte reține că pentru oricare dintre ipotezele prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c), d), e) Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta, administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință: nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate (lit. c); au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale (lit. d); au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat, fără ca acestea să fie cuvenite debitorului (lit. c).

Cu privire la fapta de la lit. c), instanța de fpnd a constatat că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între îndeplinirea cu întârziere a obligației de a cere instanței deschiderea procedurii de insolvență a societății și obligațiile rămase neachitate la momentul declarării stării de insolvență, iar îndeplinirea cerințelor de la lit. d) face imposibilă în speță, antrenarea răspunderii și pentru ipoteza de la lit. c).

În privința faptei prevăzute de lit. d), judecătorul fondului a considerat că întrucât în sarcina societății B. S.R.L. s-a stabilit plata unor obligații suplimentare, s-a dovedit și reaua-credință a administratorului.

În ceea ce privește ipoteza de la lit. e), instanța de fond a reținut că nu au existat restituiri sau rambursări efective de sume de la bugetul consolidat de stat către societate.

Prin urmare nu se confirmă faptul că instanța de fond a analizat global condițiile răspunderii solidare a administratorului din moment ce pentru lit. c) și e) a constatat că nu există faptă ilicită sau legătură de cauzalitate și numai pentru lit. d) a analizat alături de existența faptei ilicite, legătura de cauzalitate și reaua-credință a reclamantului.

Aplicarea greșită a disp. art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală s-a făcut în privința lit. d), când instanța de fond a considerat că situația societății determină în mod automat și angajarea răspunderii solidare a administratorului sau că aceasta se prezumă, cum a afirmat organul fiscal.

Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspunde solidar cu acesta, administratorul care, cu rea-credință, a determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale (lit. d).

Așadar, numai dovedirea relei-credințe a administratorului poate antrena răspunderea solidară a acestuia cu societatea B. S.R.L..

Instanța de fond, preluând argumentele din cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, a reținut greșit că simpla existență a unor obligații de plată restante ale societății declarate insolvabile stabilite prin decizie de impunere, chiar și în ipoteza existenței unei hotărâri judecătorești, în prezent definitivă, de respingere a cererii de anulare a acesteia, antrenează, în mod automat, răspunderea solidară a administratorului.

Or, dispozițiile art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, sunt explicite, în sensul că numai dovedirea relei-credințe a administratorului conduce la antrenarea răspunderii solidare cu a debitorului aflat în insolvență, în același sens fiind și dispozițiile Ordinului nr. 127/2014, precum și jurisprudența CJUE, exemplificată prin hotărârea din Cauza C-1/21, invocată de recurentul-reclamant.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține întrunirea motivului de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și constatarea aplicării greșite a disp. art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, pentru fapta de la lit. d), nemaifiind necesar a se analiza criticile referitoare la aplicarea retroactivă a dispozițiilor legale.

Referitor la lipsa audierii recurentului-reclamant înainte de emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare, critica este nefondată, la dosar au fost depuse două înștiințări privitoare la angajarea răspunderii solidare în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) Codul de procedură fiscală și un proces-verbal de audiere referitor la neachitarea obligațiilor restante, prin urmare aspectele arătate prin motivele de recurs sunt nerelevante în cauză.

În ceea ce privește necomunicarea către recurentul-reclamant a procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate ce ar determina nulitatea deciziei de angajare a răspunderii solidare, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant reiterează argumentele aduse în fața instanței de fond fără să realizeze o critică din perspectiva motivului de casare întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 Codul de procedură fiscală, evocând, de exemplu, disp. art. 217 Codul de procedură fiscală, deși instanța de fond a arătat că acestea nu au fost invocate prin acțiunea introductivă.

Recurentele-pârâte susțin întrunirea motivului de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv aplicarea greșită a disp. art. 25 alin. (2) lit. c) și e) Codul de procedură fiscală.

Potrivit disp. art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, răspunde solidar cu debitorul, administratorul care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-a îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Instanța de fond a reținut o întârziere în îndeplinirea obligației legale de a cere instanței deschiderea procedurii insolvenței și lipsa legăturii de cauzalitate între îndeplinirea cu întârziere a acestei obligații și celelalte obligații rămase neachitate la momentul declarării stării de insolvabilitate.

Prin urmare, îndeplinirea cu întârziere a obligației de deschidere a procedurii insolvenței nu echivalează cu dovedirea relei-credințe a administratorului, astfel că sunt nefondate argumentele recurenților-pârâți în sensul că neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a acestei obligații reprezintă prin ea însăși dovada relei-credințe a administratorului.

Pentru a se reține condițiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. e) Codul de procedură fiscală, este obligatoriu a se demonstra reaua-credință a administratorului, ca urmare a faptei de a determina restituirea sau rambursare unor sume de bani de la bugetul general consolidat, fără ca acestea să fie cuvenite debitorului.

Înalta Curte reține că sumele de bani despre care se face vorbire în cuprinsul art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, trebuie să fi fost efectiv restituite sau rambursate de la bugetul general consolidat, nefiind suficient să se constate doar că operațiunile nu sunt reale.

Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță că ipoteza analizată nu este întrunită, neexistând nicio sumă care să fi fost efectiv restituită.

Față de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ. coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, se va admite recursul declarat de reclamantul A., se va casa sentința atacată și, în rejudecare, urmează să se admită acțiunea și să se dispună anularea actelor administrativ-fiscale contestate.

În temeiul acelorași dispoziții legale, recursurile incidente formulate de pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 334 din 21 decembrie 2022 a Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare,

Admite acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca.

Anulează Decizia nr. 20/27.06.2018 de soluționare a contestației și Decizia nr. 24854/04.12.2017 prin care s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului.

Respinge recursurile incidente formulate de pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.