ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 968/2023

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 31.03.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016 și dispună: 1. obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale; 2. obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În motivarea cererii arată că prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/23.09.2016, A. a solicitat plata sumei de 10455 RON reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptățită să le recupereze de la B. S.A.. Prin cererea modificatoare depusă la data de 11.06.2021 reclamantul a solicitat ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 3/11/2016 constând în: 1. în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2 %/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014 – 39436.26 RON, calculate până la data de 6/24/2021 și în continuare până la data plății efective; 2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 1077 din data de 27 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garatare a Asiguraților, ca fiind prescrisă.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 1077 din data de 27 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A.. În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că decizia prin refuzului de plată al FGA a fost declarat nelegal a devenit definitivă abia în data de 13.10.2021, astfel că, potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004 și Deciziei ICCJ nr. 22/2019, dreptul la acțiune al A. s-a născut abia după această dată, neputând să intervină prescripția. De asemenea, subliniază și faptul că prin hotărârea judecătorească prin care a fost anulată decizia de respingere a cererii de plată nu a fost automat recunoscut dreptul A. la pata de despăgubiri, fiind stabilit doar caracterul nelegal al refuzului pe motivul menționat de FGA în Decizia nr. 14.454 din 03.05.2018. Stabilirea dreptului A. la plata de despăgubiri și, implicit, dobândirea caracterului cert al prejudiciului A. a intervenit abia ulterior, după reanalizarea pe fond a cererilor de către FGA. Prin urmare, abia după reanalizarea cererilor A. a avut certitudinea prejudiciului pe care l-a suferit prin plata cu întârziere a despăgubirilor, deoarece doar după reanalizarea cererilor s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la care A. era îndreptățit în realitate. Așadar, nu pot fi primite susținerile primei instanțe în sensul că A. cunoștea sau trebuia să cunoască prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere a despăgubirilor de la împlinirea a 30 de zile de la depunerea cererii de plată. Atâta vreme cât procedura în fața FGA implică o analiză și evaluare din partea FGA, este evident că nu se poate susține că A. putea evalua cert, la acel moment, prejudiciul. Astfel că nu poate susține că termenul de prescripție ar fi început să curgă încă de la împlinirea a 30 de zile de la depunerea cererii. În plus față de cele de mai sus, solicită să se observe că în speță este vorba despre o cerere de obligarea la FGA la plata de daune interese moratorii, care au natură accesorie față de cererea principală de plată a despăgubirilor. Or, potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2016: "Dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment." Așadar, legea specială pe care guvernează raporturile dintre părți instituie în mod expres, un termen special de prescripție de 5 ani. Pe cale de consecință, față de natura prejudiciului (daune moratorii), deci fiind în prezența unui prejudiciu al cărui cuantum încă nu putea fi precizat în totalitate înainte de data plății și față de termenul de prescripție și regulile după care acesta se calculează, este evident că în speță nu se poate pune problema prescripției dreptului nostru la acțiune. Un alt argument de nelegalitate a sentinței recurate ce constă în greșita interpretare și aplicare a normelor de drept materiale care reglementează prescripția dreptului la acțiune se bazează pe modul în care prima instanța a încălcat prevederile art. 2.537 C. civ. și natura juridică a daunelor interese moratorii, care au caracter accesoriu față de dreptul principal al A. la plata de despăgubiri. Astfel, potrivit art. 2.537 din C. civ.: "Prescripția se întrerupe: 1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția; 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie." Prin contestația promovată de societatea recurentă împotriva Deciziei de respingere a cererii de plată ce a constituit obiectul dosarului x/2018 s-a solicitat anularea Deciziei de respingere și obligarea FGA la plata sumelor solicitate. Instanța a anulat decizia și a obligat FGA să reanalizeze pe fond cererile de plată, iar după ce această analiză a fost făcută FGA a procedat la plata despăgubirilor. În aceste condiții, de vreme ce dreptul la despăgubiri al A. nu a fost considerat prescris, față de caracterul accesoriu al daunelor interese moratorii, este evident că nici dreptul A. la a cerere obligarea FGA la plata de daune interese moratorii - accesorii dreptului principal, nu poate fi considerat prescris. În considerarea celor de mai sus, solicită casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv cu privire la soluția asupra excepției prescripției și trimiterea cauzei pentru soluționare pe fond la Curtea de Apel București.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 12 septembrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 22 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 3/11/2016 constând în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2 %/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014 – 39436.26 RON, calculate până la data de 6/24/2021 și în continuare până la data plății efective; în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ca fiind prescrisă. Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Într-adevăr, cererea de plată nr. x/11.03.2016 referitoare la dosarul de daună A. nr. x (regres împotriva asigurătorului B.) înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților a fost analizată în cadrul Deciziei nr. 14452/03.05.2018 prin care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a dispus respingerea cererilor de plată formulate în cadrul dosarelor de daună menționate în borderoul 2 cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, în considerarea faptului că până la data prezentei decizii, acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată și plătit din disponibilitățile Fondului suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015. La data de 05.06.2018 reclamanta A. S.A. a contestat Decizia nr. 14452/03.05.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, cerere înregistrată sub nr. x/2018, iar prin sentința civilă nr. 4902 din data de 27.11.2018, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., a anulat Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei. Sentința civilă nr. 4902 din data de 27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a rămas definitivă prin Decizia nr. 4644 din data de 13.10.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal prin respingerea recursurilor declarate de reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. În continuare, Înalta Curte constată că termenul de prescripție pentru despăgubiri reglementat de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 menționează următoarele: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)." Conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 "Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz." Din interpretarea textului art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că acesta reglementează o situație de excepție de la regula stabilită prin art. 8 din același act normativ, respectiv acțiunea care să conțină și capătul de cerere privind despăgubirile pentru ca instanța care analizează legalitatea actului să stabilească și asupra măsurilor de acoperire a prejudiciului. În cauză nu se poate reține că reclamanta a cunoscut întinderea prejudiciului de la data emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018 atât timp cât prin această decizie nu au fost confirmate pretențiile recurentei-reclamante aferente cererii de plată nr. x/11.03.2016, ceea ce face ca acțiunea pe cale separată formulată și modificată la data de 11.06.2021, să fie exercitată în interiorul termenului de prescripție. Relevante în acest sens sunt și cele reținute în paragraful nr. 77 al Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019 pronunțată în recurs în interesul legii: "Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ.." Având în vedere că actul pretins vătămător (Decizia nr. 14452/03.05.2018) a fost anulat definitiv la data de 13.10.2021, Înalta Curte constată că cererea modificatoare nu este prescrisă, prin raportare la prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004. În acest context, având în vedere neanalizarea fondului cererii de chemare în judecată, lucru ce nu poate fi făcut pentru prima dată de către instanța de recurs fără a prejudicia partea de un grad de jurisdicție, Înalta Curte va dispune casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării, va fi reanalizată cererea dedusă judecății din perspectiva statuărilor instanței de recurs referitoare la motivele de recurs găsite întemeiate, precum și pe fondul cauzei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Față de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ., precum și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.