ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3088/2023

Ședința publică din data de 8 iunie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 31.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/12.05.2017 și, în consecință, să dispună obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

La data de 13.09.2021 reclamanta a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2%/zi de întârziere conform Ordinului C.S.A. nr. 23/2014-1620.8 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective; iar în subsidiar în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a arătat că își menține solicitarea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința nr. 229 din 14 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 229 din 14 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București a exercitat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susținut, după o succintă expunere a aspectelor prealabile, nelegalitatea sentinței de fond din perspectiva încălcării art. 1531 și art. 1535 din C. civ. în ceea ce privește condițiile în care poate fi angajată răspunderea autorității publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal.

A subliniat că sunt îndeplinite condițiile legale în vederea angajării răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, urmarea falimentului societății B.. Concret, a susținut că fapta ilicită imputabilă pârâtului constă în soluționarea nelegală a cererii de plată, care a implicat și întârzierea la plata despăgubirilor, fapta imputabilă pârâtului având o dublă valență: respingerea inițială a cererii și plata cu întârziere.

A mai arătat că în prezenta cauză există un act administrativ nelegal, respectiv decizia nr. 14452/03.05.2018, care reprezintă soluționarea cererii de plată a A. de către FGA, și, dacă s-ar aprecia că acțiunea este neîntemeiată, cum în mod nelegal a reținut prima instanță, ar însemna că faptul ilicit al respingerii inițiale a cererii ar rămâne nesancționat.

Redând considerente și în ceea ce privește existența prejudiciului, a citat art. 1535 din C. civ. și a afirmat că prima instanță a aplicat în mod greșit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, apreciind că A. are dreptul la plata dobânzii legale pentru perioada în care a fost lipsită de suma de bani solicitată și achitată la data de 29.10.2021 de către FGA.

A apreciat că este îndeplinită și condiția legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, acesta din urmă constând în lipsa de folosință a sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, întârzierea plății fiind cauzată de modalitatea în care FGA a soluționat cererea prin decizia nr. 14452/03.05.2018. În final a susținut existența culpei FGA, care avea obligația să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale ce-i reglementează atribuțiile, însă a tergiversat soluționarea cererilor de plată, lipsind-o de o sumă semnificativă de bani.

Conchizând, a arătat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii FGA și obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat prin neplata creanței de asigurare solicitate, apreciind că susținerile primei instanțe în sensul că nu ar fi îndeplinite condițiile unei astfel de acțiuni sunt lipsite de temei legal. Totodată, era îndreptățită la plata sumei solicitate cu titlu de despăgubire, drept care decurge din Legea nr. 213/2015, în exercitarea acestui drept depunând cererea de plată. În acest sens reiterează că prin decizia nr. 14452 din 03.05.2018 i-a fost respinsă cererea de plată în baza unei interpretări și aplicări eronate a normelor legale, decizia fiind anulată de instanță, iar ulterior FGA a achitat sumele solicitate cu o întârziere mai mare de 5 ani.

Pentru motivele arătate a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce privește soluția dată pe fondul cererii, cu consecința rejudecării cauzei în sensul admiterii acțiunii precizate și obligării pârâtului la plata despăgubirilor conform ipotezelor precizate.

4.1. Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat, în termen legal, întâmpinare, precum și recurs incident întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susținut, în contextul expunerii unui scurt istoric al cauzei, că hotărârea de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește soluționarea excepțiilor inadmisibilității, tardivității și prescripției acțiunii, care au fost invocate prin prisma art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004 (inadmisibilitatea), a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (tardivitatea), precum și a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 completate cu cele cuprinse la art. 2517 și următoarele din C. civ. (prescripția).

În sprijinul concluziilor privind nelegalitatea soluției pronunțate asupra excepției inadmisibității acțiunii, recurentul-pârât a arătat că, prin respingerea acestei excepții, prima instanță a ignorat atât conținutul acțiunii modificatoare, cât și obligația sa de analizare a cererii de plată și nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce înseamnă că nu are obligația să plătească sumele solicitate prin cererea depusă, ci doar să analizeze pe fond această cerere, împreună cu înscrisurile anexate.

A făcut trimitere la jurisprudența Curții de Apel București prin care, în unele dosare, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii, considerând că raționamentul primei instanțe este bazat pe o interpretare eronată a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, având în vedere soluția instanței din dosarul nr. x/2018, prin care a obligat Fondul să analizeze cererile de plată pe fond și nu să plătească sumele solicitate, FGA urmează să analizeze cererile de plată și, în funcție de această analiză, să admită la plată sau să respingă pretențiile A.. Așadar, în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepție de la regulă, însă doar cu condiția ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător. În speță însă cererea se află în procesul de analiză în urma reluării pe flux după soluția definitivă pronunțată de instanțe în dosarul nr. x/2018.

Ca atare, a arătat că la acest moment A. nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă în raport cu FGA, astfel încât să poată solicita despăgubiri, nefiind îndeplinite condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, pe care reclamanta a înțeles să-și întemeieze acțiunea.

Cu privire la respingerea excepției tardivității a susținut că prima instanță a încălcat art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, precum și principiul specialia generalibus derogant, în dezvoltarea criticii arătând că reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată, cel mai târziu la data comunicării deciziei de soluționare a acesteia, și nu după 3 ani de la acel moment, acțiunea ce face obiectul prezentului dosar fiind tardivă în raport de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta a contestat decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalități sau dobânzi, precum și faptul că nu există niciun motiv să nu solicite aceste daune moratorii odată cu debitul principal, în cadrul dosarului nr. x/2018, a subliniat recurentul că acțiunea reclamantei este tardivă în raport de dispozițiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004. În plus, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, a susținut că instanța de fond trebuia să arate în mod concret care sunt motivele de respingere a excepției tardivității, raportându-se în mod expres la datele menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și la cele din întâmpinarea formulată în cauză.

Cât privește respingerea excepției prescripției, a susținut că în mod greșit a reținut prima instanță că acțiunea a fost formulată în termen față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepția prescripției raportat la împrejurarea că reclamantei nu i se comunicase un act administrativ de refuz al plății, termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 fiind un termen de decădere.

A citat recurentul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a opinat că acesta este foarte clar în sensul că introducerea acțiunii principale pentru anularea actului nu echivalează cu motivul de întrerupere a prescripției prevăzut de C. civ.. Totodată, o atare cerere este neîntemeiată, neexistând nicio bază legală pentru plata penalităților sau a dobânzilor, aspectul reținut de instanța de fond fiind contrar susținerilor reclamantei, care solicită acordarea penalităților sau dobânzilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/25.11.2016, în timp ce soluția definitivă a Înaltei Curți de anulare a deciziei nr. 14452/03.05.2018 a fost pronunțată abia la data de 13.10.2021.

A mai susținut, în ceea ce privește momentul începutului prescripției extinctive, că în lipsa unei reguli speciale, acesta trebuie determinat de instanța de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data nașterii dreptului la acțiune, ci și dacă titularul lui avea cunoștință ori trebuia să cunoască acest fapt.

Din această perspectivă a subliniat că este nereală susținerea reclamantei conform căreia prezenta acțiune nu putea fi depusă înainte de soluționarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanței judecătorești în materia acestui tip de cereri sau de pronunțarea deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Aceasta, deoarece, pe de o parte, acțiunea de față a fost depusă înainte de soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 din 13.10.2021, iar, pe de altă parte, în decizia RIL nr. 22/2019 se arată foarte clar că pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială și nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și întinderea sa. În speță, reclamanta a cunoscut existența și întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, astfel că termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor a începută să curgă conform celor arătate și s-a împlinit un an mai târziu, conform art. 19 alin. (2) și urm. din Legea nr. 554/2004.

În final, a reluat apărările formulate cu privire la excepția prematurității acțiunii, excepția lipsei de interes, precum și cele referitoare la fondul cauzei, care au fost expuse inițial prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, precum și alte apărări conform susținerilor prezentate pe larg în paginile 6-12 din recurs, solicitând în temeiul acestora admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4.2. Recurenta-reclamantă a depus pentru termenul din 8 iunie 2023, la care au avut loc dezbaterile, concluzii scrise prin care, în esență, a reiterat argumentele invocate prin cererea de recurs, solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea în parte a sentinței atacate în ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și obligării recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate, în dovedirea cărora a atașat înscrisuri.

II. Soluția instanței de recurs.

Înalta Curte, examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate în recursul principal și a apărărilor reiterate prin concluziile scrise, raportat la normele legale aplicabile, constată fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că soluția de respingere a acțiunii ca neîntemeiată a fost dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material care reglementează răspunderea patrimonială a autorității administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale, urmând să admită recursul principal și să reformeze în consecință sentința de fond, pentru considerentele ce succed.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la 13.09.2021, vizează obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/12.05.2017, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2 %/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014, aprobate prin Ordinul CSA nr. 23/2014, respectiv suma de 1620.8 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare, până la data plății efective și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea existenței unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată menționate și să se dispună obligarea sa la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale incvidente, iar modificarea acțiunii prin cererea formulată la 13.09.2021 s-a datorat emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins ca nefondate excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției acțiunii, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare și, totodată, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

1.1. Recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. privește soluția pronunțată asupra fondului pretențiilor deduse judecății prin acțiunea modificată, fiind întemeiat pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că acest caz de casare se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive sunt incidente raportat la criticile invocate prin recursul principal, soluția primei instanțe reflectând aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea patrimonială a autorității administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale.

Reglementarea legală de rang constituțional cuprinsă la art. 52 alin. (1) din Constituția României, precum și cea de rang organic cuprinsă la art. 1 alin. (1), art. 8, art. 18 alin. (1) și (3) și art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, recunosc în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obține, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite.

Din analiza textelor de lege anterior menționate rezultă că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ.

O altă cerință ce rezultă din interpretarea aceleiași norme este aceea că, pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, din întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv se desprinde concluzia potrivit căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar în ipoteza în care este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim, iar natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este cea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, act administrativ tipic sau act asimilat constând în refuzul nelegal.

În egală măsură, este de observat că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, este o răspundere patrimonială de drept administrativ, regulile generale ale angajării acestei răspunderi fiind cele ale răspunderii civile delictuale, având în vedere data emiterii deciziei anulate, nr. 14452/03.05.2018.

Astfel, potrivit art. 1349 din C. civ., având denumirea marginală "Răspunderea delictuală": "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral". Totodată, potrivit art. 1357 din același act normativ, ce reglementează "Condițiile răspunderii": "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Deci, condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. În plus, prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

În speță, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, reprezentând astfel un act administrativ nelegal.

În urma reanalizării cererii de plată în discuție, pârâtul a conchis că reclamanta era îndreptățită să beneficieze de plata creanței de asigurare solicitate, procedând la plata sumei pretinse. Ca atare, motivul pentru care A. nu a încasat suma cuvenită se regăsește în efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanța de contencios administrativ.

Așadar, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-și competența acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul a procedat la analiza cererii de plată nr. x/12.05.2017, astfel că pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021 societatea reclamantă s-a aflat în situația de a nu fi beneficiat de folosința sumei solicitate din cauza actului nelegal emis de FGA. Cu alte cuvinte, decizia nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința sumei solicitate. De asemenea, odată anulată decizia amintită, prin hotărâre judecătorească definitivă, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care FGA a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite cu titlu de creanță de asigurări.

Or, de esența acțiunii în contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată, în prezenta cauză o dimensiune a respectivului prejudiciu constând în creanța de asigurări, respectiv în suma de 522,50 RON, care a fost însă reparat prin achitarea benevolă de către Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 29.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta că întârzierea generată de pârât în achitarea sumei menționate a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei în discuție, care reprezintă, la rândul său, un prejudiciu suferit de reclamantă. Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acțiune în răspundere civilă delictuală în fața instanței de drept comun pentru perioada 03.05.2018 -29.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găsește în decizia nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

Așadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeași concluzie se poate ajunge și în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, atât timp cât, față de art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipsește hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare), imputat de reclamantă pârâtului ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii.

Hotărârea judecătorească definitivă prin care se cenzurează actul administrativ al pârâtului vizează exclusiv anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018. Prin urmare, doar din acel moment și urmarea acelui act s-a conturat existența faptei ilicite a autorității pârâte constând în fapta culpabilă a emiterii deciziei cu greșita interpretare a Legii nr. 213/2015, precum și raportul de cauzalitate între actul nelegal emis și prejudiciul suferit.

Așa cum s-a precizat, prin actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată, recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosința creanței de asigurări, din acel moment fiind confirmată existența vinovăției pârâtului, având în vedere că prin actul respectiv a realizat prima analiză a cererii doar din perspectiva aplicării plafonului de 450.000 RON, reținând depășirea acestuia, deci nu pe fondul pretenției solicitate, și până la data de 29.10.2021 când a fost reanalizată cererea de plată și achitată suma menționată.

În acest context, Înalta Curte subliniază că prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive, partea reclamantă, întemeindu-se pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implică premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o atare hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita FGA între data înregistrării cererii de plată și data emiterii deciziei anulate.

Admițând existența faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 522,50 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, și nu în conformitate cu prevederile alin. (2) ale aceluiași text de lege, cum pretinde partea.

Susține recurenta că raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contractele de asigurare și din prevederile legale incidente în materia asigurărilor, raportându-se în sprijinul opiniei exprimate la calitatea sa de asigurător, respectiv creditor de asigurare.

Or, pornind de la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraților, și anume acela de a proteja creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fiind o persoană juridică de drept public în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015, sens în care plătește despăgubiri, indemnizații sau prime de asigurare în cazul falimentului unui asigurător, însă nu preia ope legis obligațiile acestuia, nefiind succesorul său în drepturi și obligații, Înalta Curte apreciază că nu se poate susține cu suficient temei că raporturile juridice dintre Fondul de Garantare a Asiguraților și recurenta-reclamantă s-ar circumscrie raporturilor juridice subsumate exploatării unei întreprinderi.

Daunele moratorii sunt despăgubiri bănești ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligației asumate contractual de către debitor, iar raporturile dintre recurenta-reclamantă și Fondul de Garantare a Asiguraților nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în accepțiunea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

În acest din urmă sens, având în vedere art. 2 alin. (2) din C. civ. și art. 3 din O.G. nr. 13/2011, instanța de control judiciar reține, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. prezintă o natură juridică penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea FGA vizând creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. Astfel, premisa esențială a acordării sumei de 522,50 RON cu titlul de creanță de asigurări nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări.

În consecință, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 522,50 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Și raportul de cauzalitate este unul neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuție împiedicând reclamanta să beneficieze de folosința creanței de asigurări în cuantum de 522,50 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei).

De asemenea, nici vinovăția pârâtului nu poate fi ignorată, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a Fondului în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări.

În schimb, Înalta Curte constată că este neîntemeiată solicitarea părții reclamante de acordare a penalităților de întârziere prevăzute de Norma invocată, susținerile acesteia referitoare la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 neputând fi primite.

Întrucât nu este parte a reglementărilor legale privind contractul de asigurare, nu pot fi reținute drept valide susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora obligația de plată a penalităților de întârziere către asigurătorul CASCO, solicitate ca efect al subrogării în drepturile asiguratului său, ar face parte din contractul de asigurare și ar reprezenta clauză obligatorie a acestui contract. Penalitățile de întârziere nu reprezintă despăgubiri, în sensul art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2013, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a propriilor obligații legale de plată către asiguratorul CASCO care s-a subrogat în drepturile asiguratului său, fiind, ca atare, în strânsă și strictă legătură cu o culpă a asigurătorului RCA, care nu face însă obiectul analizei de față.

Reclamanta a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate, iar în cazul plății penalităților de întârziere pretinse legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se grefează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A..

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (conform cărora "prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale") nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care reglementează în mod expres această instituție. Totodată, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi sau cheltuieli pe care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților le-a angajat în procedura de soluționare a cererilor.

Pe cale de consecință, penalitățile de întârziere pretinse de A. nu pot fi acordate ca despăgubire, lipsind temeiul legal pentru acordarea lor în caz de întârziere a Fondului de Garantare a Asiguraților în plata creanței de asigurări, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, urmând a fi admisă în sensul obligării pârâtului să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 522,50 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

1.2. Analizând și recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte reține că acesta a criticat, în primul rând, soluția pronunțată asupra excepțiilor inadmisibilității, tardivității și prescripției acțiunii, pe care le-a invocat prin întâmpinarea formulată față de cererea modificatoare, clamând în susținere dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în susținerea nelegalității soluției pronunțate asupra excepției tardivității formulării acțiunii.

Concret, partea a susținut că, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, instanța de fond trebuia să arate în mod concret care sunt motivele de respingere a excepției tardivității, raportându-se în mod expres la datele menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și la cele din întâmpinarea formulată în cauză.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită prin cererea modificatoare, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată asupra excepției tardivității acțiunii, prin argumente de fapt și de drept ce demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii excepției care, în fapt, vizează prescripția cererii modificatoare. Ca atare, nemulțumirea părții cu privire la soluția adoptată de prima instanță asupra excepției invocate și simpla indicare a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot conduce la nelegalitatea sentinței de fond din perspectiva evidențiată, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. în ipoteza conform căreia hotărârea recurată este nemotivată.

Cât privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat acest caz de casare prin raportare la soluția pronunțată asupra excepțiilor invocate prin întâmpinarea la cererea modificatoare, clamând încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează aceste instituții. Astfel, a susținut că raționamentul instanței de fond asupra excepției inadmisibilității a fost bazat pe o interpretare eronată a art. 19 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004, considerând că acțiunea reclamantei este inadmisibilă pentru argumentele consemnate la pct. I.4.1. al acestei decizii.

Contrar susținerilor recurentului-pârât și în acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că acțiunea reclamantei este admisibilă.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, acțiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acțiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă a acelui litigiu de contencios administrativ, iar acest text de lege nu condiționează admisibilitatea cererii în despăgubire formulate pe cale separată de faptul cunoașterii sau nu, de către reclamant, a întinderii pagubei încă de la data emiterii actului administrativ nelegal.

La baza stabilirii răspunderii patrimoniale a autorității stă culpa acesteia, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, putându-se constata numai în cadrul unei acțiuni în ilegalitatea unui act administrativ sau a unui refuz al autorității de a rezolva o cerere, deci în cadrul unei acțiuni în anulare. În ipoteza formulării separate a acțiunii în răspundere patrimonială, permisă de art. 19 din Legea nr. 554/2004, trebuie făcută dovada ilegalității actului administrativ sau a refuzului printr-o sentință judecătorească definitivă.

Or, în cauza de față este incidentă această ipoteză, reclamanta solicitând anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților în cadrul dosarului nr. x/2018, soluționat definitiv la data de 13.10.2021, în sensul constatării nelegalității deciziei atacate și a anulării acesteia, litigiul vizând, prin urmare, refuzul nejustificat de soluționare a cererii de plată și nu acordarea de daune moratorii prin acțiunea principală, întrucât partea nu a solicitat la acel moment și despăgubiri pentru rezolvarea cu întârziere a cererii de plată.

Cum întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscut cu certitudine decât în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, prin care să se stabilească obligația autorității pârâte de a soluționa cererea de plată, nu se poate susține cu suficient temei că acțiunea separată a reclamantei pentru despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 ar fi inadmisibilă pentru motivul că cererea de plată în discuție a fost deja soluționată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 și există o hotărâre judecătorească definitivă. Aceasta, întrucât prin hotărârea de anulare a deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, instanța nu a obligat recurentul-pârât în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analizarea pe fond a cererii, ținând cont de faptul că singurul motiv analizat ce a stat la baza deciziei de respingere a fost depășirea plafonului de 450.000 RON.

Împrejurarea că nu are ca obiect anularea sau contestarea unei decizii de respingere totală sau parțială, emisă în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamantă, nu are relevanță în determinarea caracterului admisibil al acțiunii de față, întrucât nu era necesar a se dispune o soluție de respingere totală sau parțială a sumelor pretinse, pentru ca reclamanta să poată formula și o acțiune în despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, contrar apărărilor pârâtului, nu se poate concluziona cu privire la existența unui fine de neprimire, în situația în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acțiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, dreptul de opțiune cu privire la modalitatea în care înțelege să acționeze fiind prevăzut de legiuitor prin normele cuprinse la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Nici prevederile art. 8 alin. (1) din același act normativ, a căror încălcare a fost susținută de recurentul-pârât, nu sunt de natură a modifica această concluzie, textul legii folosind sintagma "poate sesiza instanța pentru (. . . . . . . . . .) repararea pagubei cauzate", confirmând faptul că solicitarea despăgubirilor odată cu formularea acțiunii în anularea actului vătămător reprezintă un drept și nu o obligație a părții vătămate.

Cât privește soluția pronunțată asupra excepției tardivității formulării acțiunii, Înalta Curte constată că și aceasta este legală, criticile formulate de recurent din perspectiva încălcării art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 fiind, de asemenea, nefondate.

Acest text de lege reglementează termenul pentru introducerea contestației împotriva deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, legea specială neprevăzând însă vreo regulă specială, derogatorie, de la regulile generale în vederea angajării răspunderii patrimoniale a Fondului pentru prejudiciile cauzate prin actele sale constatate nelegale.

Prin urmare, este de observat că potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în temeiul căruia poate fi antrenată răspunderea patrimonială a Fondului de Garantare a Asiguraților, termenul de formulare a cererii de plată a despăgubirilor curge de la momentul la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar nu de la data emiterii actului administrativ nelegal.

Or, în speța de față se solicită penalități și dobânzi care, în opinia reclamantei, se datorează pe zi de întârziere, astfel că de la fiecare dată de scadență curge un termen de prescripție diferit. În plus, termenul la care face referire art. 19 alin. (2) este un termen de prescripție, iar nu un termen de decădere, astfel că sancțiunea pentru eventuala nerespectare a acestuia nu este tardivitatea acțiunii, ci respingerea acesteia ca prescrisă.

În concluzie, în mod corect a respins instanța de fond excepția tardivității acțiunii, invocată de recurentul-pârât.

Pentru argumentele în continuare arătate, Înalta Curte nu poate reține nici faptul că ar fi intervenit prescripția extinctivă a dreptului material al reclamantei la acțiune, soluția primei instanțe de respingere a acestei excepții fiind, de asemenea, legală.

Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: "(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).(...)"

Din interpretarea art. 11 alin. (2) și art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, reiese că legiuitorul a stabilit un termen special de prescripție aplicabil cererilor în despăgubiri formulate pentru repararea prejudiciului cauzat prin actele administrative nelegale, iar acesta este de 1 an și curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin Decizia nr. 22/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii, stabilind că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Această dată a fost considerată de către recurentul-pârât a fi ulterioară expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, respectiv data comunicării către reclamantă a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, apreciind că doar începând cu aceste două date au fost certe atât nașterea dreptului la despăgubiri, cât și cuantumul acestora.

Înalta Curte nu poate valida însă raționamentul recurentului-pârât, deoarece acesta relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în materie.

În prezenta cauză reclamanta pretinde că, prin respingerea cererii de plată în baza unui act nelegal, pârâtul i-ar datora penalități de întârziere și dobândă legală penalizatoare, invocându-se astfel existența unor prestații succesive.

Având în vedere aceste aspecte, precum și cauza juridică a acțiunii astfel cum a fost precizată, Înalta Curte reține că reclamanta a fost în măsură să cuantifice integral prejudiciul cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la 13.10.2021, cu ocazia pronunțării în recurs a deciziei nr. 4644/2021.

În concluzie, nu se poate susține că la data introducerii cererii reclamantei ar fi fost împlinit termenul special de prescripție de 1 an, soluția instanței de fond fiind legală.

Susținerile recurentului-pârât referitoare la excepția prematurității acțiunii și la excepția lipsei de interes vor fi înlăturate, neimpunându-se analizarea acestora în condițiile în care excepțiile respective vizează cererea inițială introductivă de instanță și nu obiectul dedus judecății prin cererea modificatoare, în raport de care partea pârâtă a invocat, de altfel, excepția inadmisibilității și, în secundar, excepția tardivității și excepția prescripției dreptului material la acțiune, care au făcut obiectul recursului incident.

Cât privește criticile formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că, în realitate, acestea reprezintă apărări sub aspectul normelor legale incidente, nefiind veritabile critici de nelegalitate aduse sentinței de fond din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În plus, aspectele ce vizează fondul pretențiilor deduse judecății au fost examinate în cadrul analizei recursului principal exercitat în cauză de recurenta-reclamantă, fiind dezlegate conform argumentelor expuse la pct. II.1.1. din decizie.

Referitor la cererile părților de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține, față de art. 451-453 C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, că au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Cum, în speță, soluția instanței de control judiciar este de admitere a recursului principal exercitat de reclamantă, de casare în parte a sentinței atacate și de rejudecare a cauzei pe fond în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtului la plata de despăgubiri, în temeiul art. 451 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ., ca o consecință a căderii în pretenții, va fi obligat intimatul-pârât să plătească recurentei-reclamante cheltuieli pentru judecata în fond și în recurs, constând în: 150 RON taxă judiciară de timbru, precum și 700 RON reprezentând onorariu avocat, conform facturilor nr. x din 10.05.2021 și seria x_2008 nr. x din 20.06.2022 emise de C., aceste din urmă cheltuieli fiind stabilite cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., față de valoarea pretențiilor deduse judecății, complexitatea medie a prezentei cauze și durata scurtă de soluționare.

Pentru argumentele expuse la pct. II.1.1. din prezenta decizie, constatând întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de reclamantă, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va admite acțiunea și va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 522,50 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond și în recurs, constând în: 150 RON taxă judiciară de timbru, precum și 700 RON reprezentând onorariu avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, pentru motivele arătate la pct. II.1.2. al deciziei, constatând că soluția asupra excepțiilor inadmisibilității, tardivității acțiunii și prescripției dreptului material la acțiune este legală, fiind motivată corespunzător rigorilor legii și pronunțată cu aplicarea corectă a normelor legale incidente, nefiind întrunite motivele de casare invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 491 din C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul incident declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe, pe care o va menține cu privire la soluționarea excepțiilor menționate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 229 din 14 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Admite acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 522,50 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la soluționarea excepțiilor inadmisibilității, tardivității acțiunii și prescripției dreptului material la acțiune.

Obligă intimatul-pârât să plătească recurentei-reclamante cheltuieli pentru judecata în fond și în recurs, constând în: 150 RON taxă judiciară de timbru, precum și 700 RON reprezentând onorariu avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 iunie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.