ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 581/2024

Ședința publică din data de 01 februarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 29 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrată sub nr. x/26.08.2016 și să se dispună:

- obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La data de 31 august 2021 a fost înregistrată pe rolul instanței cererea modificatoare prin care reclamanta a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 8/26/2016 constând în:

- în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 - 49237.43 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 325 din 22 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins ca rămasă fără obiect excepția lipsei de obiect/lipsa de interes a acțiunii inițiale;

- a respins ca rămasă fără obiect cererea pârâtului de amendare a reclamantei pentru introducerea cu rea-credință a acțiunii inițiale;

- a respins excepțiile inadmisibilității și tardivității acțiunii modificate ca nefondate;

- a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiunea modificată în privința sumelor pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință în perioada 25 septembrie 2016-30 august 2020 și, în consecință a respins cererea modificată în ceea ce privește aceste sume, ca prescrisă;

- a respins ca neîntemeiată cererea modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în ceea ce privește sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință începând cu data de 31 august 2020.

Împotriva sentinței civile nr. 325 din 22 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs principal reclamanta A. și recurs incident pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Reclamanta A. a formulat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv cu privire la soluția referitoare la excepția prescripției și, în rejudecare, admiterea în tot a acțiunii precizate.

Recurenta-reclamantă a susținut că este nelegală soluția primei instanțe în sensul respingerii ca prescrise a acțiunii pentru perioada 25 septembrie 2016-30 august 2020, existența unui act administrativ ilicit sau nelegal fiind o condiție a acțiunii in răspunderea patrimonială a autorității, iar până când această condiție nu e îndeplinită, nu avea drept la acțiune și deci nu ar fi putut interveni prescripția. Cu alte cuvinte, pentru a curge termenul de prescripție dreptul A. trebuie să fie născut, ori din momentul depunerii cererii de plata la FGA, A. nu cunoștea soluția asupra acestei cereri.

Dreptul la acțiune nu s-a născut până când nu a existat un act administrativ declarat nelegal și, în al doilea rând, pentru a cunoaște prejudiciul trebuia să existe o soluționare pe fond a cererii. Potrivit Legii nr. 213/2015 doar comisia specială din cadru FGA este cea care poate să determine exact suma la care A. era îndreptățită, iar această determinare s-a efectuat abia prin plata efectuată în 29 octombrie 2021.

Prin urmare, abia după reanalizarea cererilor a avut certitudinea prejudiciului pe care l-a suferit prin plata cu întârziere a despăgubirilor, deoarece doar după reanalizarea cererilor s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la care A. era îndreptățit în realitate.

Așadar, nu pot fi primite susținerile primei instanțe în sensul că până la momentul depunerii cererii modificatoare, 31 august 2021, termenul de prescripție de 1 an era deja împlinit pentru toate zilele din intervalul 25 septembrie 2016-30 august 2020.

Cu privire la fondul cauzei, recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, ale art. 1535 C. civ. și ale art. 12 alin. (2), (3) și (4) din Legea nr. 213/2015.

În speță, sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii FGA și anume, existența unui prejudiciu cert, existența unei fapte ilicite și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Se impune așadar obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. prin neplata creanței de asigurare solicitate într-un termen rezonabil, susținerile primei instanțe în sensul că nu a fi îndeplinite condițiile unei astfel de acțiuni apărând ca lipsite de bază legală.

Astfel, așa cum rezultă în mod incontestabil A. era îndreptățit la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire, drept care decurge din Legea nr. 213/2015, iar în exercitarea acestui drept, A. a depus cererea de plată. Prin Decizia nr. 14.452 FGA a respins cererea de plată, în baza unei interpretări și aplicări eronate a normelor legale. Decizia 14.452 a fost anulată de instanța de judecată iar ulterior FGA a achitat sumele de bani solicitate. Urmare a anulării Deciziei, FGA a achitat, în cele din urmă despăgubirile, cu o întârziere mai mare de 5 ani de zile.

Dacă s-ar admite susținerile primei instanțe, ar însemna practic să se accepte că deși respingerea cererii de plată a FGA a fost declarată de instanța de judecată drept nelegală și deși prin această modalitate de soluționare a cererii A. a primit cu o foarte mare întârziere sumele de bani la care era îndreptățit, FGA nu este ținut să răspundă civil. Mai precis instanța ignoră consecințele prejudiciabile ale soluționării nelegale de către FGA a cererii de plată, încălcând flagrant dreptul A. de a fi despăgubit pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită a FGA.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca prescrisă/inadmisibilă.

Printr-un prim set de critici, recurentul-pârât a susținut că în mod nefondat instanța de fond a respins excepția prescripției și în acest sens a învederat, în esență, că împrejurarea că debitul principal a fost sau nu achitat reclamantei nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile art. 1, art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoștea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască, moment de la care curge acest termen de prescripție.

Recurentul-pârât a apreciat, de asemenea, că în mod greșit prima instanță a respins excepția inadmisibilității.

Astfel, prin respingerea excepției inadmisibilității, instanța de fond a ignorat atât conținutul acțiunii modificate, cât și obligația FGA de analizare a cererii de plată și nu de plată directă a sumei solicitate, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce înseamnă că FGA nu avea obligația în baza hotărârii judecătorești să plătească sumele solicitate prin cererea de plată depusă, ci doar să analizeze cererea de plata pe fond și să analizeze înscrisurile anexate, analiză care se poate finaliza cu o decizie de admitere a cererii sau de respingere a acesteia.

Regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acțiunea în anularea actului administrativ să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și "repararea pagubei cauzate".

Totodată, având în vedere soluția instanței de judecată pronunțată în dosarul nr. x/2018 prin care a obligat FGA să analizeze cererile de plată pe fond și nu să plătească sumele solicitate, FGA urmează să analizeze cererile de plată și în funcție de această analiză să admită la plată sau să respingă pretențiile A.. Astfel, a învederat că, în conformitate cu dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepție de la regulă, însă cu condiția esențială ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător. Or, în cazul de față cererea a fost soluționată în urma reluării pe flux după soluția definitivă pronunțată de instanțele de judecată în dosarul nr. x/2018.

Drept urmare, la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată A. nu avea o creanță certă, lichidă și exigibilă în raport cu FGA astfel încât să poată solicita despăgubiri, motiv pentru care nu sunt întrunite condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 pe care A. a înțeles să își întemeieze acțiunea.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat de reclamanta A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că recursul principal este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare, iar recursul incident este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II.1. În ceea ce privește excepția inadmisibilității.

În ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității cererii de obligare la plata despăgubirilor, Înalta Curte constată ca nefondate criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și le va respinge, menținând soluția pronunțată de prima instanță ca legală, fiind dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Criticile formulate de recurentul-pârât au vizat, în esență, greșita aplicare a art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, respectiv a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reține că demersul reclamantei este admisibil, având în vedere că, potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, acțiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acțiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă a acelui litigiu de contencios administrativ.

Așadar, la baza stabilirii răspunderii patrimoniale a autorității stă culpa acesteia, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, putându-se constata numai în cadrul unei acțiuni în ilegalitatea unui act administrativ sau a unui refuz al autorității de a rezolva o cerere, deci în cadrul unei acțiuni în anulare. În ipoteza formulării separate a acțiunii în răspundere patrimonială, permisă de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, trebuie făcută dovada ilegalității actului administrativ sau a refuzului printr-o sentință judecătorească definitivă.

Or, în cauza de față este incidentă această ipoteză, reclamanta solicitând anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților în cadrul dosarului nr. x/2018, soluționat în mod definitiv la data de 13 octombrie 2021 în sensul constatării nelegalității deciziei atacate și a anulării acesteia, litigiul vizând, prin urmare, refuzul nejustificat de soluționare a cererii de plată, fără ca partea să ceară la acel moment și despăgubiri pentru rezolvarea cu întârziere a cererii de plată.

Cum întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscută cu certitudine decât în urma pronunțării acestei hotărâri judecătorești definitive, prin care să se stabilească obligația autorității pârâte de a soluționa cererea de plată, nu se poate susține cu suficient temei că acțiunea reclamantei este inadmisibilă, pentru motivul că a solicitat penalități sau dobânzi în temeiul legii și nu al evaluării pretinsului prejudiciu.

Totodată, instanța de control judiciar mai reține și că de esența admisibilității acțiunii în despăgubiri formulate în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiția referitoare la soluționarea de către instanța de contencios administrativ a unei acțiuni anterioare în anularea unui act administrativ. Totodată, o altă cerință de exercitare a acestei acțiuni ce se deduce din interpretarea acelorași norme, constă în faptul că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse și emiterea actelor administrative anulate.

În speță, aceste cerințe sunt îndeplinite, astfel cum reiese din probatoriul administrat în cauză, despăgubirile pretinse de reclamantă cu titlu de penalități, în teza principală, sau de dobânzi în cea subsidiară, vizând, pe de o parte, anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 în dosarul nr. x/2018, soluție rămasă definitivă la data de 13 octombrie 2021, iar, pe de altă parte, întârzierea în plata despăgubirilor.

Prin hotărârea judecătorească de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, de respingere a cererii de plată, instanța nu a obligat recurentul-pârât în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analizarea pe fond a cererii, ținând cont de faptul că singurul motiv analizat și care a stat la baza deciziei de respingere a fost acela al depășirii plafonului de 450.000 RON.

Așadar, împrejurarea că nu are ca obiect anularea sau contestarea unei decizii de respingere totală sau parțială, emisă în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamantă, nu are relevanță în determinarea caracterului admisibil al acțiunii de față, întrucât nu era necesar a se dispune o soluție de respingere totală sau parțială a sumelor pretinse de reclamantă, pentru ca aceasta să poată formula și o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

II.2. În ceea ce privește excepția prescripției.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/26.08.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, calculate până la data de 08 septembrie 2021 și în continuare până la data plății efective, iar, în subsidiar, constând în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a admis în mod greșit excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Astfel, instanța de recurs reține că în temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripție trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ., considerând că sunt relevante în speță prevederile art. 2526 și cele ale art. 2537 din actul normativ indicat.

Potrivit art. 2526 din C. civ.: "când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă".

În speța de față, reclamanta a fost în măsură să cuantifice integral prejudiciul cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la data de 13 octombrie 2021, cu ocazia pronunțării în recurs a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4644/2021.

În concluzie, nu se poate susține că la data introducerii cererii ar fi fost împlinit termenul special de prescripție de 1 an.

Totodată, regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acțiunea în anularea actului administrativ să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate.

Spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acțiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din aceeași lege constituie excepția, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător, cât și un termen de prescripție aferent acestui caz special reglementat de lege.

Conform art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", iar la alin. (2) al aceluiași text de lege se stipulează: "Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Așadar, legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului, însă numai dacă acest lucru nu a fost posibil odată cu exercitarea acțiunii în anularea actului, potrivit regulii instituite în cadrul art. 8 din lege.

În speță, așa cum s-a arătat, reclamanta a formulat inițial acțiune prin care a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților de a-i soluționa cererea de plată înregistrată sub nr. x/11.03.2016, iar modificarea acestei acțiuni a fost consecința emiterii de către pârât a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care cererea sa de plată a fost respinsă.

Decizia emisă de pârât a fost contestată de reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018, care, la data modificării prezentei acțiuni din 31 august 2021, se afla pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu termen la data de 13 octombrie 2021.

Înalta Curte nu poate valida raționamentul logico-juridic ce a stat la baza invocării de către intimatul-pârât a excepției prescripției dreptului material la acțiune, deoarece acesta relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în materie, prin raportare la situația de fapt stabilită și la probatoriul administrat.

Este de observat sub acest aspect, în primul rând, că recurenta-reclamantă a solicitat despăgubiri pentru respingerea nejustificată a cererii de plată, respectiv pentru emiterea unui refuz nejustificat de plată.

Or, Înalta Curte reține că întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscută cu certitudine decât în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive prin care să se constate nelegalitatea acestui refuz de plată.

Ca atare, este evident că în situația dedusă judecății era necesar ca reclamantei să-i fie recunoscut dreptul pretins prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, ori prin plata voluntară a debitului principal, acesta fiind momentul de la care putea cunoaște întinderea pagubei.

Se impune această concluzie și prin raportare la statuările instanței supreme din Decizia nr. 22/2019 pronunțată într-un recurs în interesul legii, relevante pe subiectul analizat fiind considerentele reținute la paragraful 32, potrivit cărora: "În situația în care paguba se produce într-un interval de timp care se sfârșește ulterior promovării acțiunii în anularea actului vătămător, reclamantul poate să solicite repararea pagubei, după caz: (....) - pe calea unei acțiuni separate în despăgubiri în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în termen de un an care începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea producerii pagubei, în care are suficient timp să stabilească întinderea acesteia."

În speță, contrar susținerilor recurentului-pârât, actul administrativ vătămător, cauzator de prejudicii potrivit cererii modificatoare, a fost anulat definitiv la data de 13 octombrie 2021.

Cum analiza cererii de plată pe fondul său a fost realizată de pârât după pronunțarea definitivă a soluției de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, este neîndoielnic că prejudiciul recurentei-reclamante, constând în lipsa de folosință cu privire la sumele la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, a devenit cert cel mai devreme în cursul prezentului litigiu, la anularea definitivă a primei decizii de respingere a cererii de plată, astfel că la data formulării cererii modificatoare termenul de prescripție de 1 an nu era împlinit.

În consecință, criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților privind excepția prescripției dreptului la acțiune sunt nefondate, iar criticile recurentei-reclamante privind soluția primei instanțe referitoare la excepția prescripției dreptului la acțiune sunt fondate și urmează a fi admise.

II.3. În ceea ce privește fondul cauzei.

Astfel, în ceea ce privește cererea în despăgubiri reprezentând penalități de întârziere, instanța de control judiciar va avea în vedere considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019, pronunțată în interesul legii, potrivit cărora:

"77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ..(...)"

În cauză, deși recurenta-reclamantă pretinde că i-a fost cauzat un prejudiciu pentru emiterea unui act nelegal - Decizia nr. 14452/2018 de respingere a cererii de plată - justifică existența prejudiciului prin aceea că cererea de plată a fost soluționată cu întârziere, pretinzând în acest sens plata de penalități de întârziere.

Or, soluționarea cu întârziere a unei cereri administrative/nesoluționarea în termenul prevăzut de lege, reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanța de judecată în mod definitiv.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se reține că aceasta nu face dovada existenței unui act administrativ asimilat - nesoluționarea în termen - care să fi fost cenzurat prin hotărâre definitivă, astfel că nu este justificată situația premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din legea contenciosului administrativ, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în interesul legii.

În aceste condiții, se are în vedere că în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 recurenta-reclamantă este îndreptățită să pretindă despăgubiri doar pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată, ca urmare a aplicării plafonului, iar nu pentru prejudicii cauzate de nesoluționarea cererii de plată în termenul prevăzut de lege.

Nu se poate susține așadar, în mod valid, că respingerea nelegală a cererii de plată a dat naștere în patrimoniul reclamantei unui drept la despăgubiri întemeiat pe dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014, între fapta ilicită a FGA - emiterea deciziei nelegale - și prejudiciul invocat de reclamantă ca urmare a nesoluționării cererii în termen neexistând raport de cauzalitate.

În acest sens, instanța de recurs reține că textul Normei ASF nr. 23/2014 (art. 38) are în vedere situația nesoluționării în termen de către asiguratorul RCA, a cererii de despăgubire formulată de asigurătorul CASCO, ce se subrogă în drepturile persoanei vătămate, iar nu situația respingerii cererilor de plată formulate în temeiul Legii nr. 213/2015 de asigurătorul CASCO.

Totodată, se constată că nici normele în vigoare la data subrogației și nici cele de la momentul formulării cererii de plată nu prevăd în sarcina pârâtului obligația de despăgubire în cazul respingerii nelegale a cererilor de plată, aceasta fiind situația premisă în raport de care a fost formulată cererea în despăgubiri (potrivit precizărilor din cererea modificatoare).

În realitate, recurenta-reclamantă confundă dreptul la despăgubiri datorate ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal, cu dreptul la despăgubiri datorate pentru nesoluționarea în termenul legal a unei cereri administrative, în ambele situații aceasta fiind ținută să facă dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive de constatare a nelegalității actului tipic sau asimilat. În speța de față, reclamanta este în posesia unei astfel de hotărâri, însă numai cu privire la existența unui act administrativ tipic nelegal, nu și cu privire la existența actului administrativ asimilat nelegal (nesoluționarea în termen).

În consecință, nu pot fi acordate despăgubiri reprezentând penalități de întârziere pentru nesoluționarea în termenul legal/rezonabil a cererii de plată întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 213/2015, nefiind îndeplinite condițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la solicitarea reclamantei de plată a dobânzii legale, întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 13/2011, se reține că potrivit art. 1 alin. (3) din actul normativ menționat:

"(3)Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare (...)"

Conform art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011:

"(2)Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (...)"

(3)În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%. (...)"

În cauză, dobânda legală penalizatoare a fost solicitată de recurenta-reclamantă cu titlul de reparare a prejudiciului pentru lipsa de folosință a sumei solicitate prin cererea de plată, care în mod nelegal a fost apreciată ca fiind nedatorată de pârâtul FGA.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că această solicitare a reclamantei, de plată a dobânzii legale, nu este întemeiată, în condițiile în care, din analiza extrasului de cont depus împreună cu notele scrise la data de 08 februarie 2022 la dosarul instanței de fond, rezultă că lipsesc elementele necesare pentru a putea asocia/corela despăgubirea, respectiv sumele achitate de FGA la data de 29 octombrie 2021, cu cererea de plată care face obiectul prezentei cauze deduse judecății.

Așadar, nu s-a făcut dovada existenței unui act administrativ nelegal, anulat definitiv de o instanță de judecată, care să fi fost de natură a produce reclamantei un prejudiciu constând în lipsa de folosință a sumei solicitată ca despăgubire prin cererea de plată și care, eventual, ar fi trebuit încuviințată la plată încă de la data emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018, când a fost soluționată inițial cererea în despăgubiri.

Pe cale de consecință, din moment ce reclamanta nu este îndreptățită să pretindă existența prejudiciului constând în beneficiul nerealizat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 1 din O.G. nr. 13/2011, cererea acesteia de plată a dobânzii legale nu poate fi admisă, motiv pentru care urmează a fi respinse criticile formulate de partea reclamantă cu privire la fondul cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul principal declarat de reclamanta A., va respinge recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa, în parte, sentința recurată și, în rejudecare, va respinge excepția prescripției și va respinge acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată, urmând să mențină restul dispozițiilor sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 325 din 22 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Casează, în parte, sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge excepția prescripției.

Respinge acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 01 februarie 2024.