ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5581/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.04.2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/12.05.2017 și să se dispună: 1. obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale; 2. obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Prin cererea modificatoare formulată la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței de judecată ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, să oblige pârâtul FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/12.05.2017 constând în: 1. în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2% zi întârziere conform Ordinului ASF nr. 23/2014 - 13068.73 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective; 2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011; 3. obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 863 din 29 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată; - a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei de interes, inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât; - a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A.; - a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 4.213 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021; - a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentințe, dar nu mai mult de 300 de RON; - a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat; - a respins în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată. 1.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței civile nr. 863 din 29 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților. 1.3.1. Recurenta-reclamanta A. S.A a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluția privind stabilirea cuantumului penalităților și, în rejudecare, admiterea acțiunii precizate cu obligarea FGA la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/12.05.2017 constând: în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA 14/2011), iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data achitării despăgubirilor de către FGA, precum și acordarea cheltuielilor de judecată. În drept, a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., susținând că hotărârea primei instanței este pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material, respectiv prevederile art. 1531 și art. 1535 C. civ., art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011. Cu privire la încălcarea art. 1531 și art. 1535 C. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că fapta ilicită imputabilă FGA constă în soluționarea nelegală a cererii de plată formulată care în mod inevitabil a implicat și întârzierea în plata despăgubirilor. FGA a soluționat cererea de plată abia la doi ani de la depunerea ei, iar acest fapt nu poate să conducă la exonerarea FGA de la plata de daune interese moratorii, așa cum a reținut prima instanță. Soluționarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este, în sine, o culpă imputabilă FGA. Astfel că, de vreme ce în cele din urmă este incontestabil că A. era îndreptățită la plata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată (prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004) și până la plata efectivă a despăgubirilor. Referitor la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 recurenta-reclamantă a arată că, potrivit acestor dispoziții, FGA este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată și a apreciat că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri. Cu privire la greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, recurenta-reclamantă a susținut că ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, devin aplicabile prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală. În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cum în mod greșit a procedat prima instanță. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul. 1.3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, precum și obligării recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. O primă critică de nelegalitate adusă sentinței atacate a vizat soluția dată asupra excepției inadmisibilității acțiunii invocată prin întâmpinare. În acest sens, a arătat că cererea recurentei-reclamante privind obligarea FGA în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de penalități de întârziere sau dobânzi legale este inadmisibilă, deoarece art. 19 din legea contenciosului administrativ are un caracter de excepție față de regula instituită de art. 8 din aceeași lege, excepție ce constă în condiționarea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului administrativ numai în cazul în care persoana vătămata ar face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului. Or, această situație nu se regăsește în cauza de față, reclamanta solicitând penalități sau dobânzi în temeiul legii și nu al evaluării pretinsului prejudiciu. În ceea ce privește excepția tardivității, recurentul-pârât a arătat că termenul de introducere a acțiunii cu cele două capete de cerere menționate este stabilit de art. 11 din legea contenciosului administrativ, fiind în general de minim 6 luni, dar nu mai mult de 1 an de la comunicarea actului considerat vătămător. Deciziile emise de FGA, în privința termenului de contestare, este de 10 zile de la comunicarea Deciziei de respingere, astfel cum dispun prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 19 din Legea 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare. În continuare, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 referitoare la termenul de prescripție de un an, cererea fiind formulată la aproximativ 3 ani de la data comunicării actului administrativ, deci după împlinirea termenului de prescripție extinctivă. Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că instanța de fond, în mod neîntemeiat, a admis acțiunea și a dispus obligarea FGA la plata dobânzii legale aferente debitului, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, fără a stabili temeiul juridic al întârzierii soluționării cererii de plată. În opinia recurentului-pârât, netemeinicia hotărârii instanței de fond rezidă în faptul că, în cauză nu se poate reține situația "nesoluționării în termenul legal a unei cereri", astfel cum această inacțiune este definită de Legea nr. 554/2004, pentru simplul motiv că nu există un termen legal de soluționare a cererii de plată prevăzut în Legea nr. 213/2015 și nici în situația "refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri", cererea de plată nr. x/12.05.2017 fiind soluționată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, contestată în dosarul nr. x/2018, soluționat definitiv de ICCJ care a dispus reanalizarea dosarului de daune. În consecință, pe lângă faptul că Legea nr. 213/2015 nu prevede posibilitatea obligării FGA la daune moratorii, nu se poate stabili niciun termen scadent de la care să poată fi calculate astfel de daune moratorii sau penalități de întârziere. Totodată, având în vedere faptul că Fondul de Garantare a Asiguraților nu se substituie, nu succede și nu reprezintă asigurătorii în faliment, ci este o instituție de drept public care are ca scop plata de despăgubiri/indemnizații în cazul falimentului unui asigurător, Legea nr. 213/2015 urmează a se aplica cu precădere, iar acesta lege neprevăzând un termen de soluționare a cererilor de plata, urmeză ca, în privința termenului de soluționare a cererilor de plată să se aplice un "termen rezonabil" de soluționare cererilor, astfel cum această sintagmă a fost instituită și dezvoltată de practica CEDO și confirmată de soluțiile ICCJ. Or, în cauza de față, termenul rezonabil în care s-a soluționat cererea reclamantei nu a fost încălcat, având în vedere înregistrarea a peste 100.000 cereri de plată începând cu 29.08.2015 numai pentru asigurătorul B., după ce a fost emisă Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară prin administrare specială, revocarea administratorului special, stabilirea stării de insolvență, declanșarea procedurii de faliment și retragerea autorizației de funcționare a B. - S.A. A mai arătat că pentru îndeplinirea scopului și atribuțiilor sale legale, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment, nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul față de care se deschide procedura de faliment și nu preia riscul executării contractelor de asigurare. Prin urmare obligațiile FGA sunt stabilite ex legem, sunt obligații proprii, noi, și nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor faliți, iar Legea nr. 213/2015 stabilește că FGA este o instituție de drept public, iar toate activitățile pe care le desfășoară sunt activități administrative, care nu produc profit. Totodată, raporturile juridice dintre FGA și petenți sunt raporturi de drept administrativ, FGA emițând acte administrative ce fac obiectul contenciosului administrativ, fapt pentru care, în mod evident, nu îi sunt aplicabile prevederile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, nici în cazul în care ar datora dobânzi de întârziere, textul invocat de reclamantă fiind aplicabil doar "profesioniștilor", în sensul de "persoană care exploatează o întreprindere". 1.

Apărările formulate în cauză În cauză recurentul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs formulată de reclamanta A., cu consecința admiterii recursului FGA astfel cum a fost formulat. 1.

Procedura de soluționare a recursurilor În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursurilor în ședință publică, la data de 23 noiembrie 2023, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile formulate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților sunt nefondate, pentru considerentele arătate în continuare. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/12.05.2017 constând: în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor; respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Prima instanță a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei de interes, inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare; a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată; a obligat pârâtul să îi plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 4213 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021 și a respins în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată. 2.2. În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a criticat încălcarea dispozițiilor art. 1531 și art. 1535 C. civ., fiind nemulțumită de intervalul de timp în care prima instanță a obligat pârâtul la plata despăgubirilor. A susținut că principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata despăgubirilor pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data achitării despăgubirilor de către FGA, întrucât momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluționarea cererilor adresate unei autorități publice. Contrar acestor susțineri, instanța de control judiciar reține că prima instanță a stabilit în mod corect intervalul de timp în care este datorată dobânda, respectiv începând de la 03.05.2018 - data emiterii Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 și până la 29.10.2021 - data când contul reclamantei a fost creditat cu suma de 4213 RON reprezentând creanța principală, așa cum reiese din extrasul de cont depus la dosarul de fond, fila x. Înalta Curte constată că natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, iar condițiile atragerii răspunderii sunt cele reglementate de C. civ. Potrivit art. 1531 din C. civ.: "(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial." Conform art. 1535 din C. civ.: "(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit. Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere că prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. În cauză, reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârât a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018 și a rămas definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, astfel că aceasta a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/12.05.2017 în ceea ce privește suma de 4213 RON (creanța principală) a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia. Prin urmare, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări. De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În speța de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, anume suma de 4213 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021, astfel cum reiese din extrasul de cont depus la dosarul de fond. Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 4213 RON către recurenta-reclamantă a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă. Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acțiune în răspundere civilă delictuală în fața instanței de drept comun pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, câtă vreme existența creanței este strâns legată de anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât și de faptul că reclamantei i s-a achitat pe cale amiabilă creanța principală la data de 29.10.2021. De fapt, prin această manifestare unilaterală de voință, intimatul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului dedus judecății, iar această manifestare de voință produce efecte juridice, context în care, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004. Nu la aceeași concluzie se poate ajunge însă în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipsește o hotărâre judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare), imputat pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată (12.05.2017). O altă critică adusă sentinței atacate a vizat încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cu referire și la dispozițiile art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011 și art. 38 din Norma ASF 23/2018. Recurenta-reclamantă a susținut că aceste texte administrative normative reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalități. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii stabilite conform prevederilor din O.G. nr. 13/2011, a căror cauză juridică este, în principal, neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, deoarece FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligații legale. Legea specială nr. 213/2015 nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârât a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Ultima critică de nelegalitate formulată a vizat cuantumul dobânzii legale, recurenta-reclamantă susținând că aceasta trebuia stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu potrivit alin. (3) al aceluiași text normativ, așa cum în mod greșit a făcut prima instanță. Dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevăd că: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale… (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.". Înalta Curte constată, pe de o parte, că suma de bani cuvenită recurentei-reclamante reprezintă o dobândă penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților și vizează creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest context, premisa esențială a acordării sumei de 4213 RON cu titlu de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări. În consecință, în deplin acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că pârâtul FGA nu este o întreprindere cu scop lucrativ, nu a acționat în calitate de autoritate contractantă, nefiind nici în prezența unui raport juridic contractual, astfel că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare calculată conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. 2.3. Recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a vizat atât soluția cu privire la o unele dintre excepțiile invocate în fața primei instanțe (inadmisibilitate, tardivitate și prescripție), cât și soluția pronunțată pe fondul cauzei prin care s-a admis în parte acțiunea reclamantei, fiind invocat motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că în cauză nu este incident acest motiv de casare, recursul fiind nefondat. O primă critică formulată de către recurentul-pârât se referă la faptul că prima instanță, în mod greșit, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât regula instituită de legea contenciosului administrativ potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 este ca acțiunea în anulare să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate. Critica este nefondată, în condițiile în care acțiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)." Din modul de redactare a textului de lege reiese că persoana vătămată are un drept de opțiune, iar nu o obligație de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acțiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiționată de respectarea termenului de prescripție, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, motiv pentru care nu se poate reține existența unui fine de neprimire, în ipoteza în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acțiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opțiune cu privire la modalitatea în care înțelege să acționeze fiind prevăzut de lege. Prin urmare, în condițiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicția formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă, legiuitorul permite, pe cale de excepție, un asemenea demers, excepția inadmisibilității este neîntemeiată, prima instanță procedând în mod corect la respingerea acesteia. În ceea ce privește excepția tardivității acțiunii care a fost, de asemenea, respinsă de către instanța de fond, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului-pârâtului, că pentru formularea acțiunii în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu este incident termenul de 10 zile calculat de la primirea deciziei de soluționare a cererii, astfel cum stabilesc prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, ci sunt aplicabile prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, redate anterior. Or, recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor nr. 14452/2018, la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalități/dobânzi, însă aceasta a fost soluționată în mod definitiv de către instanțele judecătorești abia la data de 13 octombrie 2021 și comunicată recurentei-reclamante la începutul anului 2022. Pe de altă parte, decizia FGA nr. 14452/2018 se referea la respingerea în bloc a celor 435 cereri de despăgubire pentru depășirea plafonului de 450.000 RON, astfel că nu a avut loc o analiză pe fondul pretențiilor solicitate cu titlu de despăgubiri pentru a se putea reține că recurenta-reclamantă ar fi cunoscut cuantumul despăgubirii la care era îndreptățită. Înalta Curte nu poate primi nici critica de nelegalitate prin care se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 referitoare la termenul de prescripție de un an. În opinia recurentului-pârât, cererea a fost formulată la aproximativ 3 ani de la data comunicării actului administrativ, deci după împlinirea termenului de prescripție extinctivă. Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reține că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Or, din această perspectivă, se reține soluționarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă, precum și faptul că, în urma analizării pe fond a cererii de plată, Fondul de Garantare a Asiguraților a achitat despăgubirea solicitată prin prezentul dosar la data de 29.10.2021. Până la acea dată, în mod rațional, se poate afirma că orice evaluare și estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoașterii ferme și clare a cuantumului sumei la care era îndreptățită pentru solicitarea de despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004. Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă nu putea cunoaște prejudiciul cauzat de lipsa de folosință a sumei achitate în temeiul cererii de despăgubiri adresate FGA, întrucât nici din decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 și nici din vreun alt act, aceasta nu a cunoscut întinderea prejudiciului, respectiv a sumei de care a fost lipsită de folosință. Prin criticile formulate pe fondul cauzei, recurentul-pârât a susținut, în esență, că în cauză nu se regăsește nesoluționarea în termenul legal al unei cereri, astfel cum această inacțiune este definită de Legea nr. 554/2004 și nici refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, iar Legea nr. 213/2015 nu prevede sancțiunea dobânzii penalizatoare, iar obligarea sa la plata dobânzii este lipsită de orice temei legal, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că obligarea FGA la plata dobânzii legale nu este lipsită de temei legal în condițiile în care, în prezenta speță, acțiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. Fără a mai fi reluate în integralitate considerentele prezentei decizii de la pct. 2.2., acestea se impun a fi avute în vedere și ceea ce privește criticile de nelegalitate formulate de pârât. Astfel, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări, iar prin admiterea existenței faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 4213 RON, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. În același sens se impun a fi reținute și dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. și art. (3) din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care dobânda cuvenită reclamantei prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților cu privire la creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esențială a acordării sumei de 4213 RON cu titlul de creanță de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări. În concluzie, în mod corect s-a reținut de prima instanță că reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii stabilite conform prevederilor din O.G. nr. 13/2011, a căror cauză juridică este, în principal, neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, iar pârâtul FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligații legale. Pentru toate aceste motive, și recursul pârâtului Fondul de Garantare se impune a fi respins ca nefondat. 2.4. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursurile formulate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondate.