ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5171/2023

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/25.11.2016 și, în consecință, să dispună obligarea acestuia la soluționarea de îndată a cererii de plată menționate, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

La data de 31.08.2021 reclamanta a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2%/zi de întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 - 4366,26 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective; iar în subsidiar în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a arătat că își menține solicitarea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința nr. 1420 din 13 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată; a respins excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de același pârât prin întâmpinare; a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1270 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, precum și la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit sentinței, dar nu mai mult de 300 RON.

Totodată, a respins în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței de fond a exercitat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, strict cu privire la soluția privind stabilirea cuantumului penalităților, și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii precizate și obligării pârâtului la plata despăgubirilor solicitate, conform tezelor precizate, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data achitării despăgubirilor de către FGA. De asemenea, a arătat că își menține solicitarea privind obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În dezvoltarea recursului a susținut, sub un prim aspect de nelegalitate, că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1531 și 1535 din C. civ.

Astfel, a subliniat că în speță sunt îndeplinite condițiile legale în vederea angajării răspunderii Fondului de Garantare a Asiguraților pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, urmarea falimentului B.. Mai exact, a susținut că fapta ilicită imputabilă pârâtului constă în soluționarea nelegală a cererii de plată, care a implicat și întârzierea la plata despăgubirilor, concluzionând în sensul că fapta imputabilă pârâtului are o dublă valență: respingerea inițială a cererii și plata cu întârziere.

În contextul în care, prin cererea precizată, a solicitat angajarea răspunderii pârâtului tocmai pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, iar instanța a reținut că pârâtul se face vinovat de plata cu întârziere a despăgubirilor, a considerat că soluția de a-l obliga pe pârât la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind îndreptățită la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care pârâtul trebuia să facă plata și momentul în care a făcut efectiv această plată.

Așadar, momentul în care pârâtul trebuia să facă plata se impunea a fi stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluționarea unei cereri adresate unei autorități publice, ori de câte ori printr-o lege, în speță Legea nr. 213/2015, nu este stabilit un termen expres. Or, apreciază recurenta, faptul că pârâtul a soluționat cererea abia la doi ani de la depunerea ei, soluție nelegală, nu poate să conducă la exonerarea acestuia de la plata de daune interese moratorii, astfel cum a apreciat în mod nelegal prima instanță.

A mai susținut nelegalitatea sentinței de fond din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, arătând sub acest aspect că potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligațiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, acesta va fi obligat la penalități în cuantum de 0,1 %/zi de întârziere.

De asemenea, a citat art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 ce reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA și care stabilește inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu acest titlu, considerând că devin incidente raportului de asigurare în funcție de data încheierii contractului de asigurare și, totodată, că față de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, dacă pârâtul este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se întemeiază cererea de plată, nu există nicio bază legală pentru a se înlătura aplicarea față de pârât a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

În ceea ce privește greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 a susținut că, deși pârâtul trebuia, în îndeplinirea atribuțiilor stabilite prin lege, să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani, fiind pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare prevăzută de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Această dobândă trebuie stabilită în conformitate cu art. 3 alin. (2) și nu conform alin. (3), așa cum în mod greșit a procedat prima instanță, întrucât raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contractele de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor.

Prin urmare, a considerat că atât timp cât este îndreptățită la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, pârâtul fiind, la rândul său, o instituție creată tocmai pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ, deoarece, în realitate, asiguratul este cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere, stabilirea dobânzii penalizatoare impunându-se a se face conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din aceeași ordonanță.

4.1. Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare și recurs incident întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând nelegalitatea hotărârii primei instanțe în ceea ce privește soluționarea excepțiilor invocate, precum și pe fondul pretențiilor deduse judecății, conform argumentelor expuse pe larg în cererea de recurs formulată.

4.2. De asemenea, Fondul de Garantare a Asiguraților a depus note scrise prin care a expus argumentele în considerarea cărora a solicitat respingerea recursului reclamantei și admiterea propriului recurs.

4.3. Recurenta-reclamantă a depus pentru termenul din 09.11.2023, la care au avut loc dezbaterile, concluzii scrise prin care, în esență, a reiterat argumentele invocate în cererea de recurs, solicitând admiterea căii de atac promovate astfel cum a fost formulată, cu consecința admiterii acțiunii precizate și obligării recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate, în dovedirea cărora a atașat înscrisuri.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursurilor exercitate în cauză

Analizând sentința de fond prin prisma motivelor invocate de recurenți și a apărărilor formulate prin notele și concluziile scrise depuse la dosar, precum și a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, iar recursul incident al pârâtului este tardiv formulat și le va respinge în consecință, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/25.11.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2 %/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, respectiv suma de 4366,26 RON, calculate până la 08.09.2021 și în continuare, până la data plății efective și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea existenței unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată menționate și să se dispună obligarea acestuia la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale, iar modificarea acțiunii prin cererea formulată la 31.08.2021 s-a datorat emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 prin care pârâtul a respins cererea de plată.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins excepțiile invocate pârât și a admis în parte cererea de chemare în judecată a reclamantei, astfel cum a fost modificată, obligând pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să-i plătească despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1270 RON, stabilită conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

1.1. În ceea ce privește recursul exercitat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că acesta vizează soluția primei instanțe referitoare la stabilirea cuantumului penalităților, mai exact a criticat faptul că nu i-au fost calculate despăgubirile solicitate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data achitării despăgubirilor de către FGA.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă sunt circumscrise motivului de casare referitor la pronunțarea soluției cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel cum este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă a susținut, în primul rând, încălcarea dispozițiilor art. 1531 și 1535 din C. civ., considerând că soluția primei instanțe de a obliga pârâtul la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind îndreptățită la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care pârâtul trebuia să facă plata despăgubirilor și momentul în care a făcut efectiv această plată.

Astfel, a opinat că momentul în care pârâtul trebuia să facă plata se impunea a fi stabilit conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluționarea cererii adresate unei autorități publice, ori de câte ori printr-o lege specială, în speță Legea nr. 213/2015, nu este stabilit un termen expres.

Contrar alegațiilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente.

Într-adevăr, art. 1531 din C. civ. prevede la alin. (1) dreptul creditorului la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării unei obligații bănești, iar art. 1535 alin. (1) din același act normativ prevede că, "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu."

Însă, în prezenta cauză, recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea modificatoare pe dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a căror aplicare este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești definitive prin care să fie cenzurat pretinsul act administrativ asimilat nelegal, respectiv nesoluționarea în termen sau refuzul nejustificat de soluționare, imputat de aceasta pârâtului ulterior împlinirii termenului de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

Or, o astfel de hotărâre judecătorească care să servească drept temei pentru repararea prejudiciului prin acordarea de despăgubiri ca urmare a anulării unui act administrativ este cea prin care s-a dispus anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada ulterioară emiterii actului, nu și pentru perioada anterioară, între data înregistrării cererii de plată și data emiterii actului cenzurat, pentru care nu au fost administrate dovezi în ceea ce privește conduita culpabilă a pârâtului.

Deși este reală susținerea recurentei-reclamante în sensul că legea specială aplicabilă, și anume Legea nr. 213/2015, nu prevede un termen de soluționare a cererilor de plată, acest aspect nu este de natură a conduce, în situația dedusă judecății, la concluzia potrivit căreia acordarea despăgubirilor doar pentru perioada ulterioară emiterii deciziei de respingere ar contraveni principiului reparării integrale a prejudiciului.

Aceasta, întrucât hotărârea judecătorească definitivă prin care se cenzurează actul administrativ al pârâtului vizează exclusiv anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, așadar, doar din acel moment și urmarea acelui act s-a conturat existența faptei ilicite a autorității pârâte, constând în fapta culpabilă a emiterii deciziei cu greșita interpretare a Legii nr. 213/2015, precum și raportul de cauzalitate între actul nelegal emis și prejudiciul suferit.

Altfel spus, prin actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată, recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosința creanței de asigurări, din acel moment fiind confirmată existența vinovăției pârâtului, având în vedere că prin actul respectiv a realizat prima analiză a cererii doar din perspectiva aplicării plafonului de 450.000 RON reținând depășirea acestuia, deci nu pe fondul pretenției solicitate, și până la data de 29.10.2021 când a fost reanalizată cererea de plată și achitată suma menționată.

Nici susținerile recurentei referitoare la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost consemnate la pct. I.3. din decizie, nu pot fi primite.

Pornind de la definiția creanței de asigurare prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost interpretată prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este de observat că art. 64 din Norma CSA nr. 14/2011 nu este aplicabil procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015. Astfel, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Norma CSA nr. 14/2011, prin contractul de asigurare este acoperită doar răspunderea proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciul produs unei terțe persoane prin intermediul vehiculului, și nu răspunderea asigurătorului RCA pentru fapta proprie, în speță recurenta-reclamantă având calitatea de asigurător CASCO, care s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite.

Sub acest aspect sunt relevante și dispozițiile art. 37 din aceeași Normă ASF aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care prevăd următoarele: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2 %, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

De asemenea, din interpretarea art. 64 din Normă, invocat de recurenta-reclamantă, rezultă că acesta se referă la penalități de întârziere ce sunt în strictă legătură cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a obligației de plată a despăgubirii în cadrul acțiunii în regres exercitate în temeiul art. 2210 din C. civ. privind subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului său, nefiind izvorâte din contractul de asigurare încheiat de asigurătorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului.

Prin urmare, creanțele de asigurări în sensul legii speciale nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, nu conțin sume cu titlu de penalități de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului CASCO pentru neîndeplinirea la termen a obligației de plată a despăgubirilor.

De altfel, recurenta-reclamantă reproșează FGA întârzierea la plată a sumei de 1270 RON și nu invocă o atare întârziere în privința asigurătorului RCA, pentru a fi aplicabil art. 64 din Norma în discuție, acesta nefăcând parte din reglementările legale privind contractul de asigurare, ci din partea a II-a a Normei nr. 14/2011 ce reglementează "normele tehnice privind avizarea, constatarea prejudiciilor și plata despăgubirilor."

Nefiind parte a reglementărilor legale privind contractul de asigurare, nu pot fi reținute drept valide susținerile reclamantei potrivit cărora obligația de plată a penalităților de întârziere către asigurătorul CASCO, solicitate ca efect al subrogării în drepturile asiguratului său, ar face parte din contractul de asigurare și ar reprezenta clauză obligatorie a acestui contract.

Penalitățile de întârziere nu reprezintă despăgubiri, în sensul art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2013, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a propriilor obligații legale de plată către asigurătorul CASCO care s-a subrogat în drepturile asiguratului său, fiind, așadar, în strânsă și strictă legătură cu o culpă a asigurătorului RCA, care nu face însă obiectul analizei de față.

Cât privește cea de-a treia critică a recurentei aduse sentinței de fond, ce vizează greșita aplicare a art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în sensul că ar fi aplicabile normele cuprinse la alin. (2) și nu cele de la alin. (3) al textului, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi validată raportat la cadrul normativ incident situației deduse judecății.

Susține recurenta că raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contractele de asigurare și din prevederile legale incidente în materia asigurărilor, raportându-se în sprijinul opiniei exprimate exclusiv la calitatea sa de asigurător.

Or, pornind de la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraților, și anume acela de a proteja creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fiind o persoană juridică de drept public în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015, sens în care plătește despăgubiri, indemnizații sau prime de asigurare în cazul falimentului unui asigurător, însă nu preia ope legis obligațiile acestuia, nefiind succesorul său în drepturi și obligații, Înalta Curte apreciază că nu se poate susține cu suficient temei că raporturile juridice dintre Fondul de Garantare a Asiguraților și recurenta-reclamantă s-ar circumscrie raporturilor juridice subsumate exploatării unei întreprinderi, cum pretinde recurenta.

Daunele moratorii sunt despăgubiri bănești ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligației asumate contractual de către debitor, iar raporturile dintre recurenta-reclamantă și FGA nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în accepțiunea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., raționamentul primei instanțe sub acest aspect fiind, ca atare, unul corect.

1.2. Analiza recursului incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților se va realiza, de către instanța de control judiciar, din perspectiva excepției tardivității formulării acestuia, excepție invocată din oficiu la termenul de dezbateri din 09.11.2023.

Potrivit art. 474 alin. (1) C. proc. civ.: "Apelul incident și apelul provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind aplicabile prevederile art. 471

1

alin. (4)", iar dispozițiile art. 491 din același act normativ stipulează că "(1) Recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile.(2) Prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător".

Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege reiese că cererea de recurs incident se depune, de către titularul acesteia, împreună cu întâmpinarea la recursul principal, mai precis în termen de 30 de zile de la primirea comunicării efectuate de instanță în procedura de regularizare a căii de atac.

Analizând înscrisurile de la dosarul cauzei, respectiv dovada de comunicare a adresei la care a fost atașată cererea de recurs principal - dosar, reiese că FGA a primit o copie a recursului reclamantei la data de 13.12.2022. Aceeași parte a depus în cauză, la data de 18.01.2023 (dată plic serviciul de curierat - dosar), întâmpinare față de recursul principal al reclamantei, la care a atașat cererea de recurs incident, cu depășirea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) cu referire la art. 471

1

alin. (3) din C. proc. civ., pentru depunerea întâmpinării la recursul principal.

Așadar, față de data comunicării cererii de recurs principal efectuate de instanță către intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și de data depunerii cererii de recurs incident, Înalta Curte constată că excepția de tardivitate a recursului incident este întemeiată și se impune a fi admisă, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor de nelegalitate invocate de parte prin cererea formulată, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 499 teza a II-a din C. proc. civ.

1.3. În ceea ce privește cererile părților de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține, față de dispozițiile art. 451-453 din C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, că au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Cum, în prezenta cauză, ambele părți au formulat cereri de recurs împotriva sentinței de fond, solicitând și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, iar soluția instanței de control judiciar este de respingere a ambelor recursuri, al reclamantei ca nefondat, iar al pârâtului ca tardiv formulat, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenți.

Pentru argumentele expuse în precedent, la pct. II.1.1. al acestei decizii, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă și va menține sentința de fond sub aspectele criticate.

De asemenea, pentru motivele arătate la pct. II.1.2. al deciziei, constatând că recursul incident al pârâtului a fost depus cu depășirea termenului prevăzut de lege, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 491 raportat la art. 474 alin. (1) din C. proc. civ., îl va respinge ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 1420 din 13 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe, ca tardiv formulat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 9 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.