ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2744/2023

Ședința publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

ICircumstanțele cauzei

Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată la data de 29.03.2021, sub numărul x/2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. (în continuare "A."), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA"), a formulat acțiune în contencios administrativ prin care a solicitat instanței de judecată să constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea adițională depusă la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A., a solicitat instanței ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 16.03.2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, respectiv suma de 5622.66 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective și, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentința civilă nr. 1898 pronunțată la 10 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității și excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate și a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligând pârâtul la plata dobânzii legale în materie civilă, calculate potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021, precum și la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 1.228,43 de RON, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial, respingând în rest cererea, ca neîntemeiată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 1898 pronunțate la 10 decembrie 2021 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs ambele părți, respectiv reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

În cadrul recursului său, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.A. a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate, respeciv doar în privința soluției privind stabilirea cuantumului penalităților, sens în care solicită ca, în rejudecare, să se dispună admiterea acțiunii precizate și obligarea FGA la plata de despăgubiri constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin Ordinul CSA nr. 14/2011, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În motivarea căii de atac, recurenta - reclamantă susține că hotărârea primei instanțe este dată cu încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Cu privire la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta, după redarea conținutului acestei norme legale, dar și a art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011 și a art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, texte de lege care reglementează conținutul contractului de asigurare tip RCA și care stabilesc penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a despăgubirii, susține că, întrucât FGA este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grefează cererea de plată, atunci autoritatea poate fi obligată și la plata penalităților contractuale.

Apreciază că nu există nici o bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Cu privire la greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, susține recurnta că

Prin ultimul motiv de recurs, recurenta-reclamantă consideră că s-a făcut o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în sensul că dobânda legală trebuia stabilită prin raportare la alin. (2) al art. 3 din O.G. nr. 13/2011, iar nu la alin. (3) al aceluiași text de lege, întrucât raporturile juridice din care rezultă obligația de plată sunt raporturi ce decurg din contracte de asigurare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

La rândul său, recurentul -pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeindu-și recursul tot pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de reclamantă.

Susține recurentul-pârât că prima instanță a respins în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii, invocată în raport de prevederile art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/200, având în vedere că, prin cererea modificatoare se solicita obligarea pârâtei la despagubiri constând in penalități de întârziere/dobânzi pentru un pretins prejudiciu cauzat prin respingerea cererii de plata nr. x/16.03.2016.

Apreciază că solicitarea intimatei-reclamante privind obligarea pârâtului in temeiul art. 19 din Legea 554/2004, actualizată la plata de penalități de întârziere sau dobânzi legale este inadmisibila, art. 19 din legea contenciosului administrativ având un caracter de exceptie fata de regula instituita de art. 8 din aceeași lege, excepție ce consta in condiționarea exercitării separate a acțiunii in despăgubire fata de acțiunea în anularea actului administrativ numai in cazul in care persoana vătămata ar face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibila stabilirea întinderii prejudiciului, situație care nu se regaste in cauză.

Instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 19 din Legea 554/2004, având în vedere că cererea a fost formulată, la aproximativ 3 ani de la data comunicării actului administrativ, deci după împlinirea termenului de prescripție extinctiva.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul-pârât reiterează argumentația expusă în fața instanței de fond.

Astfel, instanța de fond, dupa respingerea, ca neîntemeiate, a exceptiilor inadmisibilității si prescripției dreptului la actiune, de asemenea în mod neîntemeiat, a admis acțiunea si a dispus obligarea FGA la plata dobanzii legale de la implinirea unui termen de 30 de zile de la data depunerii cererii de plata si pana la data de 29.10.2021, fără a stabili temeiul juridic al întârzierii soluționării cererii de plată.

Subliniază faptul că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de solutionare a cererilor care îi sunt adresate si nici nu poate fi prevăzut un asemenea termen.

În consecință, pe lângă faptul ca Legea 213/2015 nu prevede posibilitatea obligării FGA la daune moratorii, nu se poate stabili niciun termen scadent de la care sa poată fi calculate astfel de daune moratorii sau penalități de întârziere.

Fondul de garantare a asiguratilor NU se substituie, nu succede si nu reprezinta asiguratorii in faliment, ci este o institutie de drept public care are ca scop plata de despagubiri/indemnizatii in cazul falimentului unui asigurator, Legea nr. 213/2015 (care nu are stabilit un termen de soluționare a cererilor de plata) aplicându-i-se cu precădere.

A invocat cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 80/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reținând că aceste dispoziții instituie o procedură necontencioasa pentru soluționarea petițiilor formulate de creditori, insistând asupra faptului că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiuni în justiție pe calea dreptului comun, ci este necesar ca persoanele care se considera creditori să sesizeze Fondul prin formularea unei cereri de plată.

Recurentul-pârât susține că reclamanta a invocat aplicarea art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, desi FGA este o institutie de drept public - art. 1 alin. (1) din Legea 213/2015 si nu un "profesonist".

Apărările formulate în cauză

Deși recursurile le-au fost comunicate ambelor părți, niciuna dintre acestea nu a formulat întâmpinare la recursul promovat de partea adversă.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat apărări în cadrul unor Concluzii Scrise, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului promovat de pârât și menținerea, ca legală și temeinică, a hotărârii primei instanțe cu privire la aspectele criticate prin cererea de recurs.

Procedura de soluționare a recursurilor

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 13.05.2022, a fost fixat primul termen pentru judecata recursurilor la data de 23.05.2023, în ședință publică, cu citarea părților, când, luând act de cererea recurentului - pârât, de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul celor două recursuri ce fac obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile promovate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților sunt nefondate, motiv pentru care urmează a fi respinse, ca atare, pentru considerentele expuse în continuare:

Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma totală de 7.913.561,09 RON, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată și achitată din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Una dintre cererile de plată ce au făcut obiectul Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost cererea nr. x/16.03.2016, prin care reclamanta A. a solicitat plata sumei de 2879.76 RON, cu titlu de despăgubire, reprezentând despăgubiri (2140 RON) și penalități de întârziere (564.96 RON), pentru perioada 14.03.2015 - 03.12.2015, + 174.80 RON cheltuieli de judecată în dosar.

După pronunțarea deciziei Înaltei Curți nr. 4644/13.10.2021, în urma reanalizării cererii de plată înregistrată sub nr. x/16.03.2016, pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A. a despăgubirii în sumă de 2140 RON, conform extrasului de cont nr. 222 din 01.11.2021 .

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere, modificată și precizată, prin care a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/16.03.2016. Reclamanta a apreciat că un atare prejudiciu constă, în principal, în penalități în cuantumul de 0,1% pe zi întârziere (conform Ordinului CSA nr. 14/2011) calculate de la data la care, în opinia reclamantei, ar fi trebuit să fie soluționată cererea de plată și până la data plății efective a despăgubirii - 29.10.2021, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită și condiția legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Prin sentința recurată, prima instanță a respins excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., obligând pârâtul la plata către reclamantă a unor despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2140 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, respectiv de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021.

Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de sentința recurată și de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Având a stabili ordinea de soluționare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA la adresa legalității sentinței civile nr. 1898/10.12.2021, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile, astfel că eventuala validare a oricăreia din criticile pârâtului la adresa modalității de soluționare a excepțiilor invocate în fața primei instanțe ar face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

Înalta Curte va analiza calea de atac din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Înalta Curte constată că pârâtul FGA a invocat în fața instanței de fond două excepții cu privire la acțiunea modificată a reclamantei, solicitând respingerea acțiunii, în principal ca fiind inadmisibilă, iar în subsidiar, ca prescrisă, susținând a fi prescris dreptul material la acțiune, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, instanța fondului, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 18 alin. (3), dar și a art. 19 din Legea nr. 554/2004, a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată, pe considerentul că legea prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubire pe cale separată, iar reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, a solicitat exclusiv recunoașterea drepturilor de creanță accesorii.

În acord cu instanța de fond și Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicție, obligația de a formula cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător. Dimpotrivă, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubiri pe cale separată, fără condiționalitatea sugerată de recurentul-pârât ca subiectul de sezină să fie ținut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Singurele condiții de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competența instanței și termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În recurs, pârâtul FGA a prezentat o serie de argumente subsumate acestei excepții, invocând, în esență, posibilitatea reclamantei de a fi formulat acțiunea în despăgubiri odată cu acțiunea în anularea Deciziei nr. 14452/2018, la acel moment reclamanta cunoscând și existența și întinderea pagubei, însă aceste argumente coincid cu cele prezentate în susținerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, urmând a fi analizate în cadrul acestei excepții.

În concluzie, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe referitoare la excepția de inadmisibilitate a acțiunii reflectă o corectă interpretare a condițiilor de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menținerea hotărârii sub acest aspect.

Nefondate sunt și criticile recurentului-pârât FGA vizând tardivitatea acțiunii, invocată prin raportare la prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. Acest text de lege vizează exclusiv contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererii de plată, statuând că împotriva deciziei de respingere se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare. Prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu reglementează condițiile de formulare a unei cereri separate în despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor la care face referire articolul de lege citat, astfel că în privința acestor acțiuni rămân aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen diferit pentru formularea cererii, respectiv cel de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță a făcut o corectă aplicare în speță a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, referitoare la termenul de un an în care partea ce se consideră vătămată printr-un act administrativ nelegal poate promova acțiunea în despăgubire, reținând că reclamanta a formulat cererea în termenul de prescripție.

În aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în prezenta cauză paguba și întinderea sa depind de recunoașterea creanței principale, motiv pentru care termenul de prescripție nu curge de la data luării la cunoștință de respingerea cererii de plată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, astfel cum susține recurentul-pârât. Dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv atât timp cât existența creanței este condiționată, pe de-o parte, de anularea actului administrativ nelegal, iar pe de altă parte, de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale reprezentate de creanța de asigurări.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin Decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus doar anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, prin care fusese respinsă și cererea de plată ce face obiectul prezentului litigiu, cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată. Creanța principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaște existența acesteia prin plată sau o instanță judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale, concomitent cu acțiunea în anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acțiunii în anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, câtă vreme această decizie a fost anulată definitiv la data de 13.10.2021, iar plata creanței de asigurare s-a făcut la data de 29.10.2021.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, referitoare la soluția dată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În ceea ce privește criticile formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte are în vedere că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei produse persoanei vătămate reprezintă o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. Din interpretarea aceleiași norme rezultă că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse și emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, sens în care vor fi avute în vedere și prevederile art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", precum și art. 1357, având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unei fapte ilicite, (2) existența unui prejudiciu, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită și condiția legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Acestor argumente, pârâtul le-a opus, atât în fond, cât și în recurs, argumentul dedus din conținutul hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2018, prin care a fost definitiv anulată decizia FGA amintită, susținând că dreptul reclamantei la plata creanței de asigurări nu a fost recunoscut prin aceste hotărâri, Fondul fiind doar obligat la analizarea cererii de plată, iar această obligație a fost executată în interiorul termenului de 30 de zile calculat de la pronunțarea deciziei ÎCCJ-SCAF nr. 4644/13.10.2021 în dosarul nr. x/2018. Astfel, a considerat recurentul că dreptul la despăgubiri nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018.

Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată înregistrată de FGA sub nr. x/16.03.2016 (poz. 141 borderou anexat la decizie), motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată și achitată din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Așadar, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată în mod definitiv de instanța de contencios administrativ, corelativ cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analiza pe fond a cererilor de plată, inclusiv a celei ce face obiectul prezentului litigiu.

Este justă observația recurentului-pârât FGA în sensul că existența creanței de asigurare, solicitată prin cererea de plată de care se prevalează reclamanta A. în prezenta cauză, nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, astfel că dreptul pretins de A. în prezentul litigiu, vizând acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanței principale, nu a devenit actual câtă vreme nu s-a decis asupra existenței sau inexistenței dreptului la încasarea despăgubirii. Însă, Înalta Curte constată că, în urma reanalizării cererii de plată înregistrată sub nr. x/16.03.2016, pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A. a unor creanțe de asigurări, printre care suma de 2140 RON, astfel cum rezultă din extrasul de cont nr. 222 din 01.11.2021 deși, în cererea de plată înregistrată sub nr. x din data de 16.03.2016 s-a solicitat suma de 2879,76 RON cu titlu de despăgubire, reprezentând despăgubiri (2140 RON) + penalități de întârziere (564.96 RON), pentru perioada 14.03.2015 - 03.12.2015, + 174.80 RON cheltuieli de judecată în dosar.

Prin urmare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a confirmat dreptul A. la plata sumei solicitate cu titlu de despăgubire.

Această împrejurare este greșit considerată nerelevantă de către recurentul-pârât, care a susținut că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004 deoarece dreptul reclamantei la plata sumei nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, argument pe care Înalta Curte îl constată a fi neîntemeiat, această decizie reprezentând actul administrativ în raport de care se stabilește dreptul reclamantei la plata prejudiciului, în corelație cu recunoașterea dreptului reclamantei la despăgubire.

Emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 a fost rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea și aplicarea eronată a Legii nr. 213/2015 în procedura administrativă, care a condus la greșita respingere a cererii de plată. Această interpretare a Fondului asupra prevederilor Legii nr. 213/2015 a fost infirmată prin mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept ce a format obiectul Deciziei nr. 29 din 02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În cauza de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, anume suma de 2140 RON, care a fost reparat prin achitarea benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că respingerea cererii de plată prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 și întârzierea generată de FGA în achitarea despăgubirii către A. a avut ca efect prejudicierea creditorului, prin lipsirea lui de folosința sumei respective în intervalul ce începe de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și se împlinește la data de 29.10.2021, când contul reclamantei a fost creditat cu suma reprezentând creanța principală. Odată anulată Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 prin hotărâre judecătorească definitivă, în sarcina părții pârâte se reține existența unei fapte ilicite constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei recunoscute cu titlu de creanță de asigurări, pentru perioada anterior indicată.

Recurenta-reclamantă a primit suma de 2140 RON, ca plată a despăgubirii pentru riscul produs, însă în cazul plății dobânzii legale legătura de cauzalitate se grevează pe fapta FGA, care a emis un act administrativ nelegal ce a generat o întârziere în analizarea pe fond a cererii de plată și în achitarea despăgubirii. Astfel, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosința creanței de asigurări recunoscute de pârât de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021.

Pentru toate aceste considerente, constatând că în speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii patrimoniale ale autorității pârâte, conform art. 19 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat, constatând că niciuna dintre criticile formulate cu privire la excepțiile invocate sau la fondul cauzei nu sunt în măsură să conducă la reformarea sentinței atacate.

Recursul declarat de reclamanta A. SA

Prin motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă a susținut în esență că hotărârea primei instanțe este dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA are obligația să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare".

Potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, "dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare."

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii stabilite conform prevederilor din O.G. nr. 13/2011, a căror cauză juridică este, în principal, neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, deoarece FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligații legale, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Reclamanta a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate. În cazul plății penalităților de întârziere, legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se grevează pe o culpă ulterioară a societății de asigurare care a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de norma RCA. În mod evident, Fondul de Garantare a Asiguraților, nefiind parte în raportul juridic principal de asigurare, nu garantează decât plata de despăgubiri rezultate din contractele de asigurare, iar nu din răspunderea civilă delictuală ulterioară producerii evenimentului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/16.03.2016 a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia, iar emiterea deciziei sus-menționate îndreptățește recurenta-reclamantă să solicite despăgubiri calculate conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021, astfel cum corect a stabilit și instanța de fond.

Pe de altă parte, relevante sunt dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora:

"Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății (...)". De asemenea, dispozițiile art. 13 alin. (3) din același act normativ menționează că:

"În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență."

Or, atât timp cât instanța judecătorească învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu a analizat situația concretă a recurentei-reclamante în sensul de a se stabili concret dacă deține o creanță de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată nr. x/16.03.2016 și înscrisurile care o însoțesc, achitarea sumei de 2140 RON prin Ordinul de plată nr. x/29.10.2021, reprezintă o manifestare de voință ce produce efecte juridice și conduce la înlăturarea excepției inadmisibilității, excepției prescripției și excepției tardivității în ceea ce privește creanța principală, precum și în sensul acordării dobânzii legale, calculate de la îndeplinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii și până la data de 29.10.2021.

Cât privește despăgubirile la care reclamanta susține că are dreptul în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile prin care se susține că aceste despăgubiri pot fi acordate sub forma penalităților de întârziere stipulate în contractele de asigurare, în condițiile prevederilor Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv ale Normei ASF nr. 23/2014, coroborate cu art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. După cum s-a arătat și mai sus, răspunderea administrativ patrimonială reglemenatată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este una extracontractuală și, în situația particulară incidentă în cauza pendinte, o atare răspundere derivă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constând în emiterea unui act administrativ nelegal (Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018), iar nu din contractul de asigurare RCA.

Asigurătorul din asigurarea facultativă, care se subrogă în drepturile asiguratului său, nu poate invoca faptul că Legea nr. 213/2015 nu îi garantează realizarea integrală a creanței sale, câtă vreme are dreptul de a se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment. Astfel, eventuala diferență neplătită de către F.G.A. putea fi cerută de către reclamantă din averea debitoarei B., astfel cum se prevede la art. 17 din Legea nr. 213/2015:

"creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)".

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a reținut că recurenta - reclamantă nu este îndreptățită la plata penalităților de întârziere în cuantumul stabilit prin Ordinul CSA nr. 14/2011, însă este îndreptățită la plata dobânzii legale stabilite conform prevederilor din O.G. nr. 13/2011, deoarece FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligații legale.

În ceea ce privește dobânda legală calculată la debitul principal, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

Recurenta-reclamantă a susținut că dobânda care i s-ar cuveni ar trebui stabilită la nivelul reglementat de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, apreciind că ne aflăm în ipoteza unor raporturi ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, argument pe care Înalta Curte îl constată a fi nefondat. Deși reclamanta este un profesionist, Fondul de Garantare a Asiguraților nu are această calitate, reprezentând o instituție publică, un mecanism de garantare, al cărui scop este suportarea plății creanțelor de asigurare ca urmare a falimentului asigurătorului. Împrejurarea că asigurătorul obligat contractual la plata creanței a fost un profesionist nu conduce la calificarea raporturilor dintre Fond și reclamantă ca fiind raporturi ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, FGA nefiind un succesor în drepturile și obligațiile contractuale ale acestui asigurător.

În acord cu instanța de fond și Înalta Curte reține că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este o întreprindere cu scop lucrativ, nici nu a acționat în calitate de autoritate contractantă (nefiind vorba despre un raport juridic contractual), astfel că dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) se diminuează, conform alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 ((forma în vigoare la data cererii de plată).

Prin urmare, admițând existența faptei ilicite a FGA constând în emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 și constatând că acesta a determinat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, Înalta Curte constată că aceste prejudiciu corespunde dobânzii legale aferente despăgubirii recunoscute de pârât cu privire la cererea de plată înregistrată sub nr. x/16.03.2016, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aceasta fiind ipoteza legală incidentă în speță (răspundere administrativ patrimonială extracontractuală), și nu conform art. 3 alin. (2) din același act normativ, cum eronat susține recurenta - reclamantă.

Concluzionând, Înalta Curte constată că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante a fost corect stabilită de instanța de fond la nivelul dobânzii legale în materie civilă, calculate potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în niciunul dintre recursurile declarate în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondate, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1898 din 10 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 mai 2023.