ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5543/2023

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 31.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată nr. x/28.01.2016 și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

La data de 15.06.2021 reclamanta a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/28.01.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere conform Ordinului C.S.A. nr. 14/2011, respectiv suma de 39999.74 RON, calculate până la data de 6/9/2021 și în continuare, până la data plății efective și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința nr. 1791 din 14 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de pârât, precum și acțiunea modificată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva sentinței nr. 1791 din 14 octombrie 2022 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamanta A. S.A, criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului a susținut că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce stabilesc condițiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorității publice, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În sprijinul criticii formulate a arătat că angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ ilegal presupune îndeplinirea mai multor condiții, respectiv: să existe un act administrativ nelegal; să existe un prejudiciu material sau moral; existența unui raport de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciu; respectiv existența culpei autorității.

Astfel, chiar dacă prin hotărârea prin care a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, FGA nu a fost obligat în mod direct la plata de despăgubiri, ci la reanalizarea dosarului de daună, din moment ce prin decizia menționată a fost respinsă inițial cererea de plată, a considerat că această respingere a fost declarată nelegală și, pe cale de consecință, că nu se poate susține că refuzul de plată al FGA nu a fost declarat nelegal.

În plus, după reanalizarea dosarului de daună, FGA i-a achitat sumele solicitate, fiind evident faptul că plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani s-a făcut din culpa FGA, iar A. a fost lipsită de folosința sumelor de bani solicitate pentru această perioadă. Prin urmare, a considerat că sunt îndeplinite în cauză condițiile angajării răspunderii patrimoniale a FGA și obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat prin neplata creanței de asigurare solicitate, pentru argumentele punctual expuse, raportat la fiecare dintre aceste condiții.

Astfel, în contextul expunerii cronologice a situației de fapt existente ulterior formulării cererii de plată, a arătat că emiterea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 confirmă existența unui act administrativ nelegal, aceasta reprezentând soluționarea cererii de plată de către autoritatea pârâtă. Respingându-i cererea de plată prin decizia amintită, pârâtul i-a încălcat dreptul la plata despăgubirilor, ulterior instanțele de judecată invalidând soluția dată de FGA cererii sale de plată, astfel încât actul emis de pârât a dobândit caracter nelegal.

Faptul că prin hotărârile judecătorești prin care a fost anulată decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond a dosarului de daună, nu poate conduce, în opinia recurentei, la ideea că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece ar însemna să fie nesocotită puterea de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia menționată.

Instanțele de judecată au stabilit că FGA a soluționat în mod nelegal cererea A., în sensul că nu ar fi trebuit să respingă cererea în raport de plafonul de 450.000 RON, ci să analizeze pe fond și să decidă, rezultând cu certitudine că dreptul A. la plata de despăgubiri a fost încălcat prin soluția exprimată în această decizie a FGA, sub forma refuzului de plată. În plus, după declararea nelegalității soluției FGA asupra cererii de plată, acesta a procedat la analiza pe fond a cererii și a efectuat plata despăgubirilor, ceea ce nu face decât să certifice prejudiciul suferit de A..

În referire la existența prejudiciului recurenta a citat art. 1535 din C. civ. și art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și a susținut că ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părți sau stabilit de lege. Deși FGA avea obligația de a proceda imediat la soluționarea cererii de plată, această soluționare a avut loc formal după 2 ani de la depunerea cererii și a fost în sensul respingerii, abia după anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 procedând la analizarea pe fond a cererii, iar la 29.10.2021 a efectuat plata despăgubirilor, respectiv după mai bine de 5 ani de la data la care trebuia să fie efectiv achitate despăgubirile.

Mai mult decât atât, prin plata despăgubirilor efectuată la data de 29.10.2021, FGA a confirmat în mod indubitabil dreptul A. la plata accesoriilor, care există și are un caracter cert, contrat celor reținute de prima instanță.

În teza subsidiară a solicitat să se constate că A. are dreptul la plata dobânzii legale pentru perioada în care a fost lipsită de suma de bani solicitată și achitată de FGA.

Cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu a subliniat faptul că modalitatea în care FGA i-a soluționat cererea de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018 reprezintă cauza prejudiciului solicitat, prejudiciu care nu ar fi existat dacă FGA ar fi soluționat de la început cererea, cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale și ar fi procedat la plată. Așadar, legătura dintre decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat ca nelegal, și prejudiciul suferit de A., constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani la care era îndreptățită, există un incontestabil raport de cauzalitate.

De asemenea, chiar dacă legea nu prevede expres un termen în sarcina FGA, acest lucru nu înseamnă, în opinia recurentei, că FGA poate soluționa cererea conform propriei dorințe, ci presupune că obligația de soluționare a cererii de plată trebuie efectuată de îndată, fiind una pură și simplă.

Cât privește condiția existenței culpei, a susținut că nelegalitatea actului administrativ conține în sine ideea culpei autorității publice, în situația Fondului de Garantare a Asiguraților aceasta fiind evidentă, întrucât avea obligația ca în îndeplinirea obligațiilor sale să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate, FGA nu a făcut decât să tergiverseze în mod nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

Astfel, acționând cu încălcarea scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greșit și tendențios prevederile legale, căutând prin orice mijloc să nu achite creanțele de asigurare și ignorând impactul pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor. Aceasta, în condițiile în care Fondul a fost creat chiar cu scopul de a asigura încrederea asiguraților în sistemul de asigurări, sistem care ar trebui să funcționeze și să îi protejeze chiar în condițiile în care anumiți asigurători ar intra în procedura falimentului.

Pentru motivele prezentate a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate, în ceea ce privește soluția pe fondul cererii, cu rejudecarea cauzei în sensul admiterii acțiunii precizate și obligării FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/28.01.2016, constând: în principal în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare față de cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă prin care, în esență, a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței de fond sub aspectele criticate, precum și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluționarea cauzei.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar, pentru termenul din data de 23 noiembrie 2023, la care au avut loc dezbaterile, concluzii scrise prin care a reiterat argumentele invocate în susținerea nelegalității soluției pronunțate de instanța de fond, la care a atașat dovada efectuării cheltuielilor de judecată.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului exercitat în cauză.

Analizând sentința de fond atacată prin prisma motivelor invocate de recurentă, a apărărilor formulate prin întâmpinarea și concluziile scrise depuse în cauză, precum și a normelor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul că sentința a fost pronunțată cu interpretarea greșită și încălcarea normelor de drept material ce reglementează răspunderea patrimonială a autorității administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale, urmând să-l admită și să reformeze în consecință sentința de fond, pentru considerentele ce succed.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 15.06.2021, vizează obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/28.01.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere conform Ordinului C.S.A. nr. 14/2011, respectiv suma de 39999.74 RON, calculate până la data de 6/9/2021 și în continuare, până la data plății efective și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea existenței unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată menționate și să se dispună obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii respective, în conformitate cu dispozițiile legale, iar modificarea acțiunii prin cererea formulată la 15 iunie 2021 s-a datorat emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 prin care pârâtul a respins cererea de plată.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de pârât, precum și acțiunea modificată formulată de reclamanta A. S.A în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Pentru a pronunța această soluție a reținut, în esență, că pretențiile reclamantei, astfel cum au fost formulate în cadrul acțiunii modificate, sunt neîntemeiate în totalitate, ținând seama că acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului pretins prin neplata creanței de asigurare solicitate nu poate avea loc în absența dovedirii îndeplinirii în mod cumulativ a condițiilor răspunderii civile delictuale.

Criticile aduse de recurenta-reclamantă sentinței de fond au fost circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că hotărârea este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce stabilesc condițiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorității publice.

Înalta Curte reține că acest caz de casare se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive sunt incidente raportat la criticile invocate prin recurs, soluția primei instanțe reflectând aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea patrimonială a autorității administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale.

Reglementarea legală de rang constituțional cuprinsă la art. 52 alin. (1) din Constituția României, precum și cea de rang organic cuprinsă la art. 1 alin. (1), art. 8, art. 18 alin. (1) și (3) și art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, recunosc în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obține, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite. Din analiza textelor de lege menționate rezultă că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ.

O altă cerință ce rezultă din interpretarea aceleiași norme este aceea că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, din întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv se desprinde concluzia potrivit căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar în ipoteza în care este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim, iar natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este cea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, act administrativ tipic sau act asimilat constând în refuzul nelegal.

În egală măsură, este de observat că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ, regulile generale ale angajării acestei răspunderi fiind cele ale răspunderii civile delictuale, având în vedere data emiterii deciziei FGA anulate, nr. 14452/03.05.2018.

În acord cu susținerile recurentei, Înalta Curte reține că legiuitorul a prevăzut prin intermediul normelor cuprinse la art. 1349 și art. 1357 din C. civ., condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, acestea constând în (i) existența unui prejudiciu; (ii) existența unei fapte ilicite, (iii) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu; (iv) existența culpei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În speță, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință a sumei cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că aceasta a reprezentat un act administrativ nelegal.

În plus, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/28.01.2016, pârâtul a conchis în sensul că reclamanta era îndreptățită să beneficieze de plata creanței de asigurare, achitând la data de 29.10.2021 suma solicitată. Așadar, motivul pentru care recurenta-reclamantă nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma ce îi era cuvenită, se regăsește în efectul respingerii cererii sale de plată nr. x/28.01.2016 prin decizia nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanța de contencios administrativ.

Întrucât abia la data de 03.05.2018 FGA a procedat, în temeiul prevederilor Legii nr. 213/2015, la analiza cererii de plată nr. x/28.01.2016, rezultă cu puterea evidenței că pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021 societatea reclamantă s-a aflat în imposibilitatea de a beneficia de folosința sumei de 20.736 RON din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraților, care a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată în privința sumei precizate a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia, reprezentând un prejudiciu.

Tot astfel, având în vedere că a fost anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări.

Faptul că ulterior anulării actului emis de pârât, prin care a respins cererea de plată, soluție apreciată nelegală, Fondul de Garantare a Asiguraților a procedat la analiza pe fond a cererii de plată, precum și la plata despăgubirilor, confirmă, într-adevăr, existența prejudiciului, iar de esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

Chiar dacă o dimensiune a respectivului prejudiciu ce rezidă în creanța de asigurări, anume suma de 20.736 RON, a fost reparată prin achitarea sa benevolă de către intimatul-pârât, la data de 29.10.2021, după anularea primei decizii, ca urmare a analizării pe fond a cererii, nu se poate face abstracție de faptul că la emiterea primei decizii cererea recurentei a fost respinsă în mod nelegal, prejudiciind-o astfel în mod evident. Aceasta întrucât Fondul de Garantare a Asiguraților a confirmat, prin plata efectuată, că recurenta-reclamantă era îndreptățită la suma de bani solicitată, iar dacă ar fi achitat-o într-un termen rezonabil și nu cu o întârziere atât de mare, nu ar fi lipsit-o de folosința sumei în discuție.

Or, cauza prejudiciului ce a determinat întârzierea în plata despăgubirilor o reprezintă modalitatea în care intimatul-pârât a soluționat cererea de plată prin decizia nr. 14452 din 03.05.2018, iar pentru repararea acestuia nu se poate impune creditorului de asigurări să recurgă la o acțiune în răspundere civilă delictuală în fața instanței de drept comun pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021, atât timp cât premisa producerii sale se regăsește în decizia FGA anulată, aspect de natură a atrage incidența art. 19 din Legea nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

De altfel, hotărârea judecătorească definitivă prin care se cenzurează actul administrativ al pârâtului vizează exclusiv anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, așadar, doar din acel moment și urmarea acelui act s-a conturat existența faptei ilicite a autorității pârâte, constând în fapta culpabilă a emiterii deciziei cu greșita interpretare a Legii nr. 213/2015, precum și raportul de cauzalitate între actul nelegal emis și prejudiciul suferit.

Altfel spus, prin actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată, recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosința creanței de asigurări, din acel moment fiind confirmată existența vinovăției pârâtului, având în vedere că prin actul respectiv a realizat prima analiză a cererii doar din perspectiva aplicării plafonului de 450.000 RON reținând depășirea acestuia, deci nu pe fondul pretenției solicitate și până la data de 29.10.2021 când a fost reanalizată cererea de plată și achitată suma solicitată.

Întrucât motivul pentru care reclamanta nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 20.736 RON, este generat de efectul respingerii cererii de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, aceasta este îndreptățită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În cauză, având în vedere definiția creanței de asigurări oferită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, este de observat că recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este, în principal, neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Mai mult decât atât, este de observat că reclamanta a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate, iar în cazul plății penalităților de întârziere legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se întemeiază pe culpa ulterioară a societății de asigurare care a refuzat să achite despăgubirea în termenul prevăzut de norma RCA. Întrucât Fondul de Garantare a Asiguraților nu este parte în raportul juridic principal de asigurare, acesta nu garantează decât plata de despăgubiri rezultate din contractele de asigurare, iar nu din răspunderea civilă delictuală ulterioară producerii evenimentului asigurat.

Dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la "despăgubiri/indemnizații", precum și la "prime datorate", care corespund celor reglementate de art. 26 alin. (1) lit. a)-c) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, dispozițiile legale neputând fi interpretate extensiv.

De asemenea, prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care reglementează în mod expres această instituție.

În egală măsură, se reține că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi sau cheltuieli pe care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților le-a angajat în procedura de soluționare a cererilor.

Asigurătorul din asigurarea facultativă, care se subrogă în drepturile asiguratului său, nu poate invoca faptul că Legea nr. 213/2015 nu îi garantează realizarea integrală a creanței, câtă vreme are dreptul să se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment. Astfel, eventuala diferență neplătită de către Fondul de Garantare a Asiguraților putea fi solicitată de reclamantă din averea debitoarei B., astfel cum se prevede la art. 17 din Legea nr. 213/2015: "creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)".

În concluzie, Înalta Curte retine ca recurenta-reclamantă nu este îndreptățită la plata penalităților de întârziere în cuantumul stabilit prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, însă este îndreptățită la plata dobânzii legale stabilite conform prevederilor din O.G. nr. 13/2011, deoarece FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligații legale.

Admițând existența faptei ilicite a Fondului de Garantare a Asiguraților prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 20.736 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Articolul 1535 alin. (1) din C. civ. prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic".

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. … (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%", iar art. 1 alin. (3) din același act normativ stipulează că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

Pe de o parte, este de observat că dobânda cuvenită recurentei prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților referitoare la creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esențială a acordării sumei de 20.736 RON cu titlu de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A, ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări.

Prin urmare, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 20.736 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În ceea ce privește soluția de respingere pronunțată de instanța de fond asupra excepțiilor invocate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte urmează să o mențină ca atare, având în vedere că împotriva acesteia nu a fost exercitată cale de atac.

Referitor la cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține, față de art. 451-453 C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, că au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții căzute în pretenții.

Cum, în prezenta cauză, soluția instanței de control judiciar este de admitere a recursului, de casare în parte a sentinței de fond și, în urma rejudecării cauzei pe fond, de admitere a acțiunii și de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri, în temeiul art. 451 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., ca o consecință a căderii în pretenții, va fi obligat intimatul-pârât să plătească recurentei-reclamante cheltuieli pentru judecata în fond și în recurs, constând în: 150 RON taxă judiciară de timbru, precum și 750 RON reprezentând onorariu avocat, conform facturilor nr. x din 05.05.2021 și seria x_2008 nr. x din 31.01.2023 emise de C., aceste din urmă cheltuieli fiind reduse, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., față de valoarea pretențiilor deduse judecății, complexitatea medie a prezentei cauze, volumul muncii depuse și durata de soluționare.

Pentru argumentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, fiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din același cod, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va admite acțiunea și va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 20.736 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond și în recurs, constând în taxă judiciară de timbru în sumă de 150 RON și onorariu avocat în sumă de 750 RON, acesta din urmă cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, va menține celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la soluționarea excepțiilor invocate de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 1791 din 14 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare:

Admite acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 20.736 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la soluționarea excepțiilor invocate de pârât.

Obligă intimatul-pârât să plătească recurentei-reclamante cheltuieli pentru judecata în fond și în recurs, constând în: 150 RON taxă judiciară de timbru, precum și 750 RON reprezentând onorariu avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.