ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3359/2023

Ședința publică din data de 20 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 30.03.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a -IX - a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat contestație împotriva Deciziei FGA, solicitând instanței de judecată să constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/28.01.2016 și dispună: obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată; în conformitate cu dispozițiile legale; obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, având în vedere următoarele

La data de 31.08.2021, reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat instanței de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/28.01.2016 constând în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 – 36086.57 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective; iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința nr. 1624 din 9 noiembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile privind inadmisibilitatea cererii, excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect a cererii, astfel cum a fost modificată.

S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.

S-a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, având ca obiect "obligare emitere act administrativ 5716/28/01/2016", ca fiind prescrisă.

Împotriva sentinței reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și arătând că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material care reglementează prescripția extinctivă.

S-a arătat că, în temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripție trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ., relevante în acest sens fiind prevederile art. 2526 din actul normativ menționat, concluzionând recurenta în sensul că, fiind în prezența unui prejudiciu continuu, al cărui cuantum nu putea fi precizat în totalitate până la data plății efective a despăgubirilor, nu se putea pune problema prescripției dreptului material la acțiune.

Sub aspectul evidențiat a făcut trimitere la poziția exprimată de Ministerul Public și reținută în Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii în interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004 și a afirmat că în prezenta cauză prejudiciul suferit prin neplata sumei datorate a încetat la data plății despăgubirilor, și anume la 29.10.2021, dreptul său la acțiune nefiind prescris.

Pornind de la art. 19 din Legea nr. 554/2004 care stabilește că promovarea pe cale separată a unei cereri privind acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului produs printr-un act administrativ nelegal poate avea loc înăuntrul unui termen de prescripție de 1 an de la data la care persoana prejudiciată a cunoscut sau putea să cunoască cuantumul prejudiciului și având în vedere că obligarea la despăgubiri a autorității administrative presupune îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, a arătat că a existat o jurisprudență consistentă în sensul că termenul de 1 an trebuie calculat de la data la care persoana prejudiciată a luat cunoștință de hotărârea judecătorească definitivă prin care actul administrativ prejudiciabil a fost declarat nelegal.

În speță, decizia privind refuzul de plată al Fondului de Garantare a Asiguraților a fost declarată nelegală, hotărârea devenind definitivă abia la data de 13.10.2021, astfel că, în acord cu dispozițiile Legii nr. 554/2004 și cu considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 22/2019, dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut abia după această dată, neintervenind prescripția. În plus, prin hotărârea prin care a fost anulată decizia de respingere a cererii de plată nu a fost în mod automat recunoscut dreptul reclamantei la plata de despăgubiri, fiind stabilit doar caracterul nelegal al refuzului pentru motivul precizat de pârât în decizia nr. 14454/03.05.2018, ulterior fiind stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri și, implicit, dobândirea caracterului cert al prejudiciului.

A arătat că nu pot fi primite susținerile primei instanțe în sensul că reclamanta cunoștea sau trebuia să cunoască prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere a despăgubirilor de la împlinirea celor 30 de zile de la depunerea cererii de plată.

Din această perspectivă a invocat motivul de nelegalitate referitor la greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material care reglementează prescripția dreptului la acțiune și a arătat că prima instanță a încălcat prevederile art. 2537 din C. civ., precum și natura juridică a daunelor interese moratorii care au un caracter accesoriu față de dreptul principal al reclamantei la plata de despăgubiri, concluzionând că, din moment ce dreptul la despăgubiri al reclamantei nu a fost considerat prescris, față de caracterul accesoriu al daunelor interese moratorii, este evident că nici dreptul la a solicita obligarea Fondului la plata de daune interese moratorii-accesorii dreptului principal nu poate fi considerat prescris.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a formulat întâmpinare.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus pentru termenul din data de 19 ianuarie 2023, la care au avut loc dezbaterile, concluzii scrise prin care, în esență, a reiterat argumentele invocate prin cererea de recurs, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate în ceea ce privește soluția dată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune și trimiterea cauzei pentru soluționare pe fond la Curtea de Apel București.

II. Soluția instanței de recurs.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate prin recurs, a apărărilor reiterate prin concluziile scrise și în raport cu dispozițiile legale incidente, constată fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune a fost dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin soluționarea cu întârziere și respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x din 28.01.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi de întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 și, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiate excepțiile privind inadmisibilitatea cererii, excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect a cererii, astfel cum a fost modificată. Totodată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins pe acest temei cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Pentru a dispune astfel asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, soluție contestată prin intermediul căii de atac supuse analizei de față, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta putea să cunoască întinderea prejudiciului cauzat prin respingerea ca nelegală a cererii de plată de către Fondul de Garantare a Asiguraților de la momentul împlinirii termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, iar la data respingerii cererii de plată prin Decizia nr. 14452 din 03.05.2018 A. avea certitudinea prejudiciului. În concluzie, a apreciat că termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 a fost depășit, iar după împlinirea termenului de un an penalitățile nu se mai calculează.

Criticile recurentei-reclamante sunt apreciate fondate de instanța de control judiciar, fiind apte să atragă casarea în parte a sentinței recurate cu consecința trimiterii cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În speță, așa cum s-a arătat, reclamanta a formulat inițial acțiune prin care a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților de a-i soluționa cererea de plată înregistrată sub nr. x/26.08.2016, iar modificarea acestei acțiuni s-a datorat emiterii de către pârât a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care cererea de plată a fost respinsă.

Înalta Curte nu poate valida însă raționamentul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate de instanța de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, deoarece acesta relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în materie, prin raportare la situația de fapt stabilită și la probatoriul administrat.

Este de observat sub acest aspect, faptul că recurenta-reclamantă a solicitat în prezenta cauză, despăgubiri atât pentru întârziere în soluționarea cererii de plată, cât și pentru respingerea nejustificată a acestei cereri, impunându-se așadar necesitatea de a se verifica intervenirea prescripției dreptului material la acțiune raportat la ambele petite ale acțiunii, prin prisma prevederilor art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

Este evident, date fiind și concluziile deciziei nr. 22/2019 pronunțată într-un recurs în interesul legii, invocate in recurs, că în situația dedusă judecății era necesar ca reclamantei să-i fie recunoscut dreptul pretins prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești și prin plata debitului principal, și doar ulterior să-i fie calculate penalitățile sau dobânzile în funcție de stabilirea debitului principal. Aceasta, deoarece, în cazul particular supus analizei, recurenta-reclamantă a dovedit data de la care a cunoscut întinderea pagubei și această dată nu poate coincide cu data reținută de prima instanță în hotărârea atacată.

Cum analiza cererii de plată pe fondul său a fost realizată de pârât după pronunțarea definitivă a soluției de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar plata despăgubirilor a fost efectuată la data de 29.10.2021, este neîndoielnic că prejudiciul recurentei-reclamante constând în lipsa de folosință cu privire la sumele la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri a devenit cert doar după analizarea pe fond a cererii de plată, când s-a stabilit dreptul la respectiva sumă de bani, acela fiind momentul prin raportare la care trebuia verificată prescripția dreptului de a solicita despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin emiterea actului administrativ considerat vătămător.

În acest context, câtă vreme recurenta-reclamantă a demonstrat, cu actele depuse la dosarul cauzei, că a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul abia la data de 29.10.2021, când contul său a fost creditat cu suma stabilită în urma analizării pe fond a cererii de plată, soluția instanței de fond, care a considerat ca fiind prescris dreptul material la acțiune față de data formulării acestei solicitări, este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea parțială a sentinței de fond criticate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, aspect de natură a conduce la casarea hotărârii sub acest aspect și la trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, prima instanță va analiza cererea reclamantei prin prisma tuturor susținerilor de nelegalitate invocate prin cererea de recurs, a apărărilor pârâtului și a statuărilor instanței de control judiciar din prezenta decizie.

Constatând că sentința primei instanțe a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material ce reglementează prescripția extinctivă, fiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1624 din 9 noiembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 iunie 2023.