ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2281/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 octombrie 2021 pe rolul Curții de Apel Târgu-Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Eparhia Reformată din Ardeal a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea Deciziei Comisiei Speciale de Retrocedare nr. 9685 din 29.07.2021, ca nelegală; restituirea în natură către Eparhia Reformată din Ardeal a imobilului înscris în CF în format electronic nr. x a localității Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita, nr. top. x, provenită din conversia de pe hârtie a cărții funciare nr. x a localității Odorheiu Secuiesc, nr. top. x.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 11 din 4 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta Eparhia Reformată din Ardeal, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și s-a luat act de faptul că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 11 din 4 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs recurenta-reclamantă Eparhia Reformată din Ardeal, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7, 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței recurate, rejudecarea cauzei în fond și admiterea cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că sentința recurată este nelegală, întrucât instanța de fond a soluționat cererea pe baza prevederilor art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, ce prevede că dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, deși aceste dispoziții nu sunt aplicabile intabulării dreptului de proprietate în prezenta cauză, fiind vorba de o intabulare anterioară intrării în vigoare a decretului-lege. Astfel, susține că legea civilă s-a aplicat în mod retroactiv, fiind greșită aplicarea art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, care a intrat în vigoare doar în 1947, calificând o intabulare datând din secolul 19. De asemenea, Colegiul Reformat din Odorheiu Secuiesc (identic cu - Școala reformată evanghelică din Odorheiu Secuiesc și cu Colegiul de credință Helvetică din Odorheiu Secuiesc) nu a fost niciodată o persoană juridică de sine stătătoare, astfel că nu poate fi titularul dreptului de proprietate și nu poate opera vreo prezumție de proprietate în favoarea acestei entități. Consideră că Decizia nr. 9685 din 29.07.2021 este nelegală, întrucât constatările făcute prin această decizie și soluția care se întemeiază pe aceste constatări, sunt eronate. Precizează că intimata a calificat unitatea de învățământ Colegiul Reformat din Odorheiu Secuiesc ca fiind proprietarul imobilului solicitat a fi restituit și a constatat că Eparhia Reformată din Ardeal nu ar fi fost proprietara imobilului solicitat, constatarea bazându-se pe faptul că în cartea funciară întocmită în anul 1891 s-a înscris ca proprietar entitatea "Sz. Udvarhelyi Ev. Ref. Fotanoda", adică "Școala Evanghelică Reformată din Odorheiu Secuiesc (identic cu Colegiul ev. ref. din odorheiu Secuiesc, identic cu Colegiul de credință Helvetică din Odorheiu Secuiesc)". Susține că acest aspect nu corespunde realității, în condițiile în care Colegiul Reformat din Odorheiu Secuiesc nu a avut personalitate juridică proprie și astfel nu a avut calitatea subiect de drept de sine stătător și de titular al dreptului de proprietate, iar pe de altă parte titularul dreptului de proprietate era Eparhia Reformată din Ardeal. Cu privire la statutul Colegiului Reformat înainte de primul război mondial, arată că Biserica Reformată din România a purtat următoarele denumiri: "Evangelico Reformata, vulgo Calviniana", "Helvet Hitvallásu Evangeliumi Református Egyház" (Biserica Evanghelică Reformată de Confesiune Helvetică), "Református Egyház" (Biserica Reformată) și Cultul Reformat Calvin, așa cum rezultă din statutul acestei biserici, astfel că prescurtarea "Ev. Ref." din cartea funciară arată fără niciun dubiu că această instituție de învățământ a aparținut Bisericii Reformate. Normele dreptului bisericesc datând din 1885 au stabilit că: "§.81. în eparhia din Transilvania, învățământul și educația medie și superioară este realizat prin colegii, care actualmente sunt: Colegiul Szekely-Miko din Sf. Gheorghe, fără clase complete de gimnaziu, respectiv Colegiul din Zalău, Odorheiu Secuiesc, Colegiul Kun din Orăștie, colegiile din Tg. Mureș și Cluj cu clasele gimnaziale complete, și în fine întregul colegiu, academia teologică și institutul pedagogic Bethlen de la Aiud. §.82. Colegiile, în limita legilor naționale și bisericești, sunt organisme bisericești autonome care se autoguvernează, dețin patrimoniul și fundațiile care servesc scopurile învățământului și educației și care prin reprezentanții lor participă la activitatea legislativă a eparhiei și a bisericii universale." Colegiul Reformat din Odorheiu Secuiesc este expres nominalizat în dreptul bisericesc, și statutul lui este determinat ca organism bisericesc autonom, care deține un patrimoniu în scopul educativ și care participă la activitatea legislativă a eparhiei. Deținerea patrimoniului semnifică un drept de folosință asupra unor bunuri special dedicate activității de învățământ, Colegiul fiind un simplu detentor al bunurilor bisericii. De asemenea, normele dreptului bisericesc datând din anul 1904 stabilesc că aceste colegiile aparțin cu totul de corpul bisericii, nefiind înființate sau înregistrate ca persoane juridice distincte, ci au avut o existență și organizare ca și entități bisericești având scop special educativ. În ceea ce privește modalitatea de intabulare, arată că aceasta reflecta pe de o parte proprietarul, care era Biserica Reformată, prin prescurtarea "Ev. Ref." (Evanghelică Reformată), cât și destinația specifică a imobilului, Colegiul Reformat, exclusiv pentru scopul educațional vizat. Arată că Ordinul Ministrului Justiției nr. 2207/1909 a fost completat prin Ordinul nr. 19407/1911, constituind izvor de drept în materie de carte funciară, iar din acesta reieșea că modalitatea de intabulare este una legală, însă clădirile școlilor reformate reprezintă proprietatea incontestabilă a bisericii reformate. Pe lângă puterea legiuitoare și puterea executivă, dreptul de proprietate al bisericii reformate a fost recunoscut și de către instanțele judecătorești din epocă. Astfel, hotărârea nr. 25365 a Curții Regale de contencios administrativ din anul 1912, prin care s-a soluționat un litigiu privind rectificarea înscrierilor de carte funciară privind imobile inițial înscrise în favoarea unei școli, înscriere modificată în favoarea bisericii reformate ca proprietar. Instanța a ajuns la concluzia că această rectificare nu implică transmitere de proprietate și nu se datorează taxe pentru aceasta. Astfel, Colegiul Reformat a funcționat ca o entitate și structură fără personalitate juridică, în interiorul organizției bisericești, aparținând organic corpului bisericii; Colegiul era utilizator al imobilelor respective, iar modalitatea de intabulare reflectă atât proprietarul, Biserica Reformată, cât și destinația strictă a imobilului respectiv. Acest regim este confirmat și de către Ministerul Justiției, care în 1911 a arătat că: "biserica reformată, prin dreptul său de autoguvernare, este singura îndreptățită și competentă să intabuleze dreptul de proprietate asupra imobilelor destinate școlilor confesionale și să rectifice înscrierile eronate din cartea funciară în favoarea bisericii susținătoare, în calitate de proprietar incontestabil al acestor bunuri." Mai arată că dacă cărțile funciare nu au fost rectificate s-a datorat exclusiv faptului că acest drept de proprietate al bisericii nu a fost niciodată contestat înainte de naționalizare, fiind recunoscut în perioada interbelică inclusiv de către Statul Român. Cu privire la statutul Colegiului Reformat în perioada interbelică și a naționalizării, arată că acest Colegiu Reformat și-a continuat activitatea și a dobândit statut legal prin efectul Legii asupra învățământului particular din 1925, însă acest statut legal nu diferă față de cel avută înainte de 1918, întrucât Colegiul Reformat nu a devenit persoană juridică. Dacă în perioada 1918-1925 dreptul de funcționare al acestuia era recunoscut în temeiul vechilor legi, în perioada 1924-1925 s-au adoptat legile care au reglementat statutul juridic al acestor școli, însă ceea ce a caracterizat această abordare, este continuitatea, astfel cum rezultă din prevederile legale aplicabile. Pe de o parte, Legea asupra învățământului particular a stabilit că școlile particulare nu au o personalitate juridică distinctă de cea a fondatorului (art. 3), iar pe de altă parte, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice stabilea că "un așezământ creat de o persoană juridică nu poate ayea o personalitate distinctă de aceea a persoanei juridice care a creat-o, decât dacă i se recunoaște formal aceasta, în condițiunile statornicite prin legea de față'". Precizează că în speță, Colegiul nu a fost niciodată înregistrat ca persoană juridică și nu există nicio recunoaștere formală a personalității juridice a acestei entități. Mai mult, persoanele juridice preexistente intrării în vigoare a Legii nr. 21/1924 erau obligate ca în termen de șase luni de la promulgarea legii să se înregistreze la tribunalul competent teritorial. Colegiul Reformat din Odorheiu Secuiesc nu s-a înregistrat, fiindcă nu a fost persoană juridică. Astfel, regimul juridic al Colegiului Reformat nu s-a modificat nici după anul 1918, doar prin actul de naționalizare s-a realizat transferul forțat al dreptului de proprietate de la Biserica Reformată către stat, iar Colegiul Reformat și-a încetat existența ca urmare a instaurării dictaturii comuniste și a actului abuziv de naționalizare. Arată că s-a naționalizat abuziv imobilul de către dictatura comunistă prin Decretul nr. 176/1948, care prevedea naționalizarea Liceul reformat de băieți din Odorhei "... a Bisericii reformate", actul de naționalizare aplicându-se în contradictoriu cu Biserica Reformată. Susține că și în perioada interbelică, Colegiul era tot o entitate fără personalitate juridică și, mai mult, s-a recunoscut calitatea de proprietar al Eparhiei Reformate din Ardeal în privința bunurilor Colegiului. Mai arată că după reinstaurarea regimului democratic, practica administrativă a autorității pârâte a confirmat cele de mai sus, aceasta recunoscând în multe cazuri calitatea de proprietar a Eparhiei Reformate din Ardeal, iar mai multe imobile care au fost intabulate în mod similar au fost restituite Eparhiei Reformate din Ardeal, Statul Român de după 18989 recunoscând validitatea și aplicabilitatea normelor de drept material expuse mai sus. De exemplu, în cazul Colegiului Reformat din Odorheiu Secuiesc au fost restituite Eparhiei Reformate din Ardeal imobile prin Decizia nr. 399 din 20.09.2004, Decizia nr. 486 din 12.04.2005, Decizia nr. 1393 din 17.07.2007, Decizia nr. 1601 din 27.12.2007 și Decizia nr. 1536 din 11.12.2007, toate emise de către Comisia Specială de Retrocedare. Precizează că problema litigioasă a fost tranșată inclusiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin decizia nr. 4684 din 2 noiembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. x/2008, a stabilit că Eparhia Reformată din Ardeal este îndreptățită la restituirea bunului în cauză, nu în calitate de continuator în drepturi a fostului proprietar, ci în nume propriu, respectiv în calitate de fost proprietar; că Eparhia Reformată, ca parte a Bisericii Reformate din România, are vocația de a fi beneficiara restituirii de către stat, conform O. U. G. nr. 94/2000 a bunurilor care au aparținut acelor părți componente locale ale cultului reformat. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., arată că prin decizia nr. 4684 din 2 noiembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. x/2008, s-a stabilit că Eparhia Reformată din Ardeal are calitatea de fost proprietar al imobilelor solicitate a fi restituite, iar conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, în condițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Arată că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată, nu a fost luată în considerare de către prima instanță, soluția impunându-se prin efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. În același sens, invocă, cu titlu de jurisprudență, decizia nr. 1671/17.03.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în dosarul nr. x/2019, precum și prin Decizia subsecventă a Comisiei Speciale de Retrocedare nr. 9695/31.08.2021.

Apărările formulate în recurs Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală. Susține că în mod corect instanța de fond nu a dat eficiență puterii de lucru judecat asupra chestiunilor de drept deduse judecății în alte litigii în care s-a tranșat calitatea Eparhiei Reformate din Ardeal cu privire la imobilele solicitate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000. Consideră că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că este succesoarea de drept a proprietarei tabulare, deci nu se poate reține că este îndreptățită la introducerea cererii de retrocedare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 9 mai 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 2 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, cauza fiind ulterior amânată pentru termenul din 3 mai 2023

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prin Decizia nr. 9685/29.07.2021, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererile de retrocedare nr. x/17.12.2002 și nr. y/27.02.2003, depuse de către Eparhia Reformată din Ardeal, cu privire la restituirea imobilului, compus din construcție și teren în suprafață de 634 m.p., în scris în CF nr. x a localității Odorheiu Secuiesc, nr. top x, având în vedere faptul că solicitanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat. În acest context, cu respectarea art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, reclamanta Eparhia Reformată din Ardeal a învestit instanța judecătorească cu o cerere, prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 9685/29.07.2021, emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare și obligarea acesteia la emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului înscris în CF în format electronic nr. x a localității Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita, nr. top. x, provenită din conversia de pe hârtie a cărții funciare nr. x a localității Odorheiu Secuiesc, nr. top. x. Prin sentința recurată, cererea de chemare în judecată a reclamantei a fost respinsă, iar împotriva sentinței instanței de fond a formulat recurs recurenta-reclamantă Eparhia Reformată din Ardeal, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că soluția instanței de fond a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept, precum și cu încălcarea autorității de lucru judecat. Astfel, reține instanța de control judiciar că potrivit art. 1 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență. Totodată, conform art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 176/1948, (1) Intră în prevederile articolului precedent, chiar dacă nu au fost trecute în tabela anexă, toate clădirile, cu întreg inventarul lor, care au servit pentru funcționarea școlilor de învățământ, inclusiv acelea ce au fost folosite pentru locuinta corpului didactic sau a personalului administrativ și pentru internatele, căminele și cantinele destinate elevilor sau studenților școlilor de orice fel", fiind menționat "Liceul reformat băieți din Odorhei, al Bisericii reformate - 5 prăvălii, 1 casă, cu întreaga avere, conform inventarului jurnal". În cuprinsul art. I din același decret, care reprezintă temeiul juridic în baza căruia au fost preluate imobilele revendicate de recurenta-reclamantă, se precizează că "pentru buna organizare și funcționare a învățământului public de stat….toate bunurile mobile și imobile ce au aparținut bisericilor, congregațiilor …și au servit funcționării școlilor, …trec în proprietatea statului, atribuindu-se Ministerului Învățământului", din economia acestui text rezultând că școlile confesionale erau susținute material și supravegheate din punct de vedere al activității școlare de diferitele structuri ale cultelor religioase (parohii, eparhii) aparținând acestora. În aceste condiții, în mod corect judecătorul fondului a reținut că bunurile imobile menționate în anexa la Decret au fost trecute în proprietatea Statului Român fiind îndeplinită condiția preluării abuzive, cu titlu, al unui imobil cu altă destinație decât cea de cult. Cu toate acestea, instanța de fond a reținut în mod greșit că înstrăinarea imobilului din speță cu titlu oneros prin contractul de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1891 de către Parohia de confesiune helvetică și înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilelor din litigiu în favoarea Colegiului ev. ref. din Odorheiu Secuiesc are semnificația faptului că în cauză nu mai pot fi valorificate elementele de drept canonic la care reclamanta face referire și că prin actul de vânzare-cumpărare menționat în cuprinsul cărții funciare, bunul imobil suspus discuției nu mai are regimul juridic al unui bun aflat în proprietatea bisericii și în simpla administrare a unității de învățământ, în condițiile în care preluarea s-a făcut în baza Decretului nr. 176/1948 și în raport cu situația de carte funciară de la acel moment. În acest context, se impun a fi reținute și reglementarea raporturilor patrimoniale ale cultului reformat prin următoarele acte normative: cea dintâi Lege adoptată de cel de-al doilea sinod național reformat din Budapesta, deschis la 10 noiembrie 1904 - Paragrafului 3 - școlile primare, secundare și liceale aparținând Bisericii Reformate din Ungaria, ca instituții aflate în legătură esențială cu libertatea practicării religiei și instrumente de autosusținere a bisericii, cu respectarea legilor naționale adoptate în mod constituțional, aparțin cu totul de corpul bisericii și sunt subordonate autorităților bisericești; Ordinele Ministerului Maghiar al Justiției nr. 2207/1909 și nr. 19407/1911 care reglementează intabularea anumitor imobile în cartea funciară - imobilele care au fost înscrise în cartea funciară pe numele școlilor reformate sau ale oficiilor dascălilor reformați, iar cererile de rectificare a înregistrărilor de carte funciară, în sensul transcrierii acestora pe numele parohiilor, nu pot fi considerate neîntemeiate, întrucât biserica reformată universală, potrivit autonomiei sale, este în drept și competentă, ca biserică susținătoare de școală, să ceară intabularea în favoarea incontestabilului titular al dreptului de proprietate privind imobilele sale ce au destinație de școală confesională. Totodată, este de necontestat faptul că, potrivit diferitelor reglementări succesive, cultul reformat a fost recunoscut și în statul socialist român, potrivit dispozițiilor Decretului nr. 177/1948, având statutul stabilit prin Decretul nr. 591/1949, fiind recunoscut ca atare și prin Legea nr. 489/2006. În lumina acestor considerente, Înalta Curte nu poate reține susținerea prin care autoritatea intimată invocă neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, deoarece în cartea funciară nr. x a localității Odorheiu Secuiesc a fost înscris ca și proprietar Parohia de confesiune helvetică, iar în foaia B este menționat Colegiul ev. ref. din Odorheiu Secuiesc, iar solicitanta cererilor de retrocedare este Eparhia Reformată din Ardeal. În fața instanței de fond, prin înscrisurile depuse la dosar, s-a făcut dovada că în speță Colegiul ev. ref. din Odorheiu Secuiesc a funcționat ca o entitate și structură fără personalitate juridică, în interiorul organizatei bisericești, aparținând organic corpului bisericii. În acest sens, Eparhia Reformată din Ardeal, parte a Bisericii Reformate din România, are vocația de a fi beneficiara restituirii de către stat, conform O.U.G nr. 94/2000, a bunurilor care au aparținut acestor părții componente locale ale cultului, care nu mai există în prezent, așa cum era și cazul colegiului în cauză. Acest aspect este recunoscut chiar de intimată în cuprinsul întâmpinării formulate în recurs, când susține că din copia cărții funciare nr. x a localității Odorheiu Secuiesc, proprietar al imobilului în litigiu este Colegiul Reformat. Prin urmare, este lipsit de suport și argumentul intimatei prin care invocă faptul că din analiza cărții funciare în format electronic nr. x a localității Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita, provenită din conversia de pe hârtie a cărții funciare nr. x a localității Odorheiu Secuiesc, nu reiese că imobilul identificat cu nr. top. x a fost preluat de către Statul Român în temeiul Decretului nr. 176/1948 și că, deși în Decretul nr. 176/1948 este înscris "Liceul reformat băieți din Odorhei, al Bisericii reformate - 5 prăvălii, 1 casă, cu întreaga avere, conform inventarului jurnal", nu se poate conchide că aceasta reprezintă o confirmare a proprietății Eparhiei Reformate din Ardeal asupra imobilului solicitat, având în vedere dispozițiile art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938. Înalta Curte constată că prevederile art. 32 și 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, invocate de autoritatea intimată, nu sunt aplicabile intabulării dreptului de proprietate din speță. Asa cum s-a reținut anterior, în textul ordinului Ministrului Justiției nr. 2207/1909, completat prin ordinul 19407/1911, publicat în Monitorul Judiciar, s-a menționat că clădirile școliilor reformate reprezintă proprietatea incontestabilă a bisericii reformate și cererile de rectificare a cărților funciare, prin care înscrierea pe numele școlii se solicită a fi rectificată pe numele bisericii trebuie admise, fiind întemeiate. De asemenea, ministrul regal al cultelor și învățământului preuniversitar a declarat la 14 octombrie 1907 sub nr. 56.982 că pentru modificarea stării tabulare a patrimoniului școlii bisericii reformate nu este nevoie de aprobare guvernamentală; biserica reformată poate solicita rectificarea înscrierii eronate și să intabuleze dreptul de proprietate asupra imobilelor care servesc scopurile școlilor sale confesionale în favoarea bisericii susținătoare, în calitate de proprietar incontestabil al acestor bunuri. Faptul că reclamanta Eparhia Reformată din Ardeal nu a solicitat rectificarea cărții funciare astfel cum susține recurenta-pârâtă nu poate conduce la concluzia că aceasta nu este titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor, în condițiile în care invocă drept argument dispozițiile antereferite din Ordinului Ministrului Justiției nr. 2207/1909 completat prin ordinul 19407/1911, recunoscând și pe această cale că biserica universală reformată are calitatea de proprietar incontestabil al acelor bunuri, astfel cum este menționat de altfel în cuprinsul tabelului anexă din Decretul nr. 176/1948. Ca atare, contrar celor reținute de către instanța de fond, reclamanta are vocația restituirii imobilelor în cauză, însă nu în calitate de continuatoare în drepturi a proprietarului tabular, ci în nume propriu, respectiv în calitate de fost proprietar, fiind de netăgăduit susținerea reclamantei în sensul că, dacă pentru impunerea măsurii de naționalizare s-a recunoscut dreptul de proprietate al Bisericii reformate ("Liceul reformat băieți din Odorhei, al Bisericii reformate - 5 prăvălii, 1 casă, cu întreaga avere, conform inventarului jurnal" - anexa la Decretul nr. 176/1948), este de neconceput ca pentru restituire să nu fie recunoscut în mod identic același titular. În același sens, au putere de lucru judecat considerentele Deciziei nr. 4684/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat: "Contrar celor susținute de recurentă, Decretul nr. 176/1948 reprezintă temeiul de fapt și de drept ce atestă că Eparhia Reformată din Ardeal este îndreptățită la restituirea bunului în cauză, nu în calitate de continuatoare în drepturi a fostului proprietar, ci în nume propriu, respectiv în calitate de fost proprietar. Și aceasta întrucât în tabelul anexă la Decretul nr. 176/1948 în temeiul căruia a fost preluat abuziv de către stat imobilul în cauză apare menționată și Școala Reformată din Aiud, județul Alba, a Bisericii Reformate, cu întreaga avere conform inventarului jurnal." Înalta Curte constată că sunt fondate și susținerile recurentei-reclamante cu privire la necesitatea reținerii puterii de lucru judecat a sentințelor prin care s-a stabilit că Eparhia Reformată din Ardeal nu justifică calitate procesuală activă din perspectiva faptului că nu are calitatea de succesor în drepturi al fostului proprietar, având în vedere că, în speță, s-a constatat că reclamanta nu este o simplă succesoare a proprietarei tabulare, ci însăși proprietara bunurilor în litigiu. Totodată, instanța de recurs apreciază că nu poate fi ignorată necesitatea respectării principiului securității raporturilor juridice care trebuie să guverneze într-un stat de drept. Instanța de control judiciar constată, așadar, că sentința recurată este nelegală, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., motiv pentru care se impune reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Eparhia Reformată din Ardeal împotriva sentinței nr. 11 din 4 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; va casa sentința recurată și, rejudecând: va admite acțiunea formulată de reclamanta Eparhia Reformată din Ardeal, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România; va anula Decizia Comisiei Speciale de Retrocedare nr. 9685 din 29.07.2021 și va dispune restituirea în natură către Eparhia Reformată din Ardeal a imobilului înscris în CF în format electronic nr. x a localității Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita, nr. top. x, provenită din conversia de pe hârtie a cărții funciare nr. x a localității Odorheiu Secuiesc, nr. top. x.