ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4152/2023

Ședința publică din data de 28 septembrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/12.05.2017 și, în consecință, să dispună obligarea acestuia la soluționarea de îndată a cererii de plată nr. x/24.02.2016, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

La data de 13.08.2021 reclamanta a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi de întârziere conform Ordinului C.S.A. nr. 14/2011-20257.73 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective; iar în subsidiar în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a arătat că își menține solicitarea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința nr. 329 din 22 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca rămasă fără obiect excepția lipsei de obiect/lipsei de interes a acțiunii inițiale și a respins ca rămasă fără obiect cererea pârâtului de amendare a reclamantei pentru introducerea cu rea-credință a acțiunii inițiale. Totodată, a respins excepțiile inadmisibilității și tardivității acțiunii modificate, ca nefondate; a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiunea modificată în privința sumelor pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință în perioada 25.03.2016-30.08.2020 și, în consecință, a respins cererea modificată în ceea ce privește aceste sume, ca prescrisă.

De asemenea, a respins ca neîntemeiată cererea modificată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în ceea ce privește sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință începând cu data de 31.08.2020.

Împotriva sentinței de fond a exercitat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susținut, după o succintă expunere a aspectelor prealabile, nelegalitatea sentinței de fond din perspectiva greșitei soluționări a excepției prescripției, apreciind că sunt îndeplinite condițiile legale în vederea angajării răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, urmarea falimentului societății B.. În concret, a susținut că fapta ilicită imputabilă pârâtului constă în soluționarea nelegală a cererii de plată, care a implicat și întârzierea la plata despăgubirilor, fapta imputabilă pârâtului având o dublă valență: respingerea inițială a cererii și plata cu întârziere.

A mai arătat că temeiul acțiunii A. îl constituie, pe de o parte, anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 în dosarul nr. x/2018, soluție rămasă definitivă în data de 13.10.2021, iar, pe de altă parte, întârzierea în plata despăgubirilor, care a persistat până la data de 29.10.2021 când FGA a procedat la plata despăgubirilor, întârzierea la plată fiind o faptă continuă, care a încetat abia la data menționată.

Astfel, dacă momentul în care a fost făcută plata este incontestabil, momentul în care FGA trebuia să facă plata trebuia să fie stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen legal de 30 zile pentru soluționarea unei cereri adresate unei autorități publice, ori de câte ori printr-o lege specială nu este stabilit un termen expres. Faptul că FGA a soluționat cererea și a făcut plata abia la data de 29.10.2021, nu poate să conducă la exonerarea de la plata de daune interese moratorii, astfel cum a stabilit prima instanță pentru perioada anterioară cererii modificatoare. Or, soluționarea cu întârziere a cererii de plată este în sine o culpă imputabilă FGA, astfel că principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la plata efectivă a despăgubirilor.

De asemenea, prin hotărârea judecătorească prin care a fost anulată decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 prin care a fost respinsă cererea de plată a A., instanța nu a obligat FGA în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analiza pe fond a cererii de plată, iar după analizarea pe fond FGA a redus despăgubirile solicitate, în unele cazuri fiind respinse în temeiul altor argumente ce pot fi apreciate justificate. Așadar, determinarea prejudiciului s-a putut face cu adevărat abia după analiza pe fond a cererilor de către FGA.

Existența unui act administrativ ilicit sau nelegal este o condiție a acțiunii în răspunderea patrimonială a autorității, iar până când această condiție nu este îndeplinită, A. nu avea dreptul la acțiune și nu ar fi putut interveni prescripția. Altfel spus, pentru a curge termenul de prescripție dreptul A. trebuie să fie născut, or, din momentul depunerii cererii de plată la FGA, A. nu cunoștea soluția asupra acestei cereri.

În primul rând, susține recurenta, dreptul la acțiune nu s-a născut până când nu a existat un act administrativ declarat nelegal, iar în al doilea rând, pentru a cunoaște prejudiciul, trebuia să existe o soluționare pe fond a cererii. Potrivit Legii nr. 213/2015 doar comisia specială din cadrul FGA este cea care poate să determine exact suma la care A. era îndreptățită, iar această determinare s-a efectuat abia prin plata efectuată la data de 29.10.2021. Ca atare, abia după reanalizarea cererilor a avut certitudinea prejudiciului pe care l-a suferit prin plata cu întârziere a despăgubirilor, deoarece doar în acel moment s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la care A. era îndreptățit în realitate.

A expus recurenta considerații cu privire la greșita respingere ca neîntemeiată a cererii sale din perspectiva condițiilor necesare angajării răspunderii patrimoniale a autorității publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal sau de actul asimilat nelegal, respectiv refuzul administrativ nelegal, apreciind, în ceea ce privește acest act administrativ nelegal cauzator de prejudicii, că se constituie în modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată, act concretizat prin decizia nr. 14452/03.05.2018.

Prin decizia anterior menționată, emisă după o perioadă mai mare de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A., iar acțiunea în contencios administrativ promovată împotriva acesteia a fost înregistrată în dosarul nr. x/2018. Prin decizia nr. 4644 din 13.10.2021 pronunțată în dosarul amintit, instanța supremă a anulat decizia FGA contestată, reținând că modalitatea în care intimatul-pârât a interpretat normele legale aplicabile la soluționarea cererii de plată este eronată și l-a obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată.

Prin urmare, opinează recurenta, nu se poate susține că nu ar fi îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite, mai precis că ar lipsi un act administrativ declarat nelegal, câtă vreme acest act există și este reprezentat de decizia nr. 14452/03.05.2018, iar acțiunea ce face obiectul lititiului de față este o acțiune în repararea prejudiciului cauzat printr-un act administrativ nelegal. Or, respingându-i cererea de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, FGA a lipsit A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățit. Ulterior anulării deciziei, FGA a procedat la plata despăgubirilor, însă a rămas neacoperit prejudiciul cauzat de plata cu întârziere a acestora, cauzat prin aceeași decizie.

De asemenea, este greșit raționamentul primei instanțe prin care a conchis că solicitarea formulată pe cale separată de despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, ar fi condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ asimilat, întrucât aceeași instanță a reținut că și refuzul administrativ explicit se încadrează în sfera ilicitului civil.

În ceea ce privește existența prejudiciului, arată că prejudiciul pe care îl afirmă este evident, și anume lipsa de folosință asupra sumei de bani ce a făcut obiectul cererii de plată respinse prin decizia nr. 14452/03.05.2018. Or, față de prevederile art. 1535 din C. civ., citate în cerere, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părți sau stabilit de lege. Mai mult decât atât, prin plata despăgubirilor solicitate, efectuată la data de 29.10.2021, FGa confirmă indubitabil dreptul A. la plata accesoriilor, care există și are un caracter cert.

În continuare a susținut că prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, pentru argumentele arătate, precum și faptul că este îndeplinită condiția privitoare la existența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită a actului administrativ asimilat nelegal și prejudiciu, acesta din urmă constând în lipsa de folosință a sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, cauzat de modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018.

Ca atare, este evident că în situația în care FGA ar fi soluționat de la început cererea de plată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale și ar fi procedat la plată, prejudiciul A. nu ar fi existat. În concluzie, legătura între fapta ilicită constând în neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin decizia nr. 14452/03.05.2018 și prejudiciul suferit de acesta, respectiv lipsa de folosință asupra sumei de bani la care era îndreptățită, există un raport incontestabil de cauzalitate ce se deduce din simpla materialitate a faptei culpabile.

În final a expus considerații cu privire la existența și a condiției referitoare la culpă și a concluzionat că în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii FGA, impunându-se obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. prin neplata creanței de asigurare solicitate într-un termen rezonabil, întrucât susținerile primei instanțe în sensul neîndeplinirii acestor condiții sunt lipsite de bază legală.

Pentru motivele arătate a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce privește soluția de admitere în parte a excepției prescripției și cu privire la respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantei, cu consecința rejudecării cauzei în sensul admiterii acțiunii precizate și obligării pârâtului la plata despăgubirilor conform ipotezelor precizate.

4.1. Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare și recurs incident întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând nelegalitatea sentinței de fond în ceea ce privește soluționarea excepțiilor invocate, pentru argumentele expuse pe larg în cererea de recurs formulată.

4.2. Recurenta-reclamantă a depus pentru termenul din 28.09.2023, la care au avut loc dezbaterile, concluzii scrise prin care, în esență, a reiterat argumentele invocate prin cererea de recurs, solicitând admiterea căii de atac promovate astfel cum a fost formulată, cu consecința admiterii acțiunii precizate și obligării recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate, în dovedirea cărora a atașat înscrisuri.

II. Soluția instanței de recurs.

Înalta Curte, examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate în recursul principal și a apărărilor reiterate prin concluziile scrise, raportat la normele legale aplicabile, constată fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că soluția pronunțată asupra pretențiilor deduse judecății a fost dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea patrimonială a autorității administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale, sens în care îl va admite și va reforma în consecință sentința de fond, pentru considerentele ce succed.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la 31.08.2021, vizează obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/24.02.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 20257.73 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare, până la data plății efective și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea existenței unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată menționate și să se dispună obligarea sa la soluționarea de îndată a cererii, în conformitate cu dispozițiile legale incidente, iar modificarea acțiunii prin cererea formulată la 31.08.2021 s-a datorat emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins ca rămase fără obiect excepția lipsei de obiect/lipsei de interes a acțiunii inițiale, precum și cererea pârâtului de amendare a reclamantei pentru introducerea cu rea-credință a acțiunii inițiale.

Totodată, a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiunea modificată în privința sumelor pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință în perioada 25.03.2016-30.08.2020 și a respins în consecință cererea, ca prescrisă, respingând ca întemeiată cererea în ceea ce privește sumele pretinse cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință începând cu 31.08.2020.

1.1. Recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. este întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că acest caz de casare se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive sunt incidente raportat la criticile invocate prin recursul principal, soluția primei instanțe reflectând aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea patrimonială a autorității administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale.

Reglementarea legală de rang constituțional cuprinsă la art. 52 alin. (1) din Constituția României, precum și cea de rang organic cuprinsă la art. 1 alin. (1), art. 8, art. 18 alin. (1) și (3) și art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, recunosc în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obține, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite.

Din analiza textelor de lege anterior menționate rezultă că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ.

O altă cerință ce rezultă din interpretarea aceleiași norme este aceea că, pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, din întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv se desprinde concluzia potrivit căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar în ipoteza în care este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim, iar natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este cea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, act administrativ tipic sau act asimilat constând în refuzul nelegal.

În egală măsură, este de observat că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, este o răspundere patrimonială de drept administrativ, regulile generale ale angajării acestei răspunderi fiind cele ale răspunderii civile delictuale, având în vedere data emiterii deciziei anulate, nr. 14452/03.05.2018.

Astfel, potrivit art. 1349 din C. civ., având denumirea marginală "Răspunderea delictuală": "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral". Totodată, potrivit art. 1357 din același act normativ, ce reglementează "Condițiile răspunderii": "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Deci, condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. În plus, prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

În speță, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, reprezentând astfel un act administrativ nelegal.

În urma reanalizării cererii de plată în discuție, pârâtul a conchis că reclamanta era îndreptățită să beneficieze de plata creanței de asigurare solicitate, procedând la plata sumei pretinse. Prin urmare, se verifică în speță susținerea recurentei potrivit căreia motivul pentru care A. nu a încasat suma cuvenită se regăsește în efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanța de contencios administrativ.

Reiese, indubitabil, că la data de 03.05.2018, exercitându-și competența acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul a procedat la analiza cererii de plată nr. x/24.02.2016, astfel că pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021 societatea reclamantă s-a aflat în situația de a nu fi beneficiat de folosința sumei solicitate din cauza actului nelegal emis de FGA. Cu alte cuvinte, decizia nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința sumei solicitate. De asemenea, odată anulată decizia amintită, prin hotărâre judecătorească definitivă, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal prin care FGA a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite cu titlu de creanță de asigurări.

Or, de esența acțiunii în contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată, în prezenta cauză o dimensiune a respectivului prejudiciu constând în creanța de asigurări, respectiv în suma de 2544.07 RON, care a fost însă reparat prin achitarea benevolă de către Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 29.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta că întârzierea generată de pârât în achitarea sumei menționate a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei în discuție, care reprezintă, la rândul său, un prejudiciu suferit de reclamantă. Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acțiune în răspundere civilă delictuală în fața instanței de drept comun pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se regăsește în decizia nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

În consecință, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În dezacord cu instanța de fond, a cărei opinie nu o împărtășește, Înalta Curte reține că nu la aceeași concluzie se poate ajunge și în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipsește hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare), imputat de reclamantă pârâtului ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii.

Hotărârea judecătorească definitivă prin care se cenzurează actul administrativ al pârâtului vizează exclusiv anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018. Prin urmare, doar din acel moment și urmarea acelui act s-a conturat existența faptei ilicite a autorității pârâte constând în fapta culpabilă a emiterii deciziei cu greșita interpretare a Legii nr. 213/2015, precum și raportul de cauzalitate între actul nelegal emis și prejudiciul suferit.

Așa cum s-a precizat, prin actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată, recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosința creanței de asigurări, din acel moment fiind confirmată existența vinovăției pârâtului, având în vedere că prin actul respectiv a realizat prima analiză a cererii doar din perspectiva aplicării plafonului de 450.000 RON, reținând depășirea acestuia, deci nu pe fondul pretenției solicitate, și până la data de 29.10.2021 când a fost reanalizată cererea de plată și achitată suma menționată.

În acest context, Înalta Curte subliniază că prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive, partea reclamantă, întemeindu-se pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implică premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o atare hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita FGA între data înregistrării cererii de plată, respectiv de la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data cererii de plată (25.03.2016) și data emiterii deciziei anulate.

Admițând existența faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 2544.07 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, și nu în conformitate cu prevederile alin. (2) ale aceluiași text de lege, cum pretinde partea.

Astfel, pornind de la scopul constituirii FGA, anume de a proteja creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fiind o persoană juridică de drept public în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015, sens în care plătește despăgubiri, indemnizații sau prime de asigurare în cazul falimentului unui asigurător, însă nu preia ope legis obligațiile acestuia, nefiind succesorul său în drepturi și obligații, Înalta Curte apreciază că nu se poate susține cu suficient temei că raporturile juridice dintre Fondul de Garantare a Asiguraților și recurenta-reclamantă s-ar circumscrie raporturilor juridice subsumate exploatării unei întreprinderi.

Daunele moratorii sunt despăgubiri bănești ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligației asumate contractual de către debitor, iar raporturile dintre recurenta-reclamantă și Fondul de Garantare a Asiguraților nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în accepțiunea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

În acest din urmă sens, având în vedere art. 2 alin. (2) din C. civ. și art. 3 din O.G. nr. 13/2011, instanța de control judiciar reține, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. prezintă o natură juridică penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea FGA vizând creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. Astfel, premisa esențială a acordării sumei de 2544.07 RON cu titlul de creanță de asigurări nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări.

În consecință, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 2544.07 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Și raportul de cauzalitate este unul neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuție împiedicând reclamanta să beneficieze de folosința creanței de asigurări în cuantumul amintit pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei).

De asemenea, nici vinovăția pârâtului nu poate fi ignorată, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a Fondului în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări.

În schimb, Înalta Curte constată că este neîntemeiată solicitarea părții reclamante de acordare a penalităților de întârziere prevăzute de Norma invocată, susținerile acesteia referitoare la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 neputând fi primite.

Întrucât nu este parte a reglementărilor legale privind contractul de asigurare, nu pot fi reținute drept valide susținerile recurentei potrivit cărora obligația de plată a penalităților de întârziere către asigurătorul CASCO, solicitate ca efect al subrogării în drepturile asiguratului său, ar face parte din contractul de asigurare și ar reprezenta clauză obligatorie a acestui contract. Penalitățile de întârziere nu reprezintă despăgubiri, în sensul art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2013, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a propriilor obligații legale de plată către asiguratorul CASCO care s-a subrogat în drepturile asiguratului său, fiind, ca atare, în strânsă și strictă legătură cu o culpă a asigurătorului RCA, care nu face însă obiectul analizei de față.

Reclamanta a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate, iar în cazul plății penalităților de întârziere pretinse legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se grefează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A..

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (conform cărora "prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale") nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care reglementează în mod expres această instituție. Totodată, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi sau cheltuieli pe care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților le-a angajat în procedura de soluționare a cererilor.

Pe cale de consecință, penalitățile de întârziere pretinse de A. nu pot fi acordate ca despăgubire, lipsind temeiul legal pentru acordarea lor în caz de întârziere a Fondului de Garantare a Asiguraților în plata creanței de asigurări, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, urmând a fi admisă în sensul obligării pârâtului să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2544.07 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

1.2. Analiza recursului incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților se va realiza, de către instanța de control judiciar, din perspectiva excepției tardivității formulării acestuia, excepție invocată din oficiu la termenul de dezbateri din 28.09.2023.

Potrivit art. 474 alin. (1) C. proc. civ., "Apelul incident și apelul provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind aplicabile prevederile art. 471

1

alin. (4)", iar dispozițiile art. 491 din același act normativ stipulează că "(1) Recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile.(2) Prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător".

Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege reiese că cererea de recurs incident se depune, de către titularul acesteia, împreună cu întâmpinarea la recursul principal, mai precis în termen de 30 de zile de la primirea comunicării efectuate de instanță în procedura de regularizare a căii de atac.

Analizând înscrisurile de la dosarul cauzei, respectiv dovada de comunicare a adresei la care a fost atașată cererea de recurs principal - dosar, reiese că FGA a primit o copie a recursului reclamantei la data de 16.09.2022. Aceeași parte a depus în cauză, la data de 18.10.2022 (dată plic serviciul de curierat - dosar), întâmpinare față de recursul principal al reclamantei, la care a atașat cererea de recurs incident, cu depășirea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) cu referire la art. 471

1

alin. (3) din C. proc. civ., pentru depunerea întâmpinării la recursul principal.

Așadar, față de data comunicării cererii de recurs principal efectuate de instanță către intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și de data depunerii cererii de recurs incident, Înalta Curte constată că excepția de tardivitate a recursului incident este întemeiată și se impune a fi admisă, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor de nelegalitate invocate de parte prin cererea formulată, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 499 teza a II-a din C. proc. civ.

1.3. În ceea ce privește cererile părților de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține, față de dispozițiile art. 451-453 din C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, că au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Cum soluția instanței de control judiciar este de admitere a recursului principal exercitat de reclamantă, de casare în parte a sentinței atacate și, în urma rejudecării cauzei pe fond, de admitere a acțiunii formulate de reclamantă și de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri, în temeiul art. 451 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., ca o consecință a căderii în pretenții, va fi obligat intimatul-pârât să plătească recurentei-reclamante cheltuieli pentru judecata în fond și în recurs, constând în: 150 RON taxă judiciară de timbru, precum și 731,11 RON reprezentând onorariu avocat, conform facturilor seria x_2008 nr. x din 11.05.2021 și seria x_2008 nr. x din 13.09.2022 emise de C., urmând ca, în privința onorariului de avocat să facă aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducându-l proporțional cu obiectul cauzei, complexitatea acesteia și cu activitatea depusă în apărare.

Pentru argumentele expuse la pct. II.1.1. și II.1.3 din prezenta decizie, constatând întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de reclamantă, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va admite acțiunea și va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2544,07 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond și în recurs, constând în: 150 RON taxă judiciară de timbru, precum și 731,11 RON reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, pentru motivele arătate la pct. II.1.2. al deciziei, constatând că recursul incident a fost depus cu depășirea termenului prevăzut de lege, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 491 raportat la art. 474 alin. (1) din C. proc. civ., îl va respinge ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 329 din 22 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2544,07 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la soluționarea excepțiilor.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe, ca tardiv.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească recurentei-reclamante cheltuieli pentru judecata în fond și în recurs, constând în: 150 RON taxă judiciară de timbru, precum și 731,11 RON reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.