ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2135/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14.10.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Inspecția Judiciară, solicitând anularea rezoluției de clasare a sesizării formulate de acesta la 03.08.2021 și a rezoluției nr. 17423/23.09.2021 prin care i-a fost respinsă plângerea formulată în fața inspectorului-șef (nr. lucrare 21-1497) și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prin sentința nr. 677 din 5 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței de fond a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței de fond și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii contestației, desființării rezoluției nr. 17423/23.09.2021 prin care i-a fost respinsă plângerea formulată în fața inspectorului-șef (nr. lucrare 21-1497), desființarea rezoluției de clasare a sesizării din 03.08.2021 (nr. lucrare 21-2536) și trimiterea dosarului la Inspecția Judiciară pentru completarea verificărilor.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, în condițiile în care instanța vorbește în motivare despre anumite fapte penale sesizate de reclamant, aspecte ce nu corespund însă realității, motivul reținut în sprijinul soluției de respingere a contestației fiind străin de natura cauzei.

A susținut recurentul și incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind în acest sens că hotărârea recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește interpretarea art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 ce reglementează prescripția acțiunii disciplinare.

Astfel, a considerat că eroarea de raționament a primei instanțe în aplicarea greșită a art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 apare în condițiile în care aceasta a constatat ca fiind prescrisă acțiunea disciplinară chiar dacă în cauză cercetarea disciplinară nu există.

A redat în cuprinsul cererii de recurs dispozițiile art. 35 alin. (4) și (5) din Legea nr. 317/2004 și a susținut că o sesizare se clasează exclusiv dacă nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare și nu ca urmare a constatării prescripției acțiunii disciplinare, instanța încălcând normele de drept material și făcând o aplicare greșită a acestora.

De asemenea, a citat prevederile art. 46 alin. (1) și art. 47 alin. (1) din aceeași lege, și a susținut că aceste din urmă norme stipulează în mod clar faptul că respingerea sesizării pe motiv că nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii se poate face doar după efectuarea cercetării disciplinare.

Prin urmare, a considerat că Legea nr. 317/2004 face o distincție clară între cercetarea disciplinară și acțiunea disciplinară, aceasta din urmă putând fi exercitată ulterior finalizării cercetării disciplinare, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. În plus, a arătat că nu există niciun termen de prescripție de 2 ani de la data săvârșirii faptei raportat la exercitarea cercetării disciplinare, termenul precizat la art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 referindu-se exclusiv la exercitarea acțiunii disciplinare.

Aceasta, întrucât din punct de vedere cronologic ar fi trebuit efectuate anumite etape pentru a se putea constata ipotetic prescripția acțiunii disciplinare. Astfel, se impunea a se dispune prin rezoluție începerea cercetării disciplinare (art. 45 alin. (5), apoi desfășurarea cercetării disciplinare (art. 46 alin. (1) și ulterior respingerea sesizării ca urmare a constatării prescripției acțiunii disciplinare (art. 47 alin. (1) lit. b). Or, din perspectiva textelor de lege arătate, întreaga motivare a instanței de fond reprezintă, în opinia recurentului, o denaturare a legii, pentru a împiedica efectuarea unei cercetări disciplinare a magistratului.

În final a evocat decizia civilă nr. 269/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, din ale cărei considerente a citat în cuprinsul cererii de recurs, și a susținut că jurisprudența în materie face o distincție clară între cercetarea disciplinară și sancționarea disciplinară prin raportare la instituția prescripției.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului exercitat de reclamant și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică. În esență, a susținut că nu poate fi vorba despre o motivare contradictorie sau străină de natura cauzei efectuată de instanța de fond, aceasta pronunțând o soluție cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată raportat la criticile invocate de recurentul-reclamant și la apărările formulate prin întâmpinare de intimata-pârâtă, prin prisma normelor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul examinat este nefondat și îl va respinge pentru considerentele ce succed.

În fapt, prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, reclamantul A. a susținut că doamna judecător B., învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Sibiu, în care a pronunțat sentința nr. 3605/20.07.2018, și-a exercitat funcția cu gravă neglijență sau chiar rea-credință, apreciind că a încălcat în mod grav normele de drept material și procesual aplicabile în cauza respectivă, clamând astfel incidența prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Sesizarea părții înregistrată de Inspecția Judiciară la data de 02.07.2021, a fost soluționată în cadrul lucrării nr. 21-2536 prin rezoluția de clasare din 03.08.2021, iar plângerea formulată împotriva acestei rezoluții, ce a făcut obiectul lucrării nr. C21-1497, a fost respinsă de inspectorul-șef prin rezoluția nr. 17423/23.09.2021.

Împotriva actelor emise de Inspecția Judiciară, reclamantul a formulat contestație în fața instanței de contencios administrativ, care a apreciat-o neîntemeiată și a respins-o prin hotărârea ce face obiectul demersului judiciar supus analizei de față.

Recurentul-reclamant a criticat sentința de fond, în primul rând, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit acestui text de lege: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate, este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, respectiv nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată, și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speță, recurentul a arătat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, în contextul în care instanța vorbește în motivare despre anumite fapte penale pe care le-ar fi sesizat, aspecte ce nu corespund însă realității, motivul invocat în sprijinul soluției de respingere a contestației sale fiind străin de natura cauzei.

Instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care implică, în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

În prezenta cauză, lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele ce au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Așa fiind, judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept ce demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

Raportat la cuprinsul cererii de chemare în judecată și al întâmpinării formulate în cauză, dar și față de circumstanțele factuale ale speței și de principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, a analizat susținerile și apărările formulate pe parcursul procesului, pronunțându-se în limitele învestirii, răspunzând astfel argumentat chestiunilor esențiale invocate, fără să existe în cuprinsul hotărârii atacate motive contradictorii și străine de natura cauzei.

În concluzie, se constată că motivarea hotărârii atacate pe aspectele esențiale deduse judecății este clară, concisă și concretă, sprijinind în mod just soluția pronunțată. Instanța de fond a analizat cauza în limitele competenței sale stabilite de lege, raportat la obiectul acțiunii deduse judecății și la probele și actele administrate, prin prisma normelor legale aplicabile în materie, iar împrejurarea că în considerentele sentinței a făcut referire la anumite aspecte sesizate Inspecției Judiciare în legătură cu fapte de natură penală, nu este de natură să demonstreze nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva nemotivării, atât timp cât nu reprezintă un argument determinant în fundamentarea soluției pronunțate, ci doar o susținere menită să stabilească limitele competenței instanței învestite cu soluționarea unei contestații de acest tip.

De aceea, nu poate fi reținut argumentul recurentului în sensul că hotărârea de fond ar fi nemotivată în contextul în care face referire la aspecte pe care nu le-ar fi sesizat, din această perspectivă reținându-se că, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă aceste texte reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că recurentul nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la fundamentarea acesteia pe motive contradictorii și străine de natura cauzei, ipoteze care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în speță.

Astfel cum rezultă din argumentele expuse la pct. I.3. din decizie, reclamantul a criticat sentința de fond și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând greșita aplicare a dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în condițiile în care instanța a constatat ca fiind prescrisă acțiunea disciplinară, chiar dacă, în speță, tocmai cercetarea disciplinară nu există.

Potrivit motivului de nelegalitate invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". În înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost greșit reținute în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În speță aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe reflectând interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile raportat la situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Contrar alegației recurentului-reclamant, pe care nu o validează, Înalta Curte constată că textul de lege a fost în mod corect reținut de instanța de fond în fundamentarea soluției pronunțate, deoarece, având de analizat legalitatea soluției de clasare a sesizării adoptate de Inspecția Judiciară, prin prisma existenței unor indicii privind săvârșirea unor abateri disciplinare de către magistratul reclamat, trebuia mai întâi să verifice respectarea termenelor de prescripție prin raportare la aceste norme legale.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că sesizarea formulată a fost clasată pe motiv că faptele imputate magistratului care a soluționat dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sibiu, din sfera răspunderii disciplinare a acestuia, nu pot fi cercetate, deoarece, raportat la data pronunțării hotărârii și data înregistrării sesizării la Inspecția Judiciară, s-a împlinit termenul maxim de prescripție de 2 ani prevăzut de lege pentru o astfel de finalitate.

Articolul 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că "Acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită". Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că exercitarea unei acțiuni în atragerea răspunderii disciplinare a magistraților poate fi făcută în termen de cel mult 2 ani de la data la care abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 din Legea nr. 303/2004 a fost săvârșită, iar împlinirea termenului de 2 ani are drept consecință imposibilitatea antrenării răspunderii disciplinare.

Totodată este de observat că, potrivit art. 74 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 317/2004, inspectorii judiciari au atribuția de a efectua verificările necesare generate de sesizările adresate Inspecției Judiciare în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a magistraților ori în legătură cu încălcarea obligațiilor profesionale ale acestora. În cursul verificărilor prealabile, inspectorii judiciari analizează aspectele semnalate prin sesizările adresate Inspecției Judiciare pentru a stabili cu privire la existența unor indicii de săvârșire a unei abateri disciplinare. Așadar, în procedura reglementată de art. 45 din Legea nr. 317/2004, Inspecția Judiciară analizează exclusiv indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare și nu efectuează o cercetare disciplinară, numai în cadrul cercetării disciplinare stabilindu-se faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției, așa cum prevăd dispozițiile art. 46 alin. (1) din același act normativ.

La art. 47 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 legiuitorul a prevăzut că inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată, după efectuarea cercetării disciplinare: "a) admiterea sesizării, prin exercitarea acțiunii disciplinare și sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii"; sau "b) respingerea sesizării, în cazul în care constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii."

Așa cum reiese din textul de lege citat supra, consecința cercetării disciplinare este, după caz, exercitarea acțiunii disciplinare sau respingerea sesizării, astfel că, în ipoteza în care exercitarea acțiunii este împiedicată de nerespectarea termenului prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, efectul cercetării disciplinare nu ar putea fi altul decât cel al respingerii sesizării. Aceasta, întrucât termenul de prescripție prevăzut de acest articol începe să curgă de la data săvârșirii de abateri disciplinare care, în cazul în speță, se raportează la data pronunțării hotărârii judecătorești de către judecătorul reclamat, respectiv 20.07.2018. În consecință, chiar dacă s-ar constata indiciile săvârșirii de abateri disciplinare de către judecătorul învestit cu soluționarea cererii la care se referă reclamantul, raportat la data înregistrării sesizării la Inspecția Judiciară, respectiv 02.07.2021, nu ar mai putea fi declanșate proceduri disciplinare, orice demers fiind lipsit de finalitate.

De aceea, în acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile reclamantului în sensul că, în toate cazurile, trebuie să se realizeze cercetarea disciplinară și să fie analizat fondul sesizării și abia ulterior să fie verificat termenul prescripției răspunderii disciplinare, aceste alegații ale părții fiind lipsite de suport legal.

Sub acest aspect Înalta Curte reține că prevederile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 nu se interpretează în sensul că respingerea sesizării pe motiv că nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii disciplinare se poate face doar după efectuarea cercetării disciplinare, astfel cum pretinde recurentul, deoarece împlinirea termenului de 2 ani privind prescripția răspunderii disciplinare lasă efectuarea cercetării disciplinare fără nici o finalitate, aceasta devenind inutilă.

Instanța de control judiciar reține că nu poate fi primit nici argumentul invocat de recurent prin trimiterea făcută la decizia nr. 269/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, chestiunea supusă analizei în acel litigiu fiind diferită de cea din prezenta cauză, în care termenul de prescripție a răspunderii disciplinare s-a împlinit chiar și prin raportare la data pronunțării deciziei nr. 802/20.09.2018 a Tribunalului Sibiu, prin care a fost menținută sentința nr. 3605/20.07.2018, pronunțată de judecătorul reclamat în dosarul Judecătoriei Sibiu nr. 5729/306/2018.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge și aceste susțineri ale recurentului-reclamant și va constata că sentința de fond este la adăpost de orice critică ce vizează nemotivarea hotărârii sau interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, demersul părții recurente fiind, prin urmare, nefondat.

Pentru argumentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 677 din 5 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.