ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4747/2023

Ședința publică din data de 24 octombrie 2023

Deliberând asupra prezentelor recursuri, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Cirscumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 08.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat acțiune în contencios administrativ prin care a solicitat instanței de judecată să constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și toate celelalte dispoziții legale invocate în prezenta acțiune.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 18.06.2021, reclamanta A. S.A., a solicitat instanței ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 8/26/2016 constând în:

- în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014 - 3260.4 RON, calculate până la data de 6/7/2021 și în continuare până la data plății efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a arătat că își menține solicitarea privind obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1433 din 15 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, excepția tardivității și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate prin întâmpinare, ca neîntemeiate.

Deopotrivă, a admis excepția prematurității, invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca prematur formulată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 1433 din 15.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ambele părți au exercitat calea de atac a recursului.

Recursul principal promovat de reclamantă

Prin recursul său reclamanta A. S.A., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că, prin hotărârea dată, instanța de fond a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În motivarea recursului, s-a arătat - în esență - că în mod greșit prima instanță a admis excepția prematurității, privând A. de accesul liber la justiție.

Astfel, acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, așa cum a fost ea modificată, tinde la obligarea FGA la plata de penalități pentru repararea prejudiciului constând în lipsirea A. de folosința sumei de bani la care era îndreptățit, cu titlu de despăgubire, în temeiul art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Recurenta reclamantă a arătat că temeiul juridic al acțiunii îl constituie art. 19 din Legea nr. 554/2004, text legal care permite în mod expres persoanei prejudiciate printr-un act administrativ ilicit să solicite, pe calea unei acțiuni distincte, obligarea autorității emitente a actului administrativ ilicit la plata de despăgubiri, condiții ce au fost îndeplinite odată cu soluționarea dosarului nr. x/2018 de către ÎCCJ.

Prin soluția pronunțată în acest dosar s-a reținut că în mod greșit FGA a respins cererea de plată a A., invocând depășirea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare și a fost obligat la soluționarea pe fond a cererii.

Prin urmare, în prezent există certitudinea unui act administrativ nelegal -refuzul de plată.

În acest context, recurenta reclamantă a apreciat că, deși nu este strict determinat, prejudiciul este în mod evident ușor determinabil, având în vedere că, atunci când FGA a început să facă plăți cu privire la cererile respinse inițial, respectiv după soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018, având ca obiect decizia FGA în legătură cu care a fost promovată prezenta acțiune, în ceea mai mare parte, plățile au corespuns întocmai sumelor solicitate de A..

Contrar celor reținute de prima instanță, caracterul determinabil și cert al prejudiciului, în acest moment, nu poate fi pus sub semnul întrebării.

Pe fondul cauzei, recurenta reclamantă a invocat considerentele Deciziei nr. 22/2019 a ÎCCJ (paragraful 74), potrivit cărora pentru obligarea autorității administrative la repararea daunelor cauzate prin actul administrativ declarat nelegal trebuie să se facă dovada îndepliniri condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, așa cum sunt ele stipulate de art. 1.349 și art. 1.357 și următoarele din C. civ.

În ceea ce privește fapta ilicită, aceasta constă în refuzul FGA de a achita despăgubirile solicitate de A. prin cererea de plată. Caracterul nelegal al acestui refuz a fost stabilit definitiv prin Decizia nr. 4644/13.10.2021 a ÎCCJ.

Referitor la prejudiciu, recurenta reclamantă a considerat că acesta este evident, respectiv lipsirea A. de sumele de bani la care ar fi îndreptățit ca urmare a soluționării cererii de plată, cu respectarea normelor legale și în termenul legat. Or, modalitatea specifică de reparare a prejudiciului cauzat prin întârzierea la plată a unor sume de bani o constituie obligarea celui vinovat la daune interese moratorii.

Cu privire la susținerile FGA în sensul că A. a solicitat obligarea FGA la plata de daune interese moratorii deși Comisia Specială din cadrul FGA nu s-a pronunțat încă cu privire la cerere pe fond, recurenta reclamantă a precizat că asupra cererii de plată Comisia s-a pronunțat o dată, refuzând plata, refuz care a fost declarat nelegal de către instanțele de judecată, astfel încât întârzierea în soluționarea fondului este imputabilă exclusiv FGA. Prin urmare, nu poate constitui acest argument temei pentru exonerarea de la plata de daune interese moratorii.

În final, societatea recurentă a subliniat că plata făcută de FGA dovedește neechivoc că A. era îndreptățit de la bun început la pata sumei solicitate, singurul motiv care a determinat întârzierea la plată fiind refuzul nelegal al autorității pârâte, fiind astfel îndeplinite condițiile legale pentru obligarea FGA la plata de penalități de întârziere.

În concluzie, recurenta - reclamantă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii, iar, după rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost modificată.

Recursul incident promovat de pârât.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat, în termen legal, întâmpinare, precum și recurs incident întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material).

Cu titlu prealabil, recurentul - pârât invocă excepția lipsei de interes față de împrejurarea că autoritatea a soluționat cererea de plată nr. x/11.03.2016, fiind emisă Decizia nr. 14454/17.01.2022, prin care au fost soluționate 153 de cereri de plată formulate de reclamantă.

Solicită astfel a se dispune respingerea acțiunii A., ca lipsită de interes, întrucât interesul acesteia nu mai este unul actual.

În motivarea recursului incident recurentul FGA a susținut, într-o primă critică faptul că instanța de fond a respins în mod nefondat excepția prescripției acțiunii.

Susține astfel că societatea reclamantă cunoștea producerea prejudiciului și întinderea acestuia pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 11.03.2016, data depunerii cererii de despăgubiri. Aceasta cunoștea atât producerea prejudiciului, cât și intinderea acestuia pentru respingerea cererii de plată începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri, și anume data de 07.05.2018, începând cu aceste două date fiind certe atât nașterea dreptului la despăgubiri, cât și cuantumul acestora, care era fix și determinat de norme administrative și legale.

Prin urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situații a început să curgă conform celor stabilite mai sus și s-a împlinit un an mai târziu, la data de 19.05.2019.

În opinia recurentului pârât, împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat intimatei reclamante mai târziu sau că nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile art. 1, 8 si 19 din Legea nr. 554/2004, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoștea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască.

Totodată, recurentul FGA a considerat că în mod eronat a reținut instanța de fond ca argument în respingerea excepției prescripției dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 care prevede că dreptul petenților la acțiune contra Fondului pentru plata creanțelor de asigurări se prescrie în termen de 5 ani, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată nu vizează obligarea Fondului la plata unor creanțe de asigurări, ci se tinde la acordarea unor despăgubiri pentru un așa-zis refuz nejustificat de soluționare a cererii de plată.

Recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a arătat că, în doar câteva zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2018, a pus în executare hotărârea instanței de judecată și și-a complinit obligația de soluționare pe fond a cererii de plată, aceasta fiind admisă în parte.

Prin urmare, consideră că nu se poate pune problema unei lipse de folosință pe o durată în care nu fusese instituită în sarcina fondului obligația de plată - 11.03.2016 (data depunerii cererii de plată) - data soluționării pe fond a cererii de plată.

În continuare, într-o altă critică recurentul-pârât a susținut că, în mod greșit prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată în temeiul art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin respingerea excepției inadmisibilității, instanța de fond a ignorat atât conținutul acțiunii modificate, cât și obligația FGA de analizare a cererii de plată și nu de plată directă a sumei solicitate, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce înseamnă ca FGA nu avea obligația în baza hotărârii judecătorești să plătească sumele solicitate prin cererea de plată depusă, ci doar să analizeze cererea de plată pe fond și să analizeze înscrisurile anexate, analiză care se poate finaliza cu o decizie de admitere a cererii sau de respingere a acesteia.

Prin urmare, la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, A. nu avea o creanță certă, lichidă și exigibilă în raport cu FGA astfel încât să poată solicita despăgubiri, motiv pentru care nu sunt întrunite condițiile art. 19 din Legea 554/2004 pe care A. a înțeles să își întemeieze acțiunea.

Solicită astfel ca instanța să dispună casarea sentinței recurate și rejudecând cauza, să admită excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, cu consecința respingerii cererii, ca inadmisibilă.

Deopotrivă, recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a mai susținut că în mod greșit instanța de judecată a respins excepția tardivității acțiunii, încălcând astfel dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum și principiul specialia generalibus derogant.

Având în vedere faptul că intimata-reclamantă ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată, acest lucru se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluționare a acesteia, și nu la o diferența de 3 ani după aceasta, acțiunea ce formează obiectul dosarului de față fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispozițiile art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, dat fiind faptul că intimata a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalități/dobânzi precum și faptul că nu există nici un motiv ca să nu ceară aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018, consideră că acțiunea de față este tardivă în raport de dispozițiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Apărările formulate în cauză.

Împotriva recursului incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, recurenta - reclamantă A. S.A. nu a formulat apărări în cadrul unei întâmpinări, astfel cum impun dispozițiile art. 471

1

alin. (3) incidente și în cazul recursului, conform art. 490 alin. (2) și art. 494 C. proc. civ., deși recursul incident i-a fost comunicat în termenul legal.

În cadrul întâmpinării formulate împreună cu recursul incident, recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Susține că, în ceea ce privește condițiile de exercitare a acțiunii în despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 de esența sa, este înlăturarea efectelor juridice pe care decizia ce a făcut obiectul acțiunii în anulare le-a produs reclamantei-intimate și are întotdeauna un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal, neputând fi acordate însă despăgubiri urmare a prejudiciului pretins cauzat prin operațiuni care nu au făcut obiectul verificării instanței de contencios administrativ.

Repararea pagubei în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este o latură intrinsecă a litigiului administrativ. Corelativ, acțiunea în despăgubiri nu poate depăși ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanța de judecată nu a analizat creanța de asigurare care a făcut obiectul cererii de plată, așadar nu a recunoscut dreptul pretins.

În lipsa îndeplinirii cerințelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta se poate adresa instanței de drept comun pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operațiuni care însă nu au făcut obiectul verificării instanței de contencios administrativ.

Litigiul în anularea actului pe care se grefează prezenta cerere în despăgubiri a avut drept obiect cenzurarea refuzului explicit de a soluționa cererea de plată manifestat prin emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, fiind vorba așadar de un act emis in condițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 astfel că orice trimitere la nesoluționarea cererii de plată în termen legal, art. 2 alin. (1) lit. h), sunt lipsite de suport.

În limitele în care a fost emisă respectiv analizată de către instanța de judecată Decizia nr. 14452/03.05.2018, anularea acesteia nu conduce la consecința învederată de partea reclamantă, subscrisa neputând fi obligată la contravaloarea lipsei de folosință în legătură cu o sumă care nu s-a statuat ca ar reveni reclamantei în litigiul principal.

Mai precis acțiunea în despăgubiri nu poate primi o rezolvare diferită doar pentru motivul că este formulată pe cale separată. Or, dacă ar fi fost urmată regula, aceea ca acțiunea în despăgubiri să fie formulată odată cu cea în anulare, față de modalitatea în care a fost analizată legalitatea actului, acțiunea în despăgubiri se impunea a fi respinsă.

Chiar și in ipoteza în care instanța de judecată învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 ar fi admis în integralitate cererea de chemare în judecată și ar fi dispus în consecință obligarea directă la plata sumei constând în creanța de asigurare, solicitarea despăgubirilor constând în penalități de întârziere in cuantum de 0, 1 %/zi de întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 apare ca fiind lipsită de temei, Ordinul antemenționat este inaplicabil în raport cu autoritatea pârâtă, acesta privind sancțiuni exclusiv în sarcina asigurătorilor în cazul nesoluționării în termen a cererilor de despăgubire formulate de asigurătorii în regres.

Raportat la cele expuse mai sus, fata de faptul ca FGA nu este un ASIGURĂTOR si FGA nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care detine mai multe creante de asigurare, de consecințele insolvenței unui asigurător, a faptului că, FGA este obligat sa se comporte ca un profesionist în ceea ce priveste utilizarea resurselor financiare din care este constituit nu și al cadrului procesual și a faptului ca, legiuitorul a obligat FGA sa analizeze si intrumenteze dosarele de dauna, ceea ce a dispus și instanța de fond și ÎCCJ, pe cale de consecinta apreciem ca, FGA a procedat in baza legii la analizarea si intrumentarea dosarului de dauna după îndeplinirea obligației de către FGA dispusă de ÎCCJ în dosarul x/2018, in baza unei atente analize prin aplicarea legii.

Mai susține recurentul - pârât că, în ceea ce privește solicitarea subsidiara de obligare a sa la plata dobanzii legale penalizatoare conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, pe de o parte trebuie avute in vedere dispozitiile art. 80 din legea nr. 85/2014 si, pe de alta parte, trebuie stabilit momentul la care creanta de asigurare- debitul principal- în raport cu care se care obligarea noastra la plata dobanzii, ar fi dobandit caracter cert, lichid si exigibil.

Potrivit art. 80 din legea nr. 85/2014 nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 103.

Asadar, în masura în care sumele solicitate cu titlu de "despagubiri" ar fi clasificate drept accesorii ale unei creante nascute anterior datei deschiderii procedurii, devin incidente prev. art. 80 din legea 85/2014.

In concluzie, fata de recursul formulat de reclamanta-recurenta, solicită respingerea acestuia, ca nefondat.

Răspunsul la întâmpinare

Recurenta - reclamantă A. S.A. nu a combătut apărările recurentului - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților din cadrul întâmpinării, printr-un Răspuns la întâmpinare.

Procedura de soluționare a celor două recursuri

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului din data de 13 mai 2022, s-a fixat primul termen pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 23 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților, la acel moment procesual judecata fiind amânată pentru data de astăzi, 24.10.2023, când, luând act de solicitarea ambelor părți de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise și a reținut dosarul spre soluționare asupra celor două recursuri ce fac obiectul prezentei judecăți, în condițiile art. 395 din același act normativ.

Pentru acest termen de judecată recurenta-reclamantă A. S.A. a depus la dosar Note Scrise, la care a atașat Decizia nr. 14454/17.01.2022, solicitată de instanță la primul termen de judecată.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor exercitate în cauză

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor, Înalta Curte va admite recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. și va respinge, recursul incident declarat de pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În prealabil, în ceea ce privește excepția lipsei de interes, invocată de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, în raport cu Decizia FGA nr. 14454/17.01.2022, prin care au fost soluționate 153 de cereri de plată formulate de reclamantă, amintește Înalta Curte că a fost soluționată în ședința publică de la termenul de față, în sensul respingerii acesteia.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă justifică un interes în obținerea penalităților/dobânzilor acordate ca urmare a soluționării cu întârziere a cererii de plată cu privire la sumele reprezentând despăgubiri datorate pentru daunele produse.

Faptul că prin Decizia nr. 14454/17.01.2022, deci, după pronunțarea sentinței de fond ce face obiectul controlului judiciar de față, au fost soluționate 153 de cereri de plată formulate de reclamantă, nu conduce la concluzia lipsei de interes a recurentei-reclamante în soluționarea prezentului demers judiciar, câtă vreme obiectul prezentului litigiu îl constituie acordarea în principal a penalităților de întârziere și, în subsidiar, a dobânzii legale penalizatoare, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Procedând la analizarea pe fond a celor două recursuri constată Înalta Curte că recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și toate celelalte dispoziții legale invocate în prezenta acțiune.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 18.06.2021, reclamanta A. S.A., a solicitat instanței ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 8/26/2016 constând în:

- în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014 - 3260.4 RON, calculate până la data de 6/7/2021 și în continuare până la data plății efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Se reține că procedând la soluționarea cauzei, prima instanță a respins excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției dreptului material la acțiune, invocate prin întâmpinare de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiate și a admis excepția prematurității, invocată din oficiu, respingând cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., ca prematur formulată.

Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Analizând mai întâi recursul incident formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte va respinge critica referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, reținând că, potrivit art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, atunci când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (2) din același act normativ, cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).

Astfel, în temeiul art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, pot fi cerute despăgubiri pe cale separată, după ce s-a dispus anularea actului administrativ sau autoritatea a fost obligată să emită actul într-un termen de un an de la data la care persoana vătămată a cunoscut întinderea pagubei sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Înalta Curte reține că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În speță, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 08.03.2021 și modificată la data de 18.06.2021. Prin cererea modificatoare recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata penalităților de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/11.03.2016.

În speță, modificarea cererii s-a datorat emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de către pârât, prin care s-a respins cererea de plată nr. x/11.03.2016.

Înalta Curte reține că, în prezenta cauză, recurenta reclamantă a solicitat despăgubiri pentru respingerea nejustificată a acestei cereri.

În ceea ce privește excepția prescripției, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/11.03.2016.

La data de 05.06.2018, reclamanta A. S.A. a contestat Decizia nr. 14452/03.05.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, cerere înregistrată sub nr. x/2018, iar prin sentința civilă nr. 4902 din data de 27.11.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., a anulat Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei.

Sentința civilă nr. 4902 din data de 27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a rămas definitivă prin Decizia nr. 4644 din data de 13.10.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin respingerea recursurilor declarate de reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Contrar susținerilor recurentului pârât, Înalta Curte constată, referitor la cererea de plată a unor despăgubiri constând în penalități/dobânzi pentru refuzul nejustificat de plată a debitului principal, ca urmare a emiterii Deciziei administrative nr. 14452/03.05.2018, că întinderea prejudiciului nu putea să fie cunoscută decât ca urmare a pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive care să statueze asupra obligației pârâtului de soluționare a cererii.

Or, atâta timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum și faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraților, nici instanța judecătorească învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situația concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deține o creanță de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existența și întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/11.03.2016.

În acest context rezultă că dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existența creanței este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluționat definitiv la data de 13.10.2021, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 8763 RON, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 28.10.2021.

În raport cu aceste momente, nu se poate reține prescripția dreptului material al cererii de chemare în judecată formulate la data de 08.03.2021.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanță prin efectuarea plății, la data de 28.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voință recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului a cărui prescripție o invocă, iar această manifestare de voință produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepția prescripției dreptului la acțiune al recurentei-reclamante.

În acest context, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripției, având în vedere că pentru formularea cererii de acordare a acestor despăgubiri, recurenta-reclamantă trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor pe care urma să le solicite.

În condițiile în care, urmare a pronunțării hotărârii judecătorești de anularea a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, cuantumul debitului principal nu este stabilit de către instanță, ci este lăsat la aprecierea autorității care va aplica legislația în materie, era necesar ca părții vătămate să-i fie recunoscut dreptul pretins prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești și prin plata debitului, urmând ca penalitățile/dobânzile să fie calculate în funcție de această împrejurare.

Mai mult, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019, s-a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Prin urmare, soluția dată de instanța de fond excepției prescripției, este legală, motiv pentru care se impune a fi menținută, criticile recurentului pe acest aspect fiind nefondate.

Nefondate sunt și criticile ce vizează soluția de respingere a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

Prin Decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a stabilit că "75. În situația în care persoana vătămată, din cauza necunoașterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acțiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acționa în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. 76. Intitulat "Termenul de prescripție pentru despăgubiri", art. 19 din Legea nr. 554/2004 are, în realitate, un obiect de reglementare mai larg, stabilind reguli privind: 1. condițiile de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri; 2. durata și data de la care curge termenul de prescripție; 3. instanța competentă și 4. procedura aplicabilă. 77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ.. 78. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 8, art. 11 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, care transpun în plan normativ prevederea cu rang de principiu cuprinsă în art. 52 din Constituția României, se conturează regula acțiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicție, conținând și capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru repararea pagubei și înlăturarea consecințelor vătămătoare ale actului administrativ - tipic sau asimilat - nelegal. De aceea, calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepție, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speța oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acțiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004. 79. Termenul de prescripție are durata de un an și curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privința începutului prescripției extinctive, regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale. 80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripție și nicidecum extinsă la natura juridică și la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicție cu alin. (1) al art. 19, care stabilește natura termenului ca fiind de prescripție, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanțial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ."

Instanța de recurs constată că acțiunea formulată de societatea reclamantă nu este inadmisibilă având în vedere considerentele Deciziei nr. 22/2019 anterior citate și dispozițiile Legii nr. 554/2004, din care rezultă că o persoană vătămată poate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri.

Cu alte cuvinte, persoana vătămată are un drept de opțiune, iar nu o obligație de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acțiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiționată de respectarea termenului de prescripție, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, motiv pentru care nu se poate reține existența unui fine de neprimire, în ipoteza în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acțiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opțiune cu privire la modalitatea în care înțelege să acționeze fiind prevăzut de lege.

Din interpretarea coroborată a art. 11 alin. (2) și art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 se constată că susținerea recurentului-pârât este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speță, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situație, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în condițiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicția formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă, legiuitorul permite, pe cale de excepție, un asemenea demers și având în vedere că Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin Decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, de respingere a recursului, excepția inadmisibilității este neîntemeiată, prima instanță procedând în mod corect la respingerea acesteia, critica recurentului sub acest aspect fiind neîntemeiată.

Referitor la excepția tardivității astfel cum a fost invocată de recurentul pârât FGA, instanța de recurs constată că în speță nu poate să fie incidentă sancțiunea tardivității, întrucât atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât și din decizia ÎCCJ - RIL nr. 22/219 rezultă că termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri este unul de prescripție, iar nu de decădere, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță.

Cât privește critica recurentului privind încălcarea dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, reține Înalta Curte că, deși recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor (nr. 14452/2018), la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalități/dobânzi, aceasta a fost soluționată în mod definitiv de către instanțele judecătorești abia la data de 13 octombrie 2021 și comunicată recurentei-reclamante la începutul anului 2022.

Pe de altă parte, decizia FGA nr. 14452/2018 se referea la respingerea în bloc a celor 435 cereri de despăgubire pentru depășirea plafonului de 450.000 RON, astfel că nu a avut loc o analiză pe fondul pretențiilor solicitate cu titlu de despăgubiri pentru a se putea reține că recurenta-reclamantă ar fi cunoscut cuantumul despăgubirii la care era îndreptățită.

Așadar, Înalta Curte constată că este nefondată susținerea recurentului-pârât în sensul că acțiunea este tardivă în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, conform cărora:

"(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare", câtă vreme în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeași lege, termen care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Față de toate aceste considente, reținând, ca fiind legală soluția pronunțată de prima instanță, de respingere, ca neîntemeiate, a excepțiilor inadmisibilității, tardivității și prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte va respinge recursul incident promovat de recurentul - pârât Fondul de Garatare a Asiguraților, ce nefondat, criticile formulate în cadrul acestuia nefiind apte să conducă la reformarea hotărârii privind soluția dată excepțiilor anterior menționate.

Înalta Curte constată însă că este fondat recursul principal formulat de reclamanta A. S.A..

Așa cum s-a arătat anterior, prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin Decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

La data de 28.10.2021, pârâtul a achitat reclamantei A. suma de 8763 RON, ce reprezintă debitul principal (dosarul de recurs), Fondul de Garantare a Asiguraților lămurind astfel îndreptățirea reclamantei la creanța de asigurări solicitată prin cererea de plată amintită.

În aceste condiții, intanța de recurs constată că este actual dreptul pretins de partea reclamantă la acordarea de accesorii aferente creanței de asigurări, ca urmare a anulării definitive a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 coroborat cu plata la data de 28.10.2021 a sumei de 8763 RON către A., astfel încât este nefondată excepția prematurității invocată de recurentul pârât FGA.

Trebuie subliniat faptul că excepția prematurițătii nu poate fi primită, în condițiile în care acțiunea modificată a fost înregistrată la dosarul cauzei la data de 18.06.2021, iar aspectele legate de fundamentul pretențiilor din acțiunea modificată reprezintă chestiuni ce țin de fondul cauzei și nu de prematuritatea acțiunii.

Or, Înalta Curte, în considerarea celor anterior prezentate, constată că judecătorul fondului în mod greșit a reținut că dreptul pretins de reclamantă nu rezultă din simplul fapt al anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

În altă ordine de idei, instanta de fond trebuia sa aprecieze, în raport de data introducerii actiunii astfel cum a fost modificată asupra existentei refuzului pârâtului privind solutionarea cererii reclamantei refuzul nejustificat fiind singurul în măsură să justifice incidenta dispozitiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Mai mult decât atât, prin memoriul de recurs incident formulat în cauză, recurentul -pârât a precizat că "la câteva zile de la soluționarea recursului în data de 28 octombrie 2021, a achitat recurentei- reclamante suma de 8763 RON - ce reprezintă debitul principal, fiind ulerior emisă Decizia FGA nr. 14454/17.01.2022, prin care a fost respinsă diferența solicitată cu titlu de penalități de întârziere și cheltueieli de judecată.."

Ca atare, Înalta Curte, învestită cu soluționarea recursului, constată că soluția instanței de fond este greșită în ceea ce privește admiterea excepției prematurității acțiunii, întrucât, raportat la temeiul de drept invocat prin cererea modificatoare, respectiv art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea nu este prematură.

Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Interpretarea textului de lege de mai sus a făcut obiectul analizei prin Decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Prin urmare, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei.

Or, din această perspectivă, se reține soluționarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă.

Până la acea dată, în mod rațional, se poate afirma că orice evaluare și estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoașterii ferme și clare a cuantumului sumei la care era îndreptățită pentru solicitarea de despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu se face nicio referire la cuantumul despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă prin cele 435 cereri de plată, ci prin decizia anterior menționată au fost respinse toate aceste cereri ca urmare a depășirii plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la reanalizarea cererilor de plată pe fond, fără a se pune în discuție sumele la care recurenta-reclamantă era îndreptățită.

Astfel fiind, prin comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 recurenta-reclamantă nu a avut cum să cunoască întinderea pagubei, în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind menționată în respectiva decizie.

Așadar, prima instanță a admis în mod greșit excepția prematurității, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenta - reclamantă.

În acest mod, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Față de aceste împrejurări, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., în conformitate cu care "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum și prevederile art. 497 alin. (1) din același cod, potrivit cărora instanța supremă, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea recurată, Înalta Curte - constatând că prima instanță în mod greșit nu a intrat în cercetarea fondului acțiunii, soluționând cauza pe calea unei excepții nefondate - apreciază recursul ca fiind fondat în limitele arătate, urmând să caseze în parte sentința și să trimită cauza aceleiași instanțe pentru judecarea fondului.

Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reținând că cererea privind acordarea de despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prematură.

Totodată, instanța de fond în rejudecare va avea în vedere menținerea de către instanța de recurs a soluției pronunțate cu privire la excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât prin întâmpinare.

Cât privește solicitarea recurentei-reclamante de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, în dovedirea cărora a atașat înscrisuri, Înalta Curte reține că rațiunea acordării acestora este stabilirea culpei procesuale a părții care a pierdut procesul. Cum, în speță, procesul nu a fost încă definitiv tranșat, cauza fiind trimisă spre rejudecare urmare casării în parte a sentinței în ceea ce privește soluționarea excepției prematurității, aceste cheltuieli de judecată vor fi avute în vedere de instanța de fond în rejudecare.

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu prevederile art. 496 și art. 497 raportate la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat și va admite recursul principal formulat de reclamanta A. S.A., va casa în parte sentința atacată, urmând a trimite cauza aceleiași instanțe pentru judecarea fondului, menținând în rest sentința civilă recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1433 din data de 15 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul principal formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1433 din data de 15 octombrie 202