ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2130/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 30.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii sale de plată înregistrate sub nr. x/28.01.2016, și să dispună obligarea la soluționarea de îndată a cererii, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

La data de 31.08.2021 reclamanta a depus o cerere modificatoare a acțiunii inițiale, prin care a solicitat instanței, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/28.01.2016, constând: în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, de 0,1 % întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv 1238,87 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective; în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Totodată, a arătat că își menține solicitarea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Prin sentința nr. 857 din 29 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată, și a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei de interes, inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât. Totodată, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul să plătească reclamantei: despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 613 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021; cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10 % din suma acordată cu titlu de despăgubiri potrivit prezentei sentințe, dar nu mai mult de 121,99 RON; cheltuieli de judecată în sumă de 300 RON reprezentând onorariu de avocat. De asemenea, a respins în rest acțiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 857 din 29 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a exercitat recurs Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii acțiunii, în principal pe cale de excepție, iar în secundar ca neîntemeiată, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluționarea procesului, susținând că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea art. 18 și art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum și a dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

În dezvoltarea recursului a susținut, în contextul unei succinte expuneri a contextului factual al cauzei, că hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, invocată în fața instanței de fond în temeiul art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, a arărat că în mod greșit a fost respinsă în condițiile în care cererea de plată a reclamantei a fost soluționată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018, sentința nr. 4902/27.11.2018 rămânând definitivă în urma pronunțării deciziei nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, prin hotărârea menționată a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată ale reclamantei ce fac obiectul anexei la decizia FGA nr. 14452/2018, iar prin respingerea excepției de inadmisibilitate prima instanță ignoră atât conținutul acțiunii modificate, cât și obligația Fondului de Garantare a Asiguraților de analizare a cererii de plată și nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă. Or, acest lucru înseamnă că Fondul nu are obligația să plătească sumele solicitate prin cererea de plată depusă, ci exclusiv să analizeze cererea de plată pe fond și înscrisurile anexate, analiză ce se poate finaliza cu o decizie de admitere a cererii sau de respingere a acesteia.

Prin urmare, regula instituită de Legea nr. 554/2004 este ca acțiunea în anularea actului administrativ să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate, astfel că se impune admiterea excepției inadmisibilității acțiunii și respingerea acesteia sub acest aspect.

În referire la excepția tardivității acțiunii, a susținut că în mod greșit a respins-o prima instanță, încălcând astfel dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, precum și principiul "specialia generalibus derogant".

În dezvoltare a subliniat că intimata-reclamantă ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată până cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluționare a acesteia, și nu după o perioadă de 3 ani, acțiunea fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 18 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, redate în cuprinsul cererii de recurs formulate.

Întrucât intimata-reclamantă a contestat în anul 2018 decizia de respingere a despăgubirilor cu privire la care a solicitat aplicarea și acordarea de penalități sau dobânzi în prezenta cauză, și având în vedere că nu există niciun motiv pentru ca aceasta să nu ceară aceste daune moratorii odată cu debitul principal, în dosarul nr. x/2018, a apreciat că acțiunea este tardivă, în raport de normele legale anterior citate.

A mai arătat recurentul că pentru garantarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, instanța de fond trebuia să arate în mod concret care sunt motivele de respingere a excepției tardivității, raportându-se în mod expres la datele menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și la cele din întâmpinarea formulată în cauză.

În ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției prescripției, a susținut că în mod greșit a considerat instanța de fond că acțiunea reclamantei ar fi fost formulată în termen, față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepția invocată.

În dezvoltare a solicitat instanței să rețină că reclamanta a fost în măsură să cuantifice prejudiciul integral cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la data de 13.10.2021, cu ocazia pronunțării în recurs a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4644/2021, în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 554/2004, care este foarte clar în sensul că introducerea acțiunii principale pentru anularea actului nu echivalează cu motivul de întrerupere a prescripției, prevăzut de C. civ.. Aceasta deoarece în sistemul actual momentul începutului prescripției extinctive, în lipsa unei reguli speciale, se impune a fi determinat de instanță numai pe baza unui probatoriu complex.

A mai susținut că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluționare a cererii de despăgubiri și că aceasta se completează din acest punct de vedere cu Legea nr. 554/2004 care, la art. 2 alin. (1) lit. h), stabilește termenul de 30 de zile în care trebuie soluționată o cerere administrativă, termen care se aplică și cererilor de despăgubiri de la Fondul de Garantare a Asiguraților. În concluzie, raționamentul instanței nu corespunde realității, deoarece însăși intimata-reclamantă a solicitat în cererea de modificare acordarea accesoriilor începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată, și anume 01.03.2016.

Întrucât la data de 13.10.2021 a fost soluționată în mod definitiv contestația formulată împotriva deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar la data de 28.10.2021 FGA a efectuat în parte plata despăgubirii în urma analizării pe fond a cererii, fiind respinsă pentru diferența reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, prin decizia contestată nr. 14454/17.01.2022, cererea modificatoare a fost formulată de intimata-reclamantă cu mult timp înainte, la 31.08.2021, astfel că în mod greșit a reținut instanța de fond că la data formulării acestei cereri dreptul pretins privind accesoriile era actual.

Or, intimata-reclamantă cunoștea producerea prejudiciului și întinderea acestuia pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii sale, odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 28.01.2016, data depunerii cererii de despăgubiri, odată cu comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, de respingere a cererii de plată, și anume 14.05.2018.

În continuare, a combătut susținerea intimatei-reclamante potrivit căreia prezenta acțiune nu putea fi depusă înainte de soluționarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanței judecătorești în materie, sau de pronunțarea definitivă a dosarului nr. x/2019, la data de 30.03.2021, precum și față de decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în care se arată că pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială și nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și întinderea sa.

Împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are, în opinia recurentului, impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile art. 1, art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât, conform raționamentului expus, data achitării debitului este diferită de data la care reclamanta cunoștea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască, de la care curge acest termen de prescripție.

Pentru că intimata-reclamantă a depus acțiunea pe rolul instanței mult după împlinirea acestor termene, cererea de despăgubiri fiind înregistrată la 30.03.2021, iar cererea modificatoare la 31.08.2021, a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții.

Criticând și soluția pronunțată pe fondul cauzei, recurentul a susținut că își menține apărările formulate prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, precum și argumentele arătate pe larg în cererea de recurs.

În esență, a considerat că o cerință dedusă din interpretarea normelor privind atragerea răspunderii civile delictuale a Fondului este aceea conform căreia, pentru angajarea răspunderii patrimoniale, este necesară dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actului administrativ anulat. Totodată, a arătat că prejudiciul suferit de intimata-reclamantă poate fi cauzat de o autoritate publică pe două căi, respectiv: printr-un act administrativ ilegal care este anulat și prin nesoluționarea în termen a unei cereri sau, după caz, pentru refuzul administrativ explicit.

A enumerat recurentul condițiile ce trebuie îndeplinite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale și a arătat că în mod greșit a reținut instanța de fond vinovăția FGA, în absența dovedirii îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 1357 C. civ., neputându-se stabili obligația de reparare a vreunui prejudiciu în sarcina sa.

Astfel, în privința faptei ilicite reclamanta a invocat faptul că respingerea cererii de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018 se bazează pe interpretarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, fiind nelegală. Aceasta întrucât nu s-a făcut dovada săvârșirii cu vinovăție a faptei ilicite invocate de reclamantă, în condițiile în care analizarea cererii de plată prin aplicarea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a generat necesitatea dezlegării chestiunii de drept dată de Înalta Curte în decizia HP nr. 29/2020.

În opinia recurentului, efectul anulării deciziei nr. 14452/03.05.2018 nu recunoaște dreptul pretins de A., iar a statua altfel înseamnă a contesta autoritatea de lucru judecat de care se bucură sentința nr. 4902/27.11.2018. În acest sens, a apreciat că dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, ci exclusiv o obligație de a face, respectiv de a efectua operațiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată, iar în caz de neaducere la îndeplinire în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2018, respectiv 13.10.2021, poate fi instituită calea prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, a arătat că O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar s-a stabilit că dobânda legală poate fi penalizatoare sau remuneratorie.

În ceea ce privește dobânda penalizatoare, a făcut trimitere la art. 1 din ordonanța amintită și a arătat că nu există în cauză o convenție pentru stabilirea ratei dobânzii, iar textul alin. (5) al aceluiași articol impune exprimarea voinței debitorului cu privire la sume la care acesta se obligă față de creditorul său, rezultând că în lipsa exprimării voinței de a plăti sume de bani cu titlu penalizator, în convenții sau contracte, obligarea la plata dobânzii legale este lipsită de temei legal, motivația acordării acesteia este în mod cert o adăugare la lege ce nu poate fi primită, iar solicitarea de obligare la plata dobânzii legale este lipsită de temei.

A mai expus argumente în sprijinul opiniei conform căreia obligațiile sale sunt stabilite ex legem și sunt obligații proprii, noi, și nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor faliți, și a arătat că Legea nr. 213/2015 stabilește că FGA este o instituție de drept public, toate activitățile pe care le desfășoară fiind activități administrative, care nu produc profit.

Totodată, raporturile juridice dintre FGA și petenți sunt raporturi de drept administrativ, Fondul emițând acte administrative ce fac obiectul contenciosului administrativ, motiv pentru care nu-i sunt aplicabile prevederile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 nici în cazul în care ar datora dobânzi de întârziere, textul invocat de intimata-reclamantă fiind aplicabil doar "profesioniștilor", în sensul de "persoană care exploatează o întreprindere".

Cu privire la cererea de despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, a susținut că este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ, iar întreaga reglementare a acțiunii în contencios administrativ atrage o concluzie în sensul acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată pe cale separată, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

În fine, a susținut că în lipsa îndeplinirii cerințelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, A. se poate adresa instanței de drept comun pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operațiuni care nu au făcut însă obiectul verificării instanței de contencios administrativ, natura juridică a răspunderii reglementate de acest text de lege fiind aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal.

Această concluzie se desprinde din interpretarea art. 52 din Constituția României, precum și a art. 1 alin. (1) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, din perspectiva cărora nu prezintă relevanță, în opinia recurentului, faptul că în interiorul termenului de 30 de zile autoritatea a pus în executare sentința civilă, prin aceasta a adus la îndeplinire obligația care îi revenea conform legii, executarea hotărârii presupunând cu necesitate verificarea în prealabil a dosarelor de daună de către comisia specială din cadrul Fondului de Garantare a Asiguraților, urmată de plată sau de emiterea unei noi decizii de respingere a cererii.

În limitele în care a fost emisă și analizată de instanță decizia nr. 14452/03.05.2018, a considerat recurentul că anularea acesteia nu conduce la consecința învederată de reclamantă și de prima instanță, Fondul de Garantare a Asiguraților neputând fi obligat la contravaloarea lipsei de folosință în legătură cu o sumă cu privire la care nu s-a statuat că ar reveni intimatei-reclamante în litigiul principal, acordarea accesoriilor fiind legată de existența principalului, adică a despăgubirii dacă se va stabili. Mai precis, a arătat recurentul, acțiunea în despăgubiri nu poate primi o rezolvare diferită doar pentru motivul că este formulată pe cale separată, întrucât, dacă ar fi fost urmată regula, față de modalitatea în care a fost analizată legalitatea actului, acțiunea în despăgubiri se impunea a fi respinsă.

Raportat la considerentele arătate a apreciat că nu există legătură de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată și neîndeplinirea obligației de soluționare a cererii de plată într-un anumit termen, în raport și de prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, sens în care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În faza procesuală a recursului, intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare. În schimb, a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate, cu cheltuieli de judecată conform actelor anexate.

II. Soluția instanței de recurs.

Analizând sentința recurată prin raportare la criticile formulate de recurentul-pârât, la apărările invocate de intimata-reclamantă prin concluziile scrise și la dispozițiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În fapt, reclamanta a formulat cererea de plată nr. x/28.01.2016, în temeiul Legii nr. 213/2015, pe care a înregistrat-o la pârâtul FGA și prin intermediul căreia a solicitat plata sumei de 613 RON reprezentând despăgubiri achitate asiguratului său, pe care era îndreptățită să o recupereze de la B. S.A., aflată în faliment.

Prin decizia nr. 14452/03.05.2018 emisă de FGA, cererea de plată a fost respinsă fără a mai fi cercetată în fond, pe motivul depășirii plafonului prevăzut de lege, în sumă de 450.000 RON, pentru creanțele de asigurare ce pot fi pretinse în cadrul procedurii speciale.

Decizia emisă de pârâtul FGA a fost contestată în instanță de reclamantă, cererea în anulare făcând obiectul dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București.

Prin sentința nr. 4902/27.11.20218 a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea în anulare, a fost anulată decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 și a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, solicitările reclamantei A. privind obligarea FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia, reținându-se că pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală, prin prisma constatării depășirii plafonului de garantare. Ca urmare, prin obligarea pârâtului în mod direct la plata sumei pretinse s-ar ajunge la imixtiuni în activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată.

Prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost respinse ambele recursuri formulate împotriva sentinței nr. 4902/27.11.20218 a Curții de Apel București, de către A. S.A. și Fondul de Garantare a Asiguraților.

În consecință, ca urmare a soluționării definitive a cererii în anularea deciziei de respingere a cererii de plată, la data de 29.10.2021, pârâtul a achitat reclamantei suma de 613 RON solicitată prin cererea de plată cu titlul de despăgubiri, conform ordinului de plată nr. x/29.10.2021, astfel cum reiese din înscrisul doveditor aflat la dosar fond.

Prin intermediul cererii introductive ce face obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost modificată la data de 31.08.2021, reclamanta a formulat o acțiune în despăgubiri împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților, considerând că sunt îndeplinite condițiile legale pentru promovarea unui atare demers cu scopul acoperirii prejudiciului ce i-a fost cauzat prin nelegala respingere a cererii sale de plată.

În concret, reclamanta a indicat drept faptă ilicită, pe de o parte, nesoluționarea cererii de plată în termenul legal, iar, pe de altă parte, neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin decizia nr. 14452/03.05.2018, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanță de asigurare

II.1.1. Sentința de fond, ale cărei soluții au fost expuse prin considerentele expuse la pct. I.2. din prezenta decizie, a fost criticată de intimatul-pârât, în primul rând sub aspectul respingerii excepției inadmisibilității acțiunii, arătând că în mod greșit a fost respinsă în condițiile în care cererea de plată a fost soluționată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, contestată în dosarul nr. x/2018 în care s-a pronunțat sentința nr. 4902/27.11.2018, rămasă definitivă în urma pronunțării deciziei nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin hotărârea menționată a fost obligat pârâtul să analizeze pe fond cererile de plată ale reclamantei ce fac obiectul anexei la decizia nr. 14452/2018, iar prin respingerea excepției de inadmisibilitate prima instanță a ignorat atât conținutul acțiunii modificate, cât și obligația Fondului de analizare a cererii de plată și nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă.

A mai susținut partea că art. 19 din Legea nr. 554/2004 condiționează admisibilitatea cererii în despăgubire formulată pe cale separată de faptul că reclamantul a cunoscut sau nu a cunoscut întinderea pagubei încă de la data emiterii actului administrativ nelegal.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, pe care nu le poate valida, Înalta Curte constată că acțiunea intimatei-reclamante este admisibilă, prima instanță pronunțând sub acest aspect o soluție legală.

Din modul de redactare a art. 19 din Legea nr. 554/2004 se desprinde concluzia potrivit căreia persoana vătămată are un drept de opțiune, iar nu o obligație de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acțiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiționată de respectarea termenului de prescripție, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Așadar, contrar apărărilor pârâtului, nu se poate concluziona cu privire la existența unui fine de neprimire în situația în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acțiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opțiune cu privire la modalitatea în care înțelege să acționeze fiind prevăzut de lege.

Nici prevederile art. 8 alin. (1) din aceeași lege nu sunt de natură a modifica această concluzie, textul legal folosind sintagma "poate sesiza instanța pentru (...) repararea pagubei cauzate", confirmând așadar ipoteza conform căreia solicitarea despăgubirilor odată cu formularea acțiunii în anularea actului vătămător reprezintă un drept, iar nu o obligație a părții vătămate.

Sunt nefondate și susținerile recurentului conform cărora prin respingerea excepției de inadmisibilitate prima instanță a ignorat atât conținutul acțiunii modificate, cât și obligația Fondului de analizare a cererii de plată și nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă.

Este adevărat că efectul anulării deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise nelegal de pârâtul FGA, nu este recunoașterea dreptului pretins, ci obligarea acestuia la analizarea pe fond a cererii de plată, la verificarea concretă a dosarului de daună, pentru a vedea, în raport de prevederile legale aplicabile în materie, dacă reclamanta este îndreptățită sau nu la suma solicitată. Însă, din probatoriul administrat reiese că intimatul-pârât a soluționat pe fond cererea de plată ce face obiectul cauzei și a achitat suma pretinsă de reclamantă.

În aceste condiții, dreptul părții la despăgubirile pretinse sub forma penalităților de întârziere sau dobânzii legale a devenit actual prin anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, în urma căreia s-a realizat analiza pe fond a cererii de plată de către autoritatea pârâtă, în îndeplinirea obligației de executare a hotărârii definitive pronunțate în dosarul nr. x/2018.

Altfel spus, se constată că în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 reclamanta este îndreptățită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii sale de plată, prejudiciul în discuție constând în lipsa de folosință a despăgubirii la care reclamanta era îndreptățită (drept recunoscut pe cale litigioasă și succedat de plata efectuată de pârât) în intervalul cuprins între data inițială de soluționare a cererii (03.05.2018) și data plății efectuate de pârât (29.10.2021).

II.1.2. Cât privește soluția dată asupra excepției tardivității acțiunii, Înalta Curte constată că și aceasta este corectă, prima instanță aplicând în mod corect normele legale incidente.

Astfel, potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de formulare a cererii de plată a despăgubirilor curge de la momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, și nu de la data emiterii actului administrativ nelegal.

Față de obiectul concret al acțiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, prin care se solicită penalități și dobânzi care, în opinia acesteia, se datorează pe zi de întârziere, este de observat că de la fiecare dată de scadență curge un termen de prescripție diferit.

În plus, așa cum a reținut și judecătorul fondului, termenul la care face referire art. 19 alin. (2) este un termen de prescripție și nu unul de decădere, astfel că sancțiunea pentru eventuala nerespectare a acestuia nu este tardivitatea acțiunii, ci respingerea ca prescrisă. Cu alte cuvinte, excepția invocată este considerată de instanță a fi mai degrabă o excepție a prescripției, față de modalitatea în care a fost argumentată.

Este nefondată susținerea recurentului în sensul că sentința de fond nu cuprinde în mod concret motivele de respingere a excepției tardivității, susținere ce reclamă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contrar alegațiilor părții, Înalta Curte constată că motivarea instanței de fond respectă cerințele legii, considerentele expuse în fundamentarea soluției de respingere a excepției tardivității acțiunii raportându-se tocmai la obiectul cererii modificatoare formulate de reclamantă și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății, și anume prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii excepției invocate.

De altfel, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și al art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept ce fundamentează soluția pronunțată, la care se referă textele amintite, reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, iar împrejurarea că raționamentul logico-juridic expus nu corespunde viziunii părții recurente nu este de natură a susține nelegalitatea soluției atacate din perspectiva evidențiată.

II.1.3. Cu privire la soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurentul-pârât a susținut că în mod greșit a considerat instanța de fond că acțiunea reclamantei ar fi fost formulată în termen, față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepția invocată.

În dezvoltare a solicitat a se observa că reclamanta a fost în măsură să cuantifice prejudiciul integral cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la data de 13.10.2021, cu ocazia pronunțării în recurs a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4644/2021, în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cu alte cuvinte, în opinia părții, reclamanta cunoștea producerea prejudiciului și întinderea acestuia pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii sale, odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 28.01.2016, data depunerii cererii de despăgubiri, odată cu comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, de respingere a cererii de plată, și anume 14.05.2018, raționamentul primei instanțe necorespunzând realității, deoarece însăși intimata-reclamantă a solicitat prin cererea modificatoare acordarea accesoriilor începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată, mai exact la 01.03.2016.

Totodată, împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are, în opinia recurentului, impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile art. 1, art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât data achitării debitului este diferită de data la care reclamanta cunoștea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască, de la care curge acest termen de prescripție.

Înalta Curte nu poate primi alegațiile recurentului-pârât, soluția instanței de fond fiind legală și sub acest aspect, dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

Așa cum s-a precizat, din cuprinsul art. 19 din Legea nr. 554/2004 rezultă că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe aceste prevederi legale, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, precum și de faptul că persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Din actele dosarului de fond rezultă că acțiunea introductivă a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 30.03.2021 și modificată la data de 31.08.2021. Prin cererea modificatoare partea a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata, în principal a penalităților de întârziere, iar în subsidiar a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 613 RON, pretinsă cu titlu de creanță de asigurări prin cererea de plată nr. x/28.01.2016. Așadar, reclamanta pretinde că prin respingerea cererii de plată în baza unui act nelegal, pârâtul îi datorează penalități de întârziere și dobândă legală penalizatoare, invocând astfel existența unor prestații succesive.

Termenul de 1 an la care face trimitere textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeași lege, este un termen special de prescripție instituit de legiuitor pentru a fi aplicabil cererilor în despăgubiri formulate pentru repararea prejudiciului cauzat prin actele administrative nelegale, și curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Or, câtă vreme din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, iar Fondul de Garantare al Asiguraților și instanța învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situația reclamantei, în sensul de a stabili în concret dacă deține o creanță de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 raportat la cererea de plată și înscrisurile anexate, reiese cu puterea evidenței că reclamantei nu i-au fost recunoscute existența și întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/28.01.2016.

În aceste condiții, se constată că dreptul material la acțiune al reclamantei nu este prescris extinctiv, întrucât la data învestirii instanței din 30.03.2021 existența creanței era strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, precum și de lămurirea existenței în beneficiul părții a creanței principale de 613 RON, debit principal care a fost, de altfel, achitat pe cale amiabilă de recurentul-pârât la 28.10.2021.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar intimatei-reclamante i-a fost recunoscut dreptul de creanță prin efectuarea plății, la data de 28.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat prescris.

În realitate, ca urmare a faptului că a achitat debitul principal, recurentul-pârât a recunoscut practic în mod voluntar dreptul reclamantei a cărui prescripție o invocă, iar această manifestare de voință înlătură posibilitatea acestuia de a invoca excepția prescripției dreptului la acțiunea prin care reclamanta pretinde despăgubiri sub forma prejudiciului în discuție. Ca atare, instanța de control judiciar va înlătura susținerile părții recurente în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripției.

II.1.4. Cât privește fondul pretențiilor deduse judecății, Înalta Curte observă că recursul pârâtului vizează soluția de obligare a sa la plata către reclamantă a despăgubirilor egale cu dobânda legală aferentă sumei de 613 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G.. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, criticile fiind formulate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Textul articolului anterior menționat se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. Totodată, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Prin intermediul cererii ce face obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost modificată la 31.08.2021, reclamanta a considerând că sunt îndeplinite condițiile legale pentru promovarea unui atare demers cu scopul acoperirii prejudiciului ce i-a fost cauzat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților prin nelegala respingere a cererii sale de plată.

În concret, reclamanta a indicat drept faptă ilicită, pe de o parte nesoluționarea cererii de plată în termenul legal, iar pe de altă parte neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin decizia nr. 14452/03.05.2018, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanță de asigurare.

Pârâtul a solicitat respingerea cererii subsidiare a reclamantei privind plata dobânzilor penalizatoare, întemeiate pe art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, invocând în acest sens art. 1 din ordonanța amintită, text care impune, în opinia pârâtului, exprimarea voinței debitorului cu privire la sume la care acesta se obligă față de creditorul său, rezultând că, în lipsă exprimării voinței de a plăti sume de bani cu titlu penalizator, în convenții sau contracte, obligarea la plata dobânzii legale este lipsită de temei legal, iar motivația acordării acesteia reprezintă o adăugare la lege ce nu poate fi primită, obligarea sa la plata dobânzii legale fiind lipsită de temei legal. Totodată, a susținut că dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, ci exclusiv o obligație de a face, respectiv de a efectua operațiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată.

Prima instanță a constatat că sunt incidente în speță dispozițiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, reținând că dobânda legală penalizatoare prevăzută de acest text de lege se aplică în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi.

Soluția instanței de fond este corectă, fiind pronunțată cu o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente.

Prin cererea formulată, intimata-reclamantă a susținut că prejudiciul i-a fost cauzat, dintr-o a doua perspectivă, ca urmare a emiterii unui act administrativ tipic nelegal, reprezentat de decizia nr. 14452/03.05.2018, act anulat de instanțe în mod definitiv, ca urmare a nelegalității aplicării plafonului de 450.000 RON cererilor de plată ale reclamantei.

Ulterior, în urma reanalizării cererii de plată, pârâtul a concluzionat asupra solicitării reclamantei în sensul că era îndreptățită să beneficieze de plata creanței de asigurare solicitate, achitând la data de 29.10.2021 suma pretinsă de 613 RON.

În aceste condiții, întrucât motivul pentru care reclamanta nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 613 RON, este generat de efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, este îndreptățită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, neavând relevanță din această perspectivă faptul că dreptul reclamantei nu s-a născut prin anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, ci exclusiv o obligație de a face, respectiv de a efectua operațiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată, cum pretinde recurentul.

Prejudiciul pretins constă în lipsa de folosință a despăgubirii la care reclamanta era îndreptățită, drept recunoscut pe cale litigioasă și succedat de plata efectuată de pârât, în intervalul cuprins între data inițială de soluționare a cererii, respectiv 03.05.2018, și data plății efectuate la 29.10.2021. Așadar, lipsa de folosință a despăgubirii a fost cauzată de actul administrativ emis nelegal de pârât, prin care s-a respins cererea de plată, fiind îndeplinită astfel și cerința legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Cât privește cuantumul prejudiciului, Înalta Curte constată că, într-adevăr, sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora: "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare (...). De asemenea, sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (2) și (3) din aceeași ordonanță, care prevăd că "Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (...)" iar "în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%."

Astfel, pornind de la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraților, și anume acela de a proteja creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fiind o persoană juridică de drept public în conformitate cu Legea nr. 213/2015, sens în care plătește despăgubiri, indemnizații sau prime de asigurare în cazul falimentului unui asigurător, însă nu preia ope legis obligațiile acestuia, nefiind succesorul său în drepturi și obligații, reiese în mod clar că raporturile juridice dintre Fondul de Garantare a Asiguraților și intimata-reclamantă nu se circumscriu raporturilor juridice subsumate exploatării unei întreprinderi.

Daunele moratorii sunt despăgubiri bănești ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligației asumate contractual de către debitor, iar raporturile dintre intimata-reclamantă și FGA nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în accepțiunea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., raționamentul primei instanțe sub acest aspect fiind, prin urmare, legal.

Față de considerentele arătate, Înalta Curte constată că în mod corect a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 613 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G.. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, soluția primei instanțe fiind temeinic motivată și pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind în măsură să conducă la casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtului, cu consecința păstrării ca legale a sentinței atacate, inclusiv sub aspectul soluției pronunțate asupra excepției lipsei de interes, soluție ce nu a fost criticată.

Referitor la cererile ambelor părți privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține, față de dispozițiile art. 451-453 din C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, că au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Cum soluția instanței de control judiciar este de respingere a recursului exercitat în cauză, în temeiul art. 451 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., ca o consecință a căderii în pretenții, va fi obligat recurentul-pârât să plătească intimatei-reclamante cheltuieli de judecată în sumă de 300 RON reprezentând onorariu avocat, dovedit cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv: factura seria x_2008 nr. x din 12.04.2021 și extras de cont din 22.04.2021, cheltuieli stabilite cu aplicarea dispozițiilor alin. (2) al textului de lege sus-menționat, raportat la valoarea redusă a pretențiilor deduse judecății, complexitatea medie a prezentei cauze și durata scurtă de soluționare (un termen de judecată în recurs).

Pentru considerentele arătate la pct. II.1. din prezenta decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât și va menține sentința de fond atacată, obligând partea recurentă să plătească intimatei-reclamante cheltuieli de judecată în sumă de 300 RON reprezentând onorariu avocat, stabilite cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 857 din 29 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât să plătească intimatei-reclamante A. S.A. cheltuieli de judecată în sumă de 300 RON reprezentând onorariu avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.