ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 219/2023

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 30.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/26.08.2016 și, în consecință, să dispună obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

La data de 31.08.2021 reclamanta a formulat o cerere modificatoare, prin care a solicitat instanței, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/26.08.2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi de întârziere conform Ordinului C.S.A. nr. 14/2011 – 6392.92 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective; iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a menținut solicitarea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința nr. 1622 din 9 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate excepțiile privind inadmisibilitatea cererii, excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect a cererii, astfel cum a fost modificată.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, având ca obiect "obligare emitere act administrativ x/26/08/2016", ca fiind prescrisă.

Împotriva sentinței nr. 1622 din 9 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a exercitat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și arătând că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material care reglementează prescripția extinctivă.

În dezvoltarea recursului a susținut că prin formularea cererii modificatoare reclamanta tinde la angajarea răspunderii patrimoniale a Fondului de Garantare a Asiguraților și la repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea la plată a despăgubirilor la care era îndreptățită în temeiul dreptului de regres al asigurătorului, solicitând obligarea acestuia la plata de daune interese moratorii pe zi de întârziere.

Temeiul acțiunii îl constituie, pe de o parte, anularea deciziei FGA nr. 14454/03.05.2018 în dosarul nr. x/2018, soluție rămasă definitivă la data de 13.10.2021, iar pe de altă parte, întârzierea plății despăgubirilor, care a persistat până la 28.10.2021 când Fondul de Garantare a Asiguraților a procedat la plata despăgubirilor, rezultând astfel că prejudiciul ce i-a fost cauzat a fost unul continuu.

În condițiile în care în dosarul nr. x/2018 a fost anulată decizia nr. 14452 din 03.05.2018 prin care a fost respinsă cererea de plată a A., iar instanța nu a obligat Fondul de Garantare a Asiguraților în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analiza pe fond a cererii, consecința fiind reducerea despăgubirilor în unele cazuri, iar în altele chiar respingerea acestora, determinarea prejudiciului nu s-a putut face cu adevărat decât după analiza pe fond a cererilor de plată de către intimatul-pârât.

Prin urmare, este nelegală soluția primei instanțe în sensul respingerii ca prescrise a acțiunii reclamantei.

Astfel, în temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripție trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ., relevante în acest sens fiind prevederile art. 2526 din actul normativ menționat, pe care le-a redat în cuprinsul cererii de recurs, concluzionând recurenta în sensul că, fiind în prezența unui prejudiciu continuu, al cărui cuantum nu putea fi precizat în totalitate până la data plății efective a despăgubirilor, nu se putea pune problema prescripției dreptului material la acțiune.

Sub aspectul evidențiat a făcut trimitere la poziția exprimată de Ministerul Public și reținută în Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii în interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004 și a afirmat că în prezenta cauză prejudiciul suferit prin neplata sumei datorate a încetat abia la data plății despăgubirilor, și anume la 29.10.2021, dreptul său la acțiune nefiind prescris.

Pornind de la art. 19 din Legea nr. 554/2004 care stabilește că promovarea pe cale separată a unei cereri privind acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului produs printr-un act administrativ nelegal poate avea loc înăuntrul unui termen de prescripție de 1 an de la data la care persoana prejudiciată a cunoscut sau putea să cunoască cuantumul prejudiciului și având în vedere că obligarea la despăgubiri a autorității administrative presupune îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, a arătat că a existat o jurisprudență consistentă în sensul că termenul de 1 an trebuie calculat de la data la care persoana prejudiciată a luat cunoștință de hotărârea judecătorească definitivă prin care actul administrativ prejudiciabil a fost declarat nelegal.

Însă, interpretarea anterior menționată a fost ajustată prin Decizia nr. 22/2019 pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că s-a stabilit că data de la care curge termenul de prescripție nu mai este în mod necesar legată de data stabilirii în mod definitiv a caracterului nelegal al actului și nici de data comunicării actului, data de la care curge termenul urmând a fi stabilit de la caz la caz, în funcție de împrejurările concrete ale cauzei.

Totuși, la paragraful 77 din decizia menționată s-au reținut următoarele: "Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ.."

În speță, decizia privind refuzul de plată al Fondului de Garantare a Asiguraților a fost declarată nelegală, hotărârea devenind definitivă abia la data de 13.10.2021, astfel că, în acord cu dispozițiile Legii nr. 554/2004 și cu considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 22/2019, dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut abia după această dată, neintervenind prescripția. În plus, prin hotărârea prin care a fost anulată decizia de respingere a cererii de plată nu a fost în mod automat recunoscut dreptul reclamantei la plata de despăgubiri, fiind stabilit doar caracterul nelegal al refuzului pentru motivul precizat de pârât în decizia nr. 14454/03.05.2018, ulterior fiind stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri și, implicit, dobândirea caracterului cert al prejudiciului.

A conchis pe aspectul reliefat subliniind faptul că nu pot fi primite susținerile primei instanțe în sensul că A. cunoștea sau trebuia să cunoască prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere a despăgubirilor de la împlinirea celor 30 de zile de la depunerea cererii de plată.

În altă ordine de idei, a susținut că cererea de obligare la plata de daune interese moratorii are natura unei cereri accesorii față de cererea principală de plată a despăgubirilor, iar legea specială care guvernează raporturile dintre părți instituie, în mod expres, un termen special de prescripție de 5 ani, astfel cum rezultă din prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015.

Din această perspectivă a invocat motivul de nelegalitate referitor la greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material care reglementează prescripția dreptului la acțiune și a arătat că prima instanță a încălcat prevederile art. 2537 din C. civ., precum și natura juridică a daunelor interese moratorii care au un caracter accesoriu față de dreptul principal al reclamantei la plata de despăgubiri, concluzionând că, din moment ce dreptul la despăgubiri al reclamantei nu a fost considerat prescris, față de caracterul accesoriu al daunelor interese moratorii, este evident că nici dreptul la a solicita obligarea Fondului la plata de daune interese moratorii-accesorii dreptului principal nu poate fi considerat prescris.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a formulat întâmpinare.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus pentru termenul din data de 19 ianuarie 2023, la care au avut loc dezbaterile, concluzii scrise prin care, în esență, a reiterat argumentele invocate prin cererea de recurs, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate în ceea ce privește soluția dată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune și trimiterea cauzei pentru soluționare pe fond la Curtea de Apel București.

II. Soluția instanței de recurs.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate prin recurs, a apărărilor reiterate prin concluziile scrise și în raport cu dispozițiile legale incidente, constată fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune a fost dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin soluționarea cu întârziere și respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/26.08.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi de întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 și, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin acțiunea introductivă recurenta-reclamantă a solicitat constatarea unui refuz nejustificat din partea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, de soluționare a cererii de plată înregistrate sub nr. x/26.08.2016, iar modificarea acesteia prin cererea formulată la 31 august 2021 s-a datorat emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018 prin care pârâtul a respins cererea de plată a reclamantei.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiate excepțiile privind inadmisibilitatea cererii, excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect a cererii, astfel cum a fost modificată. Totodată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins pe acest temei cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Pentru a dispune astfel asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, soluție contestată prin intermediul căii de atac supuse analizei de față, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta putea să cunoască întinderea prejudiciului cauzat prin respingerea ca nelegală a cererii de plată de către Fondul de Garantare a Asiguraților, chiar de la momentul împlinirii termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, iar la data respingerii cererii de plată prin Decizia nr. 14452 din 03.05.2018 A. avea certitudinea prejudiciului. În concluzie, a apreciat că termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 a fost depășit, iar după împlinirea termenului de un an penalitățile nu se mai calculează.

Reclamanta a criticat soluția primei instanțe, clamând prin cererea de recurs formulată încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în materia prescripției extinctive.

Astfel, a susținut că în temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripție trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ., considerând că sunt relevante în speță prevederile art. 2526 și cele ale art. 2537 din actul normativ indicat, conform argumentelor expuse în recurs și evidențiate la pct. I.3. din prezenta decizie.

Criticile recurentei-reclamante sunt apreciate fondate de instanța de control judiciar, fiind apte să atragă casarea în parte a sentinței recurate cu consecința trimiterii cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acțiunea în anularea actului administrativ să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate.

Spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acțiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din același act normativ constituie excepția, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător, cât și un termen de prescripție aferent acestui caz special reglementat de lege.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", iar la alin. (2) al aceluiași text de lege se stipulează că, "Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Așadar, legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului, însă numai dacă acest lucru nu a fost posibil odată cu exercitarea acțiunii în anularea actului, potrivit regulii instituite în cadrul art. 8 din lege.

În speță, așa cum s-a arătat, reclamanta a formulat inițial acțiune prin care a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților de a-i soluționa cererea de plată înregistrată sub nr. x/26.08.2016, iar modificarea acestei acțiuni s-a datorat emiterii de către pârât a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care cererea de plată a fost respinsă.

Decizia emisă de pârât a fost contestată de către reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018, care, la data modificării prezentei acțiuni din 31 august 2021, se afla pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu termen la data de 13.10.2021.

Instanța de fond nu a validat opinia recurentei-reclamante potrivit căreia acțiunea de față nu putea fi depusă înainte de soluționarea dosarului nr. x/2018, de identificarea practicii instanței judecătorești în materia acestui tip de cereri sau de pronunțarea Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând în acest sens că, pe de o parte, prezenta acțiune a fost depusă înainte de soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018, și anume data de 13.10.2021, și, pe de altă parte, că în Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019, dată într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială și nu poate fi legată în mod indisolubil de acel moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și întinderea sa.

Această dată a fost considerată de prima instanță a fi ulterioară expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, și anume 07.05.2018, data comunicării către reclamantă a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/26.08.2016, deoarece doar la acel moment a avut reclamanta certitudinea comportamentului pârâtei apreciat nelegal și a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalități sau dobânzi la care aceasta se considera îndreptățită.

Înalta Curte nu poate valida însă raționamentul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate de instanța de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, deoarece acesta relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în materie, prin raportare la situația de fapt stabilită și la probatoriul administrat.

Este de observat sub acest aspect, faptul că recurenta-reclamantă a solicitat în prezenta cauză, despăgubiri atât pentru întârziere în soluționarea cererii de plată, cât și pentru respingerea nejustificată a acestei cereri, impunându-se așadar necesitatea de a se verifica intervenirea prescripției dreptului material la acțiune raportat la ambele petite ale acțiunii, prin prisma prevederilor art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

Contrar opiniei instanței de fond, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă nu era obligată să aștepte soluționarea dosarului nr. x/2018, care avea ca obiect anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, pentru a formula prezenta acțiune, întrucât litigiul a vizat refuzul nejustificat de soluționare a cererii și nu sancționarea pretinsei întârzieri în emiterea deciziei de plată.

În referire la cererea de plată a despăgubirilor constând în penalități sau dobânzi pentru refuzul nejustificat de plată a debitului principal ca urmare a emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte reține că întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscut cu certitudine decât în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive prin care să se stabilească obligația autorității pârâte de a soluționa cererea de plată.

Or, statuarea cu caracter definitiv cu privire la obligativitatea soluționării pe fond a cererii de plată are semnificația reținerii unui refuz nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, de respingere a cererii pe motivul existenței plafonului de 450.000 RON, în aceste condiții cuantumul debitului principal fiind din nou lăsat la aprecierea pârâtului, care avea îndrituirea să-l stabilească cu aplicarea dispozițiilor legale incidente în materie, neputând fi stabilit în mod direct de către instanță.

Ca atare, este evident că în situația dedusă judecății era necesar ca reclamantei să-i fie recunoscut dreptul pretins prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești și prin plata debitului principal, și doar ulterior să-i fie calculate penalitățile sau dobânzile în funcție de stabilirea debitului principal. Aceasta, deoarece, în cazul particular supus analizei, recurenta-reclamantă a dovedit data de la care a cunoscut întinderea pagubei și această dată nu poate coincide cu data reținută de prima instanță în hotărârea atacată.

Această concluzie este susținută de statuările instanței supreme din Decizia nr. 22/2019 pronunțată într-un recurs în interesul legii, invocată atât de prima instanță, cât și de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs formulată, relevante pe subiectul analizat fiind considerentele reținute la paragraful 32, potrivit cărora: "În situația în care paguba se produce într-un interval de timp care se sfârșește ulterior promovării acțiunii în anularea actului vătămător, reclamantul poate să solicite repararea pagubei, după caz: (....) - pe calea unei acțiuni separate în despăgubiri în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în termen de un an care începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea producerii pagubei, în care are suficient timp să stabilească întinderea acesteia."

Cum analiza cererii de plată pe fondul său a fost realizată de pârât după pronunțarea definitivă a soluției de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar plata despăgubirilor a fost efectuată la data de 28.10.2021, este neîndoielnic că prejudiciul recurentei-reclamante constând în lipsa de folosință cu privire la sumele la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri a devenit cert doar după analizarea pe fond a cererii de plată, când s-a stabilit dreptul la respectiva sumă de bani, acela fiind momentul prin raportare la care trebuia verificată prescripția dreptului de a solicita despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin emiterea actului administrativ considerat vătămător.

În acest context, câtă vreme recurenta-reclamantă a demonstrat, cu actele depuse la dosarul cauzei, că a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul abia la data de 29.10.2021, când contul său a fost creditat cu suma stabilită în urma analizării pe fond a cererii de plată, soluția instanței de fond care a considerat ca fiind prescris dreptul material la acțiune față de data formulării acestei solicitări, este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În considerarea dispozițiilor exprese ale textului de lege anterior menționat, singurul element relevant pentru calcularea termenului de prescripție este cel al încetării refuzului pârâtului în îndeplinirea obligației ce îi revenea, respectiv analizarea pe fond a cererii de plată și momentul finalizării demersurilor pentru acordarea justei despăgubiri, recurenta-reclamantă neavând posibilitatea cunoașterii întinderii pagubei mai devreme.

Un argument în plus în acest sens îl constituie faptul că simpla recunoaștere pe cale judiciară a existenței faptei ilicite a pârâtului nu face decât să confirme existența pagubei, însă nu poate determina și întinderea acesteia.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea parțială a sentinței de fond criticate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, aspect de natură a conduce la casarea hotărârii sub acest aspect și la trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, prima instanță va analiza cererea reclamantei prin prisma tuturor susținerilor de nelegalitate invocate, inclusiv a argumentelor formulate prin cererea de recurs sub aspectul aplicării prevederilor art. 2526 și 2537 din C. civ., a apărărilor pârâtului și a statuărilor instanței de control judiciar din prezenta decizie.

Cât privește celelalte excepții invocate în cauză, respectiv excepțiile privind inadmisibilitatea cererii, lipsa de interes și lipsa de obiect a cererii, astfel cum a fost modificată, Înalta Curte urmează să mențină dispozițiile sentinței primei instanțe pronunțate în soluționarea acestora, având în vedere că nu au făcut obiectul căii de atac supuse analizei de față.

Pentru considerentele expuse la pct. II.1 al acestei decizii, constatând că sentința primei instanțe este parțial nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material ce reglementează prescripția extinctivă, fiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., va casa în parte sentința recurată în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. De asemenea, va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 1622 din 9 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 ianuarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.