ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5170/2023

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016 și, în consecință, să dispună obligarea acestuia la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

La data de 31.08.2021 reclamanta a formulat o cerere modificatoare, prin care a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi de întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 - 85116,86 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare, până la data plății efective; iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința nr. 1187 din 24 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes, excepția lipsei de obiect, excepția tardivității și excepția inadmisibilității, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a dobânzii legale în materie civilă, calculate potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021, precum și la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 1.179,28 RON constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial. Totodată, a respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1187 din 24 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, au exercitat recurs ambele părți, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și arătând că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material incidente.

3.1. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluția privind stabilirea cuantumului penalităților și rejudecarea cauzei pe fond cu consecința admiterii acțiunii precizate și obligării intimatului-pârât la plata sumelor solicitate, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltare a susținut că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material, respectiv a art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și a art. 3 din O.G. nr. 13/2011, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a arătat că dispozițiile art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011, aprobată prin ordinul CSA nr. 14/2011, precum și cele cuprinse la art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalități, devenind incidente raportului de asigurare RCA în funcție de data încheierii contractului de asigurare.

Prin urmare, a considerat că față de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, este evident că, dacă Fondul de Garantare a Asiguraților este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

În dezvoltarea criticii privind greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, recurenta-reclamantă a arătat, față de prevederile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, citate în cuprinsul cererii, că în prezenta cauză, deși în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin lege, FGA trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani, fiind pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare ce trebuie stabilită conform art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), cum în mod greșit a procedat prima instanță.

În susținerea opiniei exprimate a menționat că raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor și, câtă vreme A. este îndreptățit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, astfel că stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din aceeași ordonanță.

3.2. Recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților a fost întemeiat tot pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea art. 2 alin. (3), art. 11, art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum și cu aplicarea greșită a art. 18 alin. (3) și art. 19 raportate la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii, în principal pe excepție, iar în secundar ca neîntemeiată, precum și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluționarea prezentei cauze.

În dezvoltarea cererii formulate a susținut, în contextul expunerii unui istoric al cauzei, că sentința de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește soluționarea excepțiilor inadmisibilității, tardivității și prescripției acțiunii, care au fost invocate prin prisma art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004 (inadmisibilitatea), a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (tardivitatea), precum și a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 completate cu cele cuprinse la art. 2517 și următoarele din C. civ. (prescripția).

În sprijinul concluziilor privind nelegalitatea soluției pronunțate asupra excepției inadmisibității acțiunii, a arătat că instanța de fond a ignorat atât conținutul acțiunii modificatoare, cât și obligația sa de analizare a cererii de plată și nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce înseamnă că nu are obligația să plătească sumele solicitate prin cerere, ci doar s-o analizeze pe fond, împreună cu înscrisurile anexate. Totodată, a făcut trimitere la jurisprudența Curții de Apel București prin care, în unele dosare, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii și a considerat că raționamentul primei instanțe este bazat pe o interpretare eronată a art. 19 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, având în vedere soluția pronunțată în dosarul nr. x/2018, prin care Fondul a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond și nu să plătească sumele solicitate, hotărându-se astfel cu putere de lucru judecat asupra obligației respective, în cauză există o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a statuat în acest sens, iar Decizia nr. 14452/03.05.2018 emisă în baza primei analize a cererilor a fost desființată în mod definitiv. Așadar, conform art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepție de la regulă, însă doar cu îndeplinirea condiției esențiale ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător.

Cu privire la respingerea excepției tardivității a susținut că prima instanță a încălcat art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, precum și principiul specialia generalibus derogant, în dezvoltarea criticii arătând că reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată cel mai târziu la data comunicării deciziei de soluționare a acesteia, și nu la 3 ani de la acel moment, acțiunea ce face obiectul prezentului dosar fiind tardivă în raport de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere că reclamanta a contestat decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalități sau dobânzi, precum și faptul că nu există niciun motiv să nu solicite aceste daune moratorii odată cu debitul principal în dosarul nr. x/2018, a considerat că acțiunea reclamantei este tardivă în raport de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, a susținut că instanța de fond trebuia să arate în mod concret care sunt motivele de respingere a excepției tardivității, raportându-se în mod expres la datele menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și la cele din întâmpinarea formulată în cauză.

Cât privește respingerea excepției prescripției, a susținut că în mod greșit a reținut prima instanță că acțiunea ar fi fost formulată în termen față de art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepția prescripției raportat la faptul că reclamantei nu i se comunicase un act administrativ de refuz al plății, termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 fiind un termen de decădere.

A citat prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a opinat că acestea sunt foarte clare în sensul că introducerea acțiunii principale pentru anularea actului nu echivalează cu motivul de întrerupere a prescripției prevăzut de C. civ.. Totodată, o astfel de cerere este neîntemeiată, neexistând nicio bază legală pentru plata penalităților sau dobânzilor. În plus, a susținut că acest aspect reținut de prima instanță este contrar susținerilor reclamantei, care solicită acordarea penalităților sau dobânzilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/25.11.2016, soluția definitivă a Înaltei Curți privind anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind pronunțată abia la data de 13.10.2021.

A mai susținut, în ceea ce privește momentul începutului prescripției extinctive, că în lipsa unei reguli speciale, acesta trebuie determinat de instanța de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data nașterii dreptului la acțiune, ci și dacă titularul lui avea cunoștință ori trebuia să cunoască acest fapt.

În plus, este nereală susținerea reclamantei conform căreia prezenta acțiune nu putea fi depusă înainte de soluționarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanței judecătorești în materia acestui tip de cereri sau de pronunțarea deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Aceasta, deoarece, pe de o parte acțiunea de față a fost depusă înainte de soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 din 13.10.2021, iar, pe de altă parte, pentru că în decizia RIL nr. 22/2019 se arată că pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială și nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și întinderea sa.

În speță, reclamanta a cunoscut existența și întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării deciziei nr. 14452/03.05.2018, de respingere a cererii de plată nr. x/29.01.2016, astfel că termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor a începută să curgă conform celor arătate și s-a împlinit un an mai târziu, conform art. 19 alin. (2) și urm. din Legea nr. 554/2004, așa încât, față de data înregistrării acțiunii din data de 01.04.2021 și modificată la 31.08.2021, se impune admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții.

În final, a reluat apărările referitoare la fondul cauzei, care au fost expuse inițial prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, precum și alte apărări conform susținerilor prezentate pe larg în paginile 8-14 din recurs, solicitând în temeiul acestora admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare față de recursul părții adverse, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat pentru argumentele prezentate pe larg în conținutul întâmpinării.

Recurenta-reclamantă a depus pentru termenul din 09.11.2023, la care au avut loc dezbaterile, concluzii scrise prin care, în esență, a reiterat argumentele invocate în cererea de recurs, solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea în parte a sentinței atacate în ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și obligării recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluția instanței de recurs.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate în cererile de recurs și a apărărilor formulate prin întâmpinarea și concluziile scrise depuse în cauză, raportat la dispozițiile legale aplicabile, constată fondat motivul de casare invocat de pârât, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește perioada acordării dobânzilor legale aplicate debitului principal, calculate conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, și nefondat în rest recursul acestei părți, precum și recursul reclamantei, urmând să procedeze la reformarea în parte a sentinței atacate pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin soluționarea cu întârziere și respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2 %/zi de întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014-85116,86 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective, iar, în subsidiar, constând în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins excepțiile invocate de pârât, atât cu privire la cererea introductivă, cât și în ceea ce privește cererea modificatoare, și a admis în parte acțiunea reclamantei, obligând pârâtul să-i plătească dobânda legală calculată potrivit art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021.

1.1. Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în primul rând prin raportare la soluția primei instanțe pronunțate asupra excepțiilor invocate prin întâmpinarea la cererea modificatoare, clamând încălcarea și aplicarea greșită de către instanță a normelor de drept material ce reglementează aceste instituții. A susținut că raționamentul instanței de fond asupra excepției inadmisibilității a fost bazat pe o interpretare eronată a art. 19 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004, considerând că acțiunea reclamantei este inadmisibilă pentru argumentele consemnate la pct. I.3.2. al acestei decizii.

Contrar susținerilor recurentului-pârât și în acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că acțiunea reclamantei este admisibilă.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, acțiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acțiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă a acelui litigiu de contencios administrativ, iar acest text de lege nu condiționează admisibilitatea cererii în despăgubire formulate pe cale separată de faptul cunoașterii sau nu, de către reclamant, a întinderii pagubei încă de la data emiterii actului administrativ nelegal.

La baza stabilirii răspunderii patrimoniale a autorității stă culpa acesteia, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, putându-se constata numai în cadrul unei acțiuni în ilegalitatea unui act administrativ sau a unui refuz al autorității de a rezolva o cerere, deci în cadrul unei acțiuni în anulare. În ipoteza formulării separate a acțiunii în răspundere patrimonială, permisă de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, trebuie făcută dovada ilegalității actului administrativ sau a refuzului printr-o sentință judecătorească definitivă.

Or, în cauza de față este incidentă această ipoteză, reclamanta solicitând anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților în cadrul dosarului nr. x/2018, soluționat definitiv la data de 13.10.2021, în sensul constatării nelegalității deciziei atacate și a anulării acesteia, litigiul vizând, prin urmare, refuzul nejustificat de soluționare a cererii de plată și nu acordarea de daune moratorii prin acțiunea principală, întrucât partea nu a solicitat la acel moment și despăgubiri pentru rezolvarea cu întârziere a cererii de plată.

Cum întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscut cu certitudine decât în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, prin care să se stabilească obligația autorității pârâte de a soluționa cererea de plată, nu se poate susține cu suficient temei că acțiunea separată a reclamantei pentru despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 ar fi inadmisibilă pentru motivul că cererea de plată în discuție a fost deja soluționată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 și există o hotărâre judecătorească definitivă. Aceasta, întrucât prin hotărârea de anulare a deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de FGA, instanța nu a obligat recurentul-pârât în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analizarea pe fond a cererii, ținând cont de faptul că singurul motiv analizat ce a stat la baza deciziei de respingere a fost acela al depășirii plafonului de 450.000 RON.

Împrejurarea că nu are ca obiect anularea sau contestarea unei decizii de respingere totală sau parțială, emisă în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamantă, nu are relevanță în determinarea caracterului admisibil al acțiunii de față, întrucât nu era necesar a se dispune o soluție de respingere totală sau parțială a sumelor pretinse de reclamantă, pentru ca aceasta să poată formula și o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, contrar apărărilor pârâtului, nu se poate concluziona cu privire la existența unui fine de neprimire, în situația în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acțiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un atare drept de opțiune cu privire la modalitatea în care înțelege să acționeze fiind prevăzut de legiuitor prin normele cuprinse la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Nici prevederile art. 8 alin. (1) din aceeași lege, a căror încălcare a fost susținută de recurentul-pârât, nu sunt de natură a modifica această concluzie, textul legii folosind sintagma "poate sesiza instanța pentru (…..) repararea pagubei cauzate", confirmând, așadar, că solicitarea despăgubirilor odată cu formularea acțiunii în anularea actului vătămător reprezintă un drept, iar nu o obligație a părții vătămate.

Cât privește soluția primei instanțe pronunțate asupra excepției tardivității formulării acțiunii, Înalta Curte constată că și aceasta este legală, criticile formulate de recurent din perspectiva încălcării art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 fiind, de asemenea, nefondate.

Acest text de lege reglementează termenul pentru introducerea contestației împotriva deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, legea specială neprevăzând însă vreo regulă specială, derogatorie, de la regulile generale în vederea angajării răspunderii patrimoniale a Fondului pentru prejudiciile cauzate prin actele sale constatate nelegale.

Prin urmare, este de observat că potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în temeiul căruia poate fi antrenată răspunderea patrimonială a Fondului de Garantare a Asiguraților, termenul de formulare a cererii de plată a despăgubirilor curge de la momentul la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar nu de la data emiterii actului administrativ nelegal.

Or, în speța de față se solicită penalități și dobânzi care, în opinia reclamantei, se datorează pe zi de întârziere, astfel că de la fiecare dată de scadență curge un termen de prescripție diferit. În plus, termenul la care face referire art. 19 alin. (2) este un termen de prescripție, iar nu un termen de decădere, astfel că sancțiunea pentru eventuala nerespectare a acestuia nu este tardivitatea acțiunii, ci respingerea acesteia ca prescrisă.

În concluzie, în mod corect a respins instanța de fond excepția tardivității acțiunii, invocată de recurentul-pârât.

Pentru argumentele în continuare arătate, Înalta Curte reține că soluția pronunțată de prima instanță asupra cererii de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale a primit o dezlegare greșită, cu aplicarea eronată a normelor legale incidente, impunându-se a fi reformată soluția pronunțată în ceea ce privește perioada acordării dobânzilor legale aplicate debitului principal, calculate conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2). (...)" Din interpretarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) și art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, reiese că legiuitorul a stabilit un termen special de prescripție aplicabil cererilor în despăgubiri formulate pentru repararea prejudiciului cauzat prin actele administrative nelegale, iar acesta este de 1 an și curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin Decizia nr. 22/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii, stabilind că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Această dată a fost considerată de prima instanță a fi ulterioară expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, apreciind că doar începând cu această dată au fost certe atât nașterea dreptului la despăgubiri, cât și cuantumul acestora.

Înalta Curte nu poate valida însă raționamentul instanței de fond, deoarece relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în materie prin raportare la situația de fapt stabilită și la probatoriul administrat.

În speță, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, reprezentând astfel un act administrativ nelegal.

În urma reanalizării cererii de plată în discuție, pârâtul a conchis că reclamanta era îndreptățită să beneficieze de plata creanței de asigurare solicitate, procedând la plata sumei pretinse. Ca atare, motivul pentru care A. nu a încasat suma cuvenită se regăsește în efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanța de contencios administrativ.

Așadar, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-și competența acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul a procedat la analiza cererii de plată nr. x/29.01.2016, astfel că, de la data de 03.05.2018 și până la 29.10.2021, când contul i-a fost creditat cu suma reprezentând creanța principală, societatea reclamantă s-a aflat în situația de a nu fi beneficiat de folosința sumei solicitate din cauza actului nelegal emis de FGA. Cu alte cuvinte, decizia nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința sumei solicitate.

De asemenea, odată anulată decizia amintită, prin hotărâre judecătorească definitivă, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care FGA a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite cu titlu de creanță de asigurări.

Așadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeași concluzie se poate ajunge și în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, atât timp cât, față de art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipsește hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare), imputat de reclamantă pârâtului ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii.

Hotărârea judecătorească definitivă prin care se cenzurează actul administrativ al pârâtului vizează, așa cum s-a arătat, exclusiv anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018. Prin urmare, doar din acel moment și urmarea acelui act s-a conturat existența faptei ilicite a autorității pârâte constând în fapta culpabilă a emiterii deciziei cu greșita interpretare a Legii nr. 213/2015, precum și raportul de cauzalitate între actul nelegal emis și prejudiciul suferit.

Admițând existența faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei reprezentând debitul principal, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, și nu în conformitate cu prevederile alin. (2) ale aceluiași text de lege, cum pretinde partea.

Sub acest aspect se reține că, pornind de la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraților, de a proteja creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fiind o persoană juridică de drept public în conformitate cu Legea nr. 213/2015, sens în care plătește despăgubiri, indemnizații sau prime de asigurare în cazul falimentului unui asigurător, însă nu preia ope legis obligațiile acestuia, nefiind succesorul său în drepturi și obligații, Înalta Curte apreciază că nu se poate susține cu suficient temei că raporturile juridice dintre Fondul de Garantare a Asiguraților și recurenta-reclamantă s-ar circumscrie raporturilor juridice subsumate exploatării unei întreprinderi cu scop lucrativ, cum în mod corect a constatat și judecătorul fondului.

Daunele moratorii sunt despăgubiri bănești ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligației asumate contractual de către debitor, iar raporturile dintre recurenta-reclamantă și Fondul de Garantare a Asiguraților nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în accepțiunea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

În acest din urmă sens, având în vedere art. 2 alin. (2) din C. civ. și art. 3 din O.G. nr. 13/2011, instanța de control judiciar reține, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. prezintă o natură juridică penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea FGA vizând creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. Astfel, premisa esențială a acordării debitului principal cu titlu de creanță de asigurări nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări.

În consecință, despăgubirea ce se cuvine reclamantei va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei solicitate prin cererea de plată, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, soluția instanței de fond urmând a fi reformată în consecință.

Referitor la criticile formulate pe fondul cauzei de către recurentul-pârât, Înalta Curte constată că partea a susținut, în esență, că instanța de fond a echivalat obligarea sa la analizarea cererii de plată cu obligarea la plata debitului, chestiune ce nu este în concordanță cu soluția pronunțată în dosarul nr. x/2018, conform argumentelor pe larg expuse în întâmpinarea formulată în fața primei instanțe și reiterate în cererea de recurs.

Instanța de control judiciar va analiza susținerile recurentului-pârât prin prisma considerentelor sentinței atacate, raportat la precizările reclamantei conform cărora prejudiciul a fost cauzat, dintr-o primă perspectivă a nesoluționării cererii de plată în termen legal, iar dintr-o a doua perspectivă a emiterii unui act administrativ nelegal, respectiv decizia FGA nr. 14452/2018.

În ceea ce privește prima perspectivă invocată de reclamantă, este de observat că soluționarea cu întârziere a unei cereri administrative sau nesoluționarea acesteia în termenul prevăzut de lege reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanța de judecată în mod definitiv. Reclamanta nu face dovada existenței unui act administrativ asimilat constând în nesoluționarea în termen a unei cereri, care să fi fost cenzurat prin hotărâre judecătorească definitivă, astfel că nu este justificată situația premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, interpretat prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019, pronunțată în recurs în interesul legii. În concluzie, nu există vreun temei pentru a recunoaște dreptul la despăgubire solicitat de reclamantă în intervalul cuprins între a 31-a zi de la data înregistrării cererii administrative la pârât și data inițială a soluționării cererii.

În referire la a doua perspectivă reliefată, Înalta Curte reține că actul administrativ tipic a fost anulat de instanțe în mod definitiv, ca urmare a nelegalității aplicării plafonului de 450.000 RON cererilor de plată ale reclamantei. Ulterior, în urma reanalizării cererii de plată, pârâtul a concluzionat asupra cererii reclamantei în sensul că era îndreptățită să beneficieze de plata creanței de asigurare solicitate, achitând la data de 29.10.2021 suma solicitată cu titlu de despăgubire.

În aceste condiții, întrucât motivul pentru care reclamanta nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma solicitată, este generat de efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, reclamanta este îndreptățită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prejudiciul pretins constă în lipsa de folosință a despăgubirii la care reclamanta era îndreptățită, drept recunoscut pe cale litigioasă și succedat de plata efectuată de pârât, în intervalul cuprins între data inițială de soluționare a cererii, respectiv 03.05.2018, și data plății efectuate de pârât la 29.10.2021. Așadar, lipsa de folosință a despăgubirii a fost cauzată de actul administrativ emis nelegal de pârât, prin care s-a respins cererea de plată, fiind îndeplinită astfel și cerința legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Cât privește cuantumul prejudiciului, Înalta Curte constată că sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora: "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare (...). De asemenea, sunt incidente prevederile art. 3 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 13/2011 care prevăd că "Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (...)" iar "în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%."

Față de considerentele arătate, reține că este corectă soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată a reclamantei, astfel cum a fost modificată, fiind obligat pârâtul să-i plătească despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei solicitate, calculată conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, conform argumentelor expuse de instanța de control judiciar în justificarea soluției de reformare în parte a sentinței de fond atacate.

1.2. În ceea ce privește recursul exercitat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că acesta a fost întemeiat tot pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., clamând aplicarea greșită și încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și a art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Susținerile recurentei referitoare la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost consemnate la pct. I.3.1. din decizie, nu pot fi primite.

Pornind de la definiția creanței de asigurare prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost interpretată prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este de observat că art. 64 din Norma CSA nr. 14/2011 nu este aplicabil procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015.

Astfel, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Norma CSA nr. 14/2011, prin contractul de asigurare este acoperită doar răspunderea proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciul produs unei terțe persoane prin intermediul vehiculului, și nu răspunderea asigurătorului RCA pentru fapta proprie, în speță recurenta-reclamantă având calitatea de asigurător CASCO, care s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite.

Sub acest aspect este relevant art. 37 din aceeași Normă ASF aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care prevede următoarele: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2 %, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

De asemenea, din interpretarea art. 64 din Normă, invocat de recurenta-reclamantă, rezultă că acesta se referă la penalități de întârziere ce sunt în strictă legătură cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a obligației de plată a despăgubirii în cadrul acțiunii în regres exercitate în temeiul art. 2210 din C. civ. privind subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului său, nefiind izvorâte din contractul de asigurare încheiat de asigurătorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului.

Prin urmare, creanțele de asigurări în sensul legii speciale, nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, nu conțin sume cu titlu de penalități de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului CASCO pentru neîndeplinirea la termen a obligației de plată a despăgubirilor.

De altfel, reclamanta reproșează Fondului de Garantare a Asiguraților întârzierea la plată a sumei reprezentând debitul principal și nu invocă o atare întârziere în privința asigurătorului RCA, pentru a fi aplicabil art. 64 din Norma în discuție, acesta nefăcând parte din reglementările legale privind contractul de asigurare, ci din partea a II-a a Normei nr. 14/2011 ce reglementează "normele tehnice privind avizarea, constatarea prejudiciilor și plata despăgubirilor." Nefiind parte a reglementărilor legale privind contractul de asigurare, nu pot fi reținute drept valide susținerile reclamantei potrivit cărora obligația de plată a penalităților de întârziere către asigurătorul CASCO, solicitate ca efect al subrogării în drepturile asiguratului său, ar face parte din contractul de asigurare și ar reprezenta clauză obligatorie a acestui contract.

Penalitățile de întârziere nu reprezintă despăgubiri, în sensul art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2013, cum pretinde partea reclamantă, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a propriilor obligații legale de plată către asigurătorul CASCO care s-a subrogat în drepturile asiguratului său, fiind, așadar, în strânsă și strictă legătură cu o culpă a asigurătorului RCA, care nu face însă obiectul analizei de față.

Cât privește critica ce vizează greșita aplicare a art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în sensul că ar fi aplicabile normele cuprinse la alin. (2) și nu cele de la alin. (3) al textului, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi validată raportat la cadrul normativ incident situației deduse judecății.

Susține recurenta că raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contractele de asigurare și din prevederile legale incidente în materia asigurărilor, raportându-se în sprijinul opiniei exprimate exclusiv la calitatea sa de asigurător. Or, așa cum s-a arătat deja în cadrul analizei recursului pârâtului, pornind de la scopul constituirii FGA, de a proteja creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fiind o persoană juridică de drept public în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015, sens în care plătește despăgubiri, indemnizații sau prime de asigurare în cazul falimentului unui asigurător, însă nu preia ope legis obligațiile acestuia, nefiind succesorul său în drepturi și obligații, Înalta Curte apreciază că nu se poate susține cu suficient temei că raporturile juridice dintre FGA și recurenta-reclamantă s-ar circumscrie raporturilor juridice subsumate exploatării unei întreprinderi, cum pretinde partea.

Daunele moratorii sunt despăgubiri bănești ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligației asumate contractual de către debitor, iar raporturile dintre recurenta-reclamantă și FGA nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în accepțiunea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., raționamentul primei instanțe sub acest aspect fiind, ca atare, unul corect.

În concluzie, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea parțială a sentinței de fond criticate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii subsidiare formulate de reclamantă, referitoare la perioada acordării dobânzilor legale aplicate debitului principal, calculate conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aspect de natură a determina casarea hotărârii sub acest aspect și reformarea acesteia în consecință, precum și menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței conform argumentelor prezentate.

Referitor la cererile recurenților de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține, față de dispozițiile art. 451-453 din C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, că au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Cum, în prezenta cauză, ambele părți au formulat cereri de recurs împotriva sentinței de fond, solicitând și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, iar soluția instanței de control judiciar este de admitere a recursului pârâtului și de respingere a recursului reclamantei, în temeiul art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., ca o consecință a căderii în pretenții, va fi obligată recurenta-reclamantă să plătească recurentului-pârât cheltuieli de judecată în cuantum de 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru în recurs.

Pentru considerentele expuse la pct. II.1.1. al acestei decizii, constatând că sentința de fond este parțial nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material, de natură a atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din același cod, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va admite în parte acțiunea reclamantei și va obliga pârâtul să-i plătească despăgubiri egale cu dobânda legală stabilită conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. Totodată, va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

De asemenea, pentru argumentele de la pct. II.1.2. al deciziei, constatând că soluția asupra cererii reclamantei având ca obiect pretenții este legală, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor legale incidente, nefiind întrunit astfel motivul de casare invocat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe, pe care o va menține sub aspectele criticate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1187 din 24 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. să plătească recurentului-pârât cheltuieli de judecată în cuantum de 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru în recurs.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 9 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.