ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3076/2023

Ședința publică din data de 8 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16.05.2018, sub nr. x/2018, reclamantul Fondul Proprietatea S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, să dispună anularea Hotărârii de Guvern nr. 38 din 8 februarie 2018 privind participarea statului român, reprezentat prin Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale, la majorarea capitalului social al Companiei Naționale "Poșta Română" S.A., publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 128 din 9 februarie 2018.

La data de 31.05.2018 Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, solicitând respingerea acțiunii reclamantei.

Prin încheierea din data de 09.10.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în principiu, cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale în favoarea pârâtului Guvernul României, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

De asemenea, prin încheierea din data de 01.07.2020, pronunțată în același dosar și de către aceeași instanță, s-a dispus introducerea în cauză a Companiei Naționale "Poșta Română" S.A., în calitate de pârâtă, în temeiul art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 și art. 78 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin sentința nr. 148 din 16 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția lipsei plângerii prealabile, invocată de pârâta Compania Națională "Poșta Română". Totodată, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Proprietatea S.A. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Compania Națională "Poșta Română" și a admis cererea de intervenție voluntară accesorie formulată în interesul pârâtului Guvernul României, de intervenientul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor.

Împotriva sentinței nr. 148 din 16 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamantul Fondul Proprietatea S.A., considerând-o nelegală și netemeinică și invocând în susținere dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susținut, în primul rând, că instanța de fond a încălcat prevederile art. 108 TFUE, care stabilesc obligația notificării ajutorului de stat și conferă dreptul instanțelor naționale de a anula actele de acordare a ajutorului de stat care nu respectă această obligație, iar sub un al doilea aspect, a arătat că instanța de fond a aplicat greșit art. 264 din Codul de procedură fiscală, stabilind că stingerea obligațiilor fiscale se poate face și prin aport la capitalul social și nu doar prin conversia lor în acțiuni.

Subsumat chestiunii evidențiate a dezvoltat susțineri cu privire la faptul că H.G. nr. 38/2018 conține o măsură-potențial ajutor de stat în ceea ce privește comunicarea Comisiei 2009/C85/1, precum și în ceea ce privește rolul instanțelor naționale în materia ajutorului de stat, reiterând aspectele ce conturează contextul faptual al adoptării hotărârii de Guvern contestate și condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi în prezența unui ajutor de stat, în conformitate cu dispozițiile art. 107 alin. (1) TFUE.

A arătat că aparține exclusiv Comisiei Europene competența de a stabili dacă ajutorul de stat este compatibil sau incompatibil cu piața internă, aceasta impunându-se a fi informată de statele membre cu privire la acordarea unor astfel de măsuri, prin intermediul unei notificări, în acord cu prevederile art. 108 alin. (3) TFUE.

Pornind de la cele arătate, a considerat că ajutorul de stat pus în aplicare fără notificarea prealabilă a Comisiei reprezintă un ajutor de stat ilegal, astfel cum este definit la art. 1 lit. f) din Regulamentul U.E. nr. 2015/1589 al Consiliului, de stabilire a normelor de aplicare a art. 108 TFUE. Cu alte cuvinte, inițiatorul ajutorului are obligația ca mai întâi să cunoască faptul că măsura este ajutor de stat, iar ulterior să o notifice și să amâne implementarea ei până la primirea unui răspuns de la Comisie, aceasta fiind singura autoritate competentă să verifice compatibilitatea ajutorului de stat cu piața concurențială.

În concluzie, susține că ajutorul de stat ilegal este cel care nu a fost notificat Comisiei, iar nu ajutorul incompatibil cu piața concurențială, distincția fiind importantă întrucât deschide calea pentru instanțele naționale de a sancționa măsurile de ajutor ilegal.

De asemenea, în vederea determinării competențelor ce revin instanțelor naționale în materia ajutorului de stat, Comisia Europeană a instituit un set de reguli sub denumirea "Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanțele naționale", punctul 10 al acestei comunicări prevăzând că atât CJUE, cât și Comisia au stabilit în mod explicit că instanțele naționale au competența de a interpreta noțiunea de ajutor de stat.

Comunicarea prevede că, în timp ce rolul principal al Comisiei constă în examinarea compatibilității cu piața comună a măsurilor de ajutor propuse, pe baza criteriilor prevăzute la art. 107 alin. (2) și alin. (3) TFUE, rolul instanțelor naționale este de a verifica dacă măsura de ajutor de stat a fost notificată Comisiei.

Sancțiunea nulității absolute a actelor prin care se instituie sau se implementează un ajutor de stat ilegal rezultă, în opinia recurentului, din coroborarea dispozițiilor art. 108 alin. (3) TFUE, ultima teză, a dispozițiilor art. 2 din Regulamentul UE 2015/1589 și a celor cuprinse la art. 1247 din C. civ., doar prin aplicarea acestei sancțiuni conferindu-se un veritabil efect util art. 107, art. 108 alin. (3) și art. 109 TFUE, respectiv prevederilor Regulamentului U.E. 2015/1589 și ale Regulamentului U.E. 651/2014.

Similar reglementărilor europene este și legislația națională ce reglementează procedurile naționale în materia ajutoarelor de stat, reprezentată de O.U.G. nr. 77/2014, în virtutea căreia se realizează aplicarea art. 106-109 TFUE. Astfel, citând dispozițiile art. 3 din ordonanța amintită, recurentul menționează că în fiecare situație în care statul urmează să adopte o măsură susceptibilă de a reprezenta un ajutor de stat, legiuitorul român stabilește și obligația îndeplinirii unei proceduri ce presupune notificarea Comisiei în vederea stabilirii caracterului ajutorului de stat și analizării compatibilității măsurilor de sprijin cu legislația europeană.

În contextul în care negocierile purtate de Compania Națională "Poșta Română" cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare au eșuat în noiembrie 2016, Banca Europeană comunicând retragerea din negociere ca urmare a informațiilor din spațiul public referitoare la demararea unei investigații de către Direcția Națională Anticorupție, intimata-pârâtă neobținând astfel împrumutul la care s-a făcut referire în raportul A., adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 38/08.02.2018, fără a notifica Comisiei măsura de majorare a capitalului social, apare ca fiind vădit nelegală.

După trei ani de la emiterea raportului A., prin Hot. A.G.A. nr. 21/13.07.2021, "Poșta Română" a decis demararea procedurii de achiziție a unui credit în valoare de 200 milioane RON, care a stat la baza obținerii împrumutului de la B., această instituție financiară fiind deținută și controlată de Statul român, astfel cum rezultă din Legea nr. 96/2000 privind organizarea și funcționarea Băncii de Export-Import a României - B. S.A.

Apreciază recurentul că B. nu este o instituție financiară independentă, ci acționează exclusiv în baza ordinelor emise de Guvernul României, care a acordat un nou ajutor de stat Companiei Naționale "Poșta Română" prin intermediul acestui credit, în încercarea de a acoperi nelegalitatea Hotărârii de Guvern nr. 38/2018. De aceea, apreciază că obținerea creditului menționat nu este de natură să acopere nelegalitatea operațiunii de majorare și nici nelegalitatea H.G. nr. 38/2018, prin sentința atacată instanța de fond nesocotind temeiul juridic al acestui motiv de nelegalitate prin faptul că a invocat opinia Consiliului Concurenței și nu opinia Comisiei Europene.

În opinia recurentului, Consiliul Concurenței nu este decât un intermediar între stat și Comisia Europeană, având exclusiv obligația de a sesiza Comisia cu privire la orice măsură a statului care are potențialul de a fi ajutor de stat, în timp ce Comisia Europeană este singura autoritate competentă să autorizeze ajutoarele de stat. Așadar, instanța a fost învestită să verifice dacă omisiunea Consiliului Concurenței de a sesiza Comisia în cazul Hotărârii de Guvern nr. 38/2018 respectă sau nu exigențele TFUE.

Ca atare, susține recurentul, în mod greșit a invocat prima instanță ca argument în respingerea acțiunii tocmai faptul că măsura a fost analizată de Consiliu, care a decis că nu este ajutor de stat din moment ce verificarea acestui contract era obiectul acțiunii sale. Totodată, în mod greșit a evitat prima instanță să analizeze speța prin prisma temeiului juridic cu care a fost învestită, arătând că legalitatea H.G. nr. 38/2018 se apreciază exclusiv prin prisma dispozițiilor legale și a documentației ce a stat la baza emiterii acesteia.

Așa fiind, instanța de fond a ignorat temeiul acțiunii și misiunea cu care a fost învestită, care îi permitea și chiar presupunea verificarea concluziilor raportului A., făcând referire la comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanțele naționale (2009/C85/1) și la opinia cerută Comisiei în cauză.

În continuare, a reiterat aspectele asupra cărora opinia Comisiei a fost tranșată și a confirmat opinia raportului A., susținând că instanța a ignorat total opinia Comisiei, aceasta fiind cea mai concludentă probă în materia ajutorului de stat. Or, în măsura în care nu se considera lămurită de concluzia Comisiei, prima instanță ar fi trebuit să pună acest aspect în discuția contradictorie a părților și să suplimenteze eventual probatoriul cu o opinie de specialitate, care să confirme cele susținute de Comisie. Această omisiune a instanței reprezintă, în opinia recurentului, o încălcare a principiului aflării adevărului în procesul civil, reglementat de art. 22 din C. proc. civ.

De asemenea, afirmația instanței potrivit căreia "raportul A. este suficient" este neconcludentă, întrucât verificarea legalității H.G. nr. 38/2018 nu se rezumă la o analiză formală a existenței unor documente suport, ci implică verificarea conținutului acestora. În acest sens precizează că raportul A. impunea o condiție referitoare la obținerea unui împrumut pentru ca măsura să nu constituie ajutor de stat, condiție ce se impunea a fi verificată de instanță. Or, instanța de fond a refuzat în mod greșit să analizeze susținerile conform cărora împrumutul B. reprezintă ajutor de stat, motivând că excede cadrului procesual, afirmația acesteia fiind neîntemeiată raportat la situația de fapt.

Subsumat aspectului ce vizează aplicarea greșită a art. 264 din Codul de procedură fiscală, susține că actul normativ precizat stabilește, pentru societățile deținute integral sau majoritar de stat, posibilitatea conversiei obligațiilor fiscale în acțiuni. Solicită a se observa că în prezenta cauză această procedură nu a fost respectată, chiar dacă finalitatea majorării este tot stingerea obligațiilor fiscale.

Astfel, atât în Legea bugetului de stat 2017, unde a fost prevăzută pentru prima dată această măsură, cât și în Legea bugetului de stat 2018, în temeiul căreia a fost adoptată H.G. nr. 38/2018, se menționează în mod expres că sumele "se utilizează pentru achitarea datoriilor restante la bugetul general consolidat", neputându-se vorbi despre o opțiune a statului între două modalități de a atinge acest scop, adică fie să facă o majorare de capital cu aport în numerar, cu care societatea să achite obligațiile fiscale, fie să facă o conversie în acțiuni a obligațiilor fiscale, parcurgând astfel procedura prevăzută de art. 264 din Codul de procedură fiscală.

În opinia părții, statul este întotdeauna obligat să opteze pentru varianta conversiei, în temeiul argumentelor expuse în pagina 14 a cererii de recurs, conchizând că tocmai acesta este scopul prevederilor art. 264 din Codul de procedură fiscală, respectiv stingerea creanței fiscale într-un termen cât mai scurt, acest lucru fiind atât în beneficiul organului fiscal, cât și al societății. În aceste condiții, apreciază că măsura pe care statul o implementează prin H.G. nr. 38/2018 reprezintă o fraudă la lege, deoarece eludează prevederile art. 264 din Codul de procedură fiscală, creând un mecanism prin care se ajunge la rezultatul prevăzut de legislația fiscală.

Instanța de fond a respins aceste motive de nulitate a H.G. nr. 38/2018, stabilind că interpretarea conform căreia procedura prevăzută de art. 264 Codul de procedură fiscală, respectiv conversia în acțiuni, este singura opțiune în cazul în care statul intenționează să stingă datoriile fiscale, nu are suport în text și nici prin coroborarea acestuia cu Legea nr. 31/1990. Or, față de argumentele reținute de instanța de fond, este evident că nu a analizat problema de drept supusă analizei, anume de a stabili dacă, în cazul în care statul decide să utilizeze procedura majorării capitalului social pentru stingerea datoriilor fiscale, este obligat să urmeze procedura prevăzută de art. 264 din Codul de procedură fiscală sau poate majora capitalul social conform procedurii standard prevăzute de Legea nr. 31/1990, urmând ca societatea să achite datoriile din aportul primit.

În opinia recurentului, statul este ținut de procedura prevăzută de art. 264 Codul de procedură fiscală, hotărârea primei instanțe încalcând în mod evident prevederile acestui text și regulile de interpretare a normelor juridice.

În final, a criticat argumentul instanței de fond potrivit căruia, în cazul în care există contrarietate între Legea nr. 2/2018, temeiul adoptării hotărârii contestate, și art. 264 din Codul de procedură fiscală, această contrarietate nu reprezintă un motiv de nulitate a actului contestat, ci, eventual, o chestiune de neconstituționalitate, aspect neprobat în speță, apreciind că diferențele dintre cele două legi nu se traduc într-un conflict, ci într-o necorelare atât timp cât fiecare reglementează majorarea de capital dintr-o perspectivă diferită. În acest context, contrarietatea H.G. nr. 38/2018 cu dispozițiile Codului de procedură fiscală reprezintă un motiv suficient pentru anularea actului administrativ contestat, nefiind necesară declararea neconstituționalității Legii nr. 2/2018.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă Compania Națională "Poșta Română" a invocat excepția nulității recursului prin raportare la prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., solicitând admiterea excepției invocate și constatarea nulității cererii de recurs, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare invocate. Pe fondul cauzei, a solicitat să se constate că motivele expuse în cererea de recurs reprezintă o reluare a susținerilor din fața primei instanțe, considerându-le neîntemeiate pentru argumentele expuse pe larg în întâmpinare și solicitând respingerea recursului cu consecința menținerii sentinței de fond.

A formulat întâmpinare și intimatul-pârât Guvernul României, prin care a combătut susținerile recurentului și a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței de fond, considerând-o temeinică și legală prin raportare la considerentele reținute.

La rândul său, intimatul-intervenient Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării (succesor în drepturi și obligații al Ministerului Comunicațiilor și Societății Informaționale) a depus întâmpinare prin care a susținut că recursul declarat de reclamant este nefondat și a solicitat respingerea acestuia și menținerea sentinței de fond pentru argumentele expuse.

Recurentul-reclamant a depus note de ședință cu privire la întâmpinările formulate de părțile intimate, prin care a combătut atât excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă Compania Națională "Poșta Română", cât și apărările formulate pe fondul cauzei deduse judecății, solicitând înlăturarea acestora și admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat corespunzător legii.

II. Soluția instanței de recurs.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității cererii de recurs, invocată de intimata-pârâtă Compania Națională "Poșta Română", Înalta Curte apreciază că excepția este întemeiată și o va admite, urmând să constate că recursul declarat de reclamant este nul, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte amintește că recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege. Motivele de recurs sunt instituite, așadar, prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere de legiuitor și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau și netemeinicia acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.: "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:…d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar în conformitate cu prevederile art. 488 din același act normativ, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul articolului respectiv.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ. atrage, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) din același cod, sancțiunea nulității recursului, nefiind suficientă și nici necesară o relatare a faptelor procesului și nici a stării de fapt, deoarece recursul nu are caracter devolutiv și nu vizează situația de fapt.

În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de dispozițiile legale amintite.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Simpla nemulțumire a părților cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece, părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe.

În speță, se constată că recursul nu conține critici care să poată fi încadrate în textul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant indicând în mod formal în cererea de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din același cod, fără să formuleze vreo critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în aceste dispoziții legale.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs și susținerile recurentului, reține caracterul nemotivat al căii de atac, pentru că partea s-a limitat să reitereze aspecte referitoare la situația de fapt dedusă judecății și să-și exprime nemulțumirile cu privire la probele administrate în cauză, precum și la modalitatea în care acestea au fost interpretate, apreciind că instanța de fond a pronunțat o soluție netemeinică atunci când i-a respins acțiunea validând apărările pârâților. Întreaga cerere de recurs este, în realitate, o reluare a criticilor invocate în fața primei instanțe și o reiterare a aspectelor de fapt, criticând modalitatea de interpretare a probelor, deși în calea de atac extraordinară a recursului nu pot fi invocate și analizate decât aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, expres și limitativ prevăzute de lege.

Astfel, chiar dacă în cererea de recurs susține că a înțeles să critice modul în care Curtea de Apel București a interpretat și a aplicat dispozițiile legale incidente în speță, și anume normele cuprinse la art. 107-108 TFUE și art. 264 Codul de procedură fiscală, din dezvoltarea amplă a susținerilor din recurs reiese că partea recurentă nu a făcut altceva decât să-și expună propriul mod de interpretare a probatoriului administrat în cauză și de reevaluare a contextului factual, aspecte ce nu pot fi subsumate unor veritabile critici de nelegalitate aduse sentinței de fond.

Or, motivarea unei cereri de recurs trebuie să se raporteze la cuprinsul hotărârii judecătorești atacate și la motivele de recurs prevăzute expres și limitativ de art. 488 C. proc. civ., neîndeplinind cerința motivării reluarea poziției exprimate anterior în fața instanței de fond și propriul raționament al părții în ceea ce privește interpretarea probelor administrate în cauză. Aceasta, întrucât controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă partea recurentă aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Astfel, nemaifiind o cale de atac devolutivă, autorul recursului trebuie să-și exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia: "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", Înalta Curte constată că recurentul nu a precizat în mod expres o regulă de procedură pe care instanța de fond nu a respectat-o, iar aceasta ar fi de natură să atragă sancțiunea nulității sentinței, limitându-se să afirme că prin omisiunea instanței de a lua în considerare opinia Comisiei Europene, ca probă în fundamentarea soluției pronunțate, a fost încălcat principiul aflării adevărului în procesul civil, reglementat de art. 22 C. proc. civ.

Așadar, deși în cererea de recurs indică încălcarea principiului de drept precizat, recurentul nu arată în concret în ce mod această pretinsă încălcare l-ar fi prejudiciat și ar fi suferit astfel o vătămare a dreptului său, reluând doar aspectele ce conturează situația de fapt prin prisma probatoriului administrat, adică susțineri ce vizează temeinicia sentinței de fond și nu legalitatea acesteia.

De altfel, la termenul de dezbateri din 8 iunie 2023, având cuvântul în combaterea excepției nulității recursului, recurentul-reclamant, prin reprezentant, a arătat că excepția este neîntemeiată și că a invocat prin recurs incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv este incident atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Chiar dacă partea și-a întemeiat cererea de recurs pe pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu se poate decela vreun element care să se subsumeze ipotezelor de casare prevăzute expres și limitativ de textul de lege invocat.

A motiva recursul din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. înseamnă ca partea să identifice în cuprinsul hotărârii atacate norma de drept material cu privire la care să susțină și să argumenteze motivul pentru care consideră că a fost încălcată sau aplicată greșit de către instanța de fond. În speță, recurentul s-a limitat să reia motivul de nelegalitate invocat în fața primei instanțe referitor la încălcarea art. 108 TFUE, care prevede obligația generală de a informa Comisia europeană cu privire la proiectele ce urmăresc să instituie ajutorul de stat, competența Comisiei de a aprecia dacă un ajutor de stat este compatibil sau nu cu piața internă sau este utilizat în mod abuziv și de a dispune desființarea sau modificarea ajutorului în cauză, prin raportare la opinia Comisiei ce oferă o interpretare menite să ajute instanța națională în soluționarea pricinii.

Or, instanța de fond a analizat motivul de nelegalitate evidențiat și a apreciat în cauză prin prisma obiectului dedus judecății, raportat la dispozițiilor legale aplicabile și la probatoriul corespunzător administrat, iar din cererea de recurs nu rezultă că recurentul impută acesteia o nerespectare a articolului invocat din perspectiva erorii de aplicare și interpretare a legii, ci exclusiv o eroare de judecată în procesul de apreciere a probelor, aspecte ce vizează, în fapt, temeinicia hotărârii recurate și nu legalitatea soluției pronunțate, în aceeași manieră procedând și în privința criticii referitoare la încălcarea art. 264 din Codul de procedură fiscală, de asemenea invocată în fața instanței de fond și analizată de aceasta.

De aceea, în lipsa unei motivări ce respectă rigorile recursului, instanța de control judiciar constată că recurentul a invocat exclusiv formal motivul de casare precizat, criticile din cererea de recurs necontestând sub nici un aspect modalitatea de aplicare sau de interpretare a legii, fiind doar relatări ale unor aprecieri greșite ale instanței în ceea ce privește opinia Comisiei Europene ce vizează obiectul de reglementare a hotărârii de Guvern contestate, partea calificând într-o manieră personală majorarea capitalului social al Companiei Naționale "Poșta Română" S.A. ca fiind ajutor de stat în accepțiunea legii, raportat la întregul ansamblu probator administrat în speță.

Înalta Curte amintește că instanța de recurs nu are posibilitatea evaluării modului de apreciere de către instanța de fond a probatoriilor administrate în dosar și de stabilire a situației de fapt, controlul judiciar al instanței de recurs limitându-se numai la problemele de drept incidente în speță. Cum aprecierea probelor este atributul exclusiv al instanței de fond, nu pot fi primite susținerile din cadrul recursului referitoare la modalitatea de interptare a probelor de către instanța de fond și de stabilire a situației de fapt în baza acestora, câtă vreme recurentul nu a susținut nicio critică veritabilă de nelegalitate a sentinței de fond care să poată fi încadrată în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, din analiza conținutului cererii de recurs reiese că toate criticile recurentului-reclamant vizează aspecte de temeinicie a soluției de respingere a cererii sale de chemare în judecată, reluând motivele de nelegalitate a hotărârii de Guvern contestate, invocate și în fața instanței de fond și analizate de aceasta, și criticând modul în care a fost coroborată probațiunea administrată în cauză pentru a se ajunge la soluția ce îl dezavantajează și îl nemulțumește. Altfel spus, nu a invocat nicio critică de nelegalitate la adresa sentinței pronunțate de instanța de fond, care să poată fi încadrată în motivele de casare reglementate de art. 488 pct. 1-8 din C. proc. civ., aspect față de care se impune constatarea nulității recursului.

În virtutea celor arătate, având în vedere că în cauză nu pot fi reținute nici motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului, soluție în raport de care motivele de recurs nu mai pot face obiectul vreunei analize având în vedere dispozițiile art. 499 teza finală din același cod.

Față de argumentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, întrucât recurentul-reclamant nu s-a conformat exigențelor impuse de lege și nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din același act normativ, va constata nul recursul declarat de reclamant și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul Fondul Proprietatea S.A. împotriva sentinței nr. 148 din 16 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 iunie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.