ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3087/2023

Ședința publică din data de 8 iunie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 01.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/25.11.2016 și să dispună obligarea acestuia la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

La data de 26.10.2021 reclamanta a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat instanței, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 - 5955.02 RON, calculate până la 9/13/2021 și în continuare până la data plății efective; iar în subsidiar în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a arătat că își menține solicitarea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința nr. 975 din 24 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 975 din 24 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a exercitat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susținut, în primul rând cvă sentința de fond a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1531 și art. 1535 din C. civ.. Astfel, a subliniat că în speță sunt îndeplinite condițiile legale în vederea angajării răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, urmarea falimentului B.. Mai exact, a susținut că fapta ilicită imputabilă pârâtului constă în soluționarea nelegală a cererii de plată, care a implicat și întârzierea la plata despăgubirilor, concluzionând în că fapta imputabilă pârâtului are o dublă valență: respingerea inițială a cererii și plata cu întârziere.

În contextul în care, prin cererea precizată a solicitat angajarea răspunderii pârâtului tocmai pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, iar instanța a reținut că pârâtul se face vinovat de acest lucru, a considerat că soluția de a-l obliga pe pârât la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, întrucât era îndreptățită la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care pârâtul trebuia să facă plata despăgubirilor și momentul în care a făcut efectiv această plată.

Așadar, momentul la care pârâtul trebuia să facă plata se impunea să fie stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluționarea cererii adresate unei autorități publice, ori de câte ori prin lege specială, în speță Legea nr. 213/2015, nu este stabilit un termen expres. Or, apreciază recurenta, faptul că pârâtul a soluționat cererea abia la doi ani de la depunerea ei, soluție nelegală, nu poate să conducă la exonerarea pârâtului de la plata de daune interese moratorii, astfel cum a apreciat în mod nelegal prima instanță.

Nelegalitatea sentinței de fond a fost susținută și din perspectiva încălcării art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precizând recurenta sub acest aspect că potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligațiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, acesta va fi obligat la penalități în cuantum de 0,1 %/zi de întârziere.

De asemenea, a citat art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 ce reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA și care stabilește inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu acest titlu, considerând că devin incidente raportului de asigurare în funcție de data încheierii contractului și, totodată, că față de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, dacă pârâtul este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se întemeiază cererea de plată, nu există nicio bază legală pentru a se înlătura aplicarea față de pârât a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

În ceea ce privește greșita aplicare a art. 3 din O.G. nr. 13/2011 a susținut că, deși pârâtul trebuia, în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin lege, să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani, fiind pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare prevăzută de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Această dobândă trebuie stabilită în conformitate cu art. 3 alin. (2) și nu conform alin. (3), cum în mod greșit a procedat prima instanță, întrucât raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contractele de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor.

Ca atare, a apreciat că atât timp cât este îndreptățită la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, pârâtul fiind, la rândul său, o instituție creată tocmai pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ, deoarece, în realitate, asiguratul este cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere, stabilirea dobânzii penalizatoare impunându-se a se face conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din aceeași ordonanță.

4.1. Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat, în termen legal, întâmpinare, precum și recurs incident întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susținut, în contextul expunerii unui scurt istoric al cauzei, că sentința de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește soluționarea excepțiilor inadmisibilității, tardivității și prescripției acțiunii, care au fost invocate prin prisma art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004 (inadmisibilitatea), a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (tardivitatea), precum și a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 completate cu cele cuprinse la art. 2517 și următoarele din C. civ. (prescripția).

În sprijinul concluziilor privind nelegalitatea soluției pronunțate asupra excepției inadmisibității acțiunii, recurentul-pârât a arătat că prima instanță a ignorat atât conținutul acțiunii modificatoare, cât și obligația sa de analizare a cererii de plată și nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce înseamnă că nu are obligația să plătească sumele solicitate prin cererea depusă, ci doar să analizeze pe fond această cerere, împreună cu înscrisurile anexate.

A făcut trimitere la jurisprudența Curții de Apel București prin care, în unele dosare, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii și a considerat că raționamentul primei instanțe este bazat pe o interpretare eronată a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, având în vedere soluția instanței de judecată pronunțată în dosarul nr. x/2018, prin care a obligat Fondul să analizeze cererile de plată pe fond și nu să plătească sumele solicitate, FGA urmează să analizeze cererile de plată și în funcție de această analiză să admită la plată sau să respingă pretențiile A.. Așadar, în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepție de la regulă, însă cu condiția esențială ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător. În speță, opinează recurentul-pârât, cererea se află în procesul de analiză în urma reluării pe flux după soluția definitivă pronunțată de instanțele de judecată în dosarul nr. x/2018, astfel că la acest moment A. nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă în raport cu FGA pentru a putea solicita despăgubiri, nefiind îndeplinite condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, pe care A. a înțeles să-și întemeieze acțiunea.

Cu privire la respingerea excepției tardivității a susținut că prima instanță a încălcat art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, precum și principiul specialia generalibus derogant, în dezvoltarea criticii arătând că reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată cel mai târziu la data comunicării deciziei de soluționare a acesteia, și nu la 3 ani de la acel moment, acțiunea ce face obiectul prezentului dosar fiind tardivă în raport de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta a contestat decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalități sau dobânzi, precum și faptul că nu există niciun motiv să nu solicite aceste daune moratorii odată cu debitul principal în dosarul nr. x/2018, a considerat că acțiunea reclamantei este tardivă în raport de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, a susținut că instanța de fond trebuia să arate în mod concret care sunt motivele de respingere a excepției tardivității, raportându-se în mod expres la datele menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și la cele din întâmpinarea formulată în cauză.

Cât privește respingerea excepției prescripției, a susținut că în mod greșit a reținut prima instanță că acțiunea ar fi fost formulată în termen față de art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepția prescripției raportat la faptul că reclamantei nu i se comunicase un act administrativ de refuz al plății, termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 fiind un termen de decădere.

A citat prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a opinat că acestea sunt foarte clare în sensul că introducerea acțiunii principale pentru anularea actului nu echivalează cu motivul de întrerupere a prescripției prevăzut de C. civ.. Totodată, o astfel de cerere este neîntemeiată, neexistând nicio bază legală pentru plata penalităților sau dobânzilor. În plus, a susținut că acest aspect reținut de prima instanță este contrar susținerilor reclamantei, care solicită acordarea penalităților sau dobânzilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/25.11.2016, soluția definitivă a Înaltei Curți privind anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind pronunțată abia la data de 13.10.2021.

A mai susținut, în ceea ce privește momentul începutului prescripției extinctive, că în lipsa unei reguli speciale, acesta trebuie determinat de instanța de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data nașterii dreptului la acțiune, ci și dacă titularul lui avea cunoștință ori trebuia să cunoască acest fapt.

Totodată, este nereală susținerea reclamantei conform căreia prezenta acțiune nu putea fi depusă înainte de soluționarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanței judecătorești în materia acestui tip de cereri sau de pronunțarea deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Aceasta, deoarece, pe de o parte, acțiunea de față a fost depusă înainte de soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 din 13.10.2021, iar, pe de altă parte, pentru că în decizia RIL nr. 22/2019 se arată că pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială și nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și întinderea sa.

În speță, reclamanta a cunoscut existența și întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării deciziei nr. 14452/03.05.2018, de respingere a cererii de plată nr. x/25.11.2016, astfel că termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor a începută să curgă conform celor arătate și s-a împlinit un an mai târziu, conform art. 19 alin. (2) și următoarele din Legea nr. 554/2004. În final, a reluat apărările formulate cu privire la excepția lipsei de interes, precum și cele referitoare la fondul cauzei, care au fost expuse inițial prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, precum și alte apărări conform susținerilor prezentate pe larg în paginile 7-11 din recurs, solicitând în temeiul acestora admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4.2. Recurenta-reclamantă a depus pentru termenul din 8 iunie 2023, la care au avut loc dezbaterile, concluzii scrise prin care, în esență, a reiterat argumentele invocate prin cererea de recurs, solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea în parte a sentinței atacate în ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și obligării recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate, în dovedirea cărora a atașat înscrisuri.

II. Soluția instanței de recurs.

Înalta Curte, examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate în recursul principal și a apărărilor reiterate prin concluziile scrise, raportat la dispozițiile legale aplicabile, constată fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că soluția de respingere a acțiunii reclamantei ca neîntemeiată a fost dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor ce reglementează răspunderea patrimonială a autorității administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale, urmând să admită recursul principal și să reformeze în consecință sentința de fond, pentru considerentele ce succed.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la 26.10.2021, vizează obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, și anume suma de 5955.02 RON, calculate până la 9/13/2021 și în continuare, până la data plății efective și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea existenței unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată și să se dispună obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a solicitării formulate, în conformitate cu dispozițiile legale, iar modificarea acțiunii prin cererea formulată la data de 26.10.2021 s-a datorat emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și prescripției, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare și, totodată, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum a fost modificată.

1.1. Recursul principal declarat de reclamantă vizează soluția pronunțată asupra fondului pretențiilor deduse judecății prin acțiunea modificată, fiind întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că acest caz de casare se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. Totodată, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive sunt incidente raportat la criticile invocate prin recurs, soluția primei instanțe reflectând aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea patrimonială a autorității administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale.

Reglementarea legală de rang constituțional cuprinsă la art. 52 alin. (1) din Constituția României, precum și cea de rang organic cuprinsă la art. 1 alin. (1), art. 8, art. 18 alin. (1) și (3) și art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, recunosc în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obține, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite.

Din analiza textelor de lege anterior menționate rezultă că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ.

O altă cerință ce rezultă din interpretarea aceleiași norme este aceea că, pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, din întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv se desprinde concluzia potrivit căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar în ipoteza în care este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim, iar natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este cea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, act administrativ tipic sau act asimilat constând în refuzul nelegal.

În egală măsură, este de observat că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile Legii nr. 554/2004, este o răspundere patrimonială de drept administrativ, regulile generale ale angajării acestei răspunderi fiind cele ale răspunderii civile delictuale, având în vedere data emiterii deciziei FGA anulate, nr. 14452/03.05.2018.

Astfel, potrivit art. 1349 din C. civ., având denumirea marginală "Răspunderea delictuală": "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral". Totodată, potrivit art. 1357 din același act normativ, având denumirea marginală "Condițiile răspunderii": "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.(2)Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Deci, condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unui prejudiciu; (2) existența unei fapte ilicite; (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu; (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. În plus, Înalta Curte reține că prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

În speță, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care nu i-au fost acordate despăgubirile solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, reprezentând astfel un act administrativ nelegal.

În urma reanalizării cererii de plată, pârâtul a conchis că reclamanta era îndreptățită să beneficieze de plata creanței de asigurare solicitate, procedând la plata sumei pretinse.

Prin urmare, motivul pentru care A. nu a încasat suma ce îi era cuvenită se regăsește în efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanța de contencios administrativ.

Este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-și competența acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul a procedat la analiza cererii de plată în discuție, astfel că pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021 societatea reclamantă s-a aflat în situația de a nu fi beneficiat de folosința sumei de 2312 RON din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraților. Cu alte cuvinte, decizia nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată în ceea ce privește suma de 2312 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia. De asemenea, odată anulată decizia amintită, prin hotărâre judecătorească definitivă, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite cu titlu de creanță de asigurări.

Or, de esența acțiunii în contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată, în prezenta cauză o dimensiune a respectivului prejudiciu constând în creanța de asigurări, respectiv în suma de 2312 RON, care a fost însă reparat prin achitarea benevolă de către Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 29.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de pârât în achitarea sumei menționate a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei în discuție, care reprezintă, la rândul său, un prejudiciu suferit de reclamantă. Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acțiune în răspundere civilă delictuală în fața instanței de drept comun pentru perioada 03.05.2018 -29.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găsește în decizia nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

Așadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeași concluzie se poate ajunge și în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, atât timp cât, față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipsește hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

Hotărârea judecătorească definitivă prin care se cenzurează actul administrativ al pârâtului vizează exclusiv anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018. Ca atare, doar din acel moment și urmarea acelui act s-a conturat existența faptei ilicite a autorității pârâte constând în fapta culpabilă a emiterii deciziei cu greșita interpretare a Legii nr. 213/2015, precum și raportul de cauzalitate între actul nelegal emis și prejudiciul suferit.

Așa cum s-a arătat, prin actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată, recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosința creanței de asigurări, din acel moment fiind confirmată existența vinovăției pârâtului, având în vedere că prin actul respectiv a realizat prima analiză a cererii doar din perspectiva aplicării plafonului de 450.000 RON, reținând depășirea acestuia, deci nu pe fondul pretenției, și până la 29.10.2021 când a fost reanalizată cererea de plată și achitată suma solicitată.

În acest context, Înalta Curte subliniază că prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive, partea reclamantă, întemeindu-se pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implică premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o atare hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților între data înregistrării cererii de plată și cea a emiterii deciziei anulate.

Astfel fiind, admițând existența faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 2312 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, și nu în conformitate cu prevederile alin. (2) ale aceluiași text de lege, cum pretinde partea.

Susține recurenta că raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contractele de asigurare și din prevederile legale incidente în materia asigurărilor, raportându-se în sprijinul opiniei exprimate la calitatea sa de asigurător, respectiv creditor de asigurare.

Or, pornind de la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraților, anume de a proteja creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fiind o persoană juridică de drept public în conformitate cu Legea nr. 213/2015, sens în care plătește despăgubiri, indemnizații sau prime de asigurare în cazul falimentului unui asigurător, însă nu preia ope legis obligațiile acestuia, nefiind succesorul său în drepturi și obligații, Înalta Curte apreciază că nu se poate susține cu suficient temei că raporturile juridice dintre FGA și recurenta-reclamantă s-ar circumscrie raporturilor juridice subsumate exploatării unei întreprinderi.

Daunele moratorii sunt despăgubiri bănești ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligației asumate contractual de către debitor, iar raporturile dintre recurenta-reclamantă și FGA nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în accepțiunea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

În acest din urmă sens, având în vedere art. 2 alin. (2) din C. civ. și art. 3 din O.G. nr. 13/2011, instanța de control judiciar reține, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea FGA vizând creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. Astfel, premisa esențială a acordării sumei de 2312 RON cu titlul de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări.

În consecință, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 2312 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Și raportul de cauzalitate este unul neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuție împiedicând reclamanta să beneficieze de folosința creanței de asigurări în cuantum de 2312 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei).

De asemenea, nici vinovăția pârâtului nu poate fi ignorată, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a Fondului în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări.

În schimb, Înalta Curte constată că este neîntemeiată solicitarea părții reclamantei de acordare a penalităților de întârziere de 0,1% prevăzute de Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, susținerile acesteia referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 neputând fi primite.

Pornind de la definiția creanței de asigurare prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum a fost interpretată prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este de observat că art. 64 din Norma CSA nr. 14/2011 nu este aplicabil procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015.

Astfel, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Norma CSA nr. 14/2011, prin contractul de asigurare este acoperită doar răspunderea proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciul produs unei terțe persoane prin intermediul vehiculului, și nu răspunderea asigurătorului RCA pentru fapta proprie, în prezenta cauză recurenta-reclamantă având calitatea de asigurător CASCO, care s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite. Sub acest aspect sunt relevante și dispozițiile art. 37 din aceeași Normă ASF aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care prevăd următoarele: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2 %, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

De asemenea, din interpretarea art. 64 din Normă reiese că acesta se referă la penalități de întârziere ce sunt în strictă legătură cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a obligației de plată a despăgubirii în cadrul acțiunii în regres exercitate în temeiul art. 2210 din C. civ. privind subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului său, nefiind izvorâte din contractul de asigurare încheiat de asigurătorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului. Așadar, creanțele de asigurări în sensul legii speciale, nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, nu conțin sume cu titlu de penalități de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului CASCO pentru neîndeplinirea la termen a obligației de plată a despăgubirilor.

De altfel, în speță, recurenta-reclamantă reproșează pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților întârzierea la plată a sumei de 2312 RON și nu invocă o atare întârziere în privința asigurătorului RCA, pentru a fi aplicabil art. 64 din Norma în discuție, acesta nefăcând parte din reglementările legale privind contractul de asigurare, ci din partea a II-a a Normei nr. 14/2011 ce reglementează "normele tehnice privind avizarea, constatarea prejudiciilor și plata despăgubirilor."Nefiind parte a reglementărilor legale privind contractul de asigurare, nu pot fi reținute drept valide susținerile recurentei potrivit cărora obligația de plată a penalităților de întârziere către asigurătorul CASCO, solicitate ca efect al subrogării în drepturile asiguratului său, ar face parte din contractul de asigurare și ar reprezenta clauză obligatorie a acestui contract. Așa cum s-a precizat, penalitățile de întârziere nu reprezintă despăgubiri, în sensul art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2013, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a propriilor obligații legale de plată către asiguratorul CASCO care s-a subrogat în drepturile asiguratului său, fiind, prin urmare, în strânsă și strictă legătură cu o culpă a asigurătorului RCA, care nu face însă obiectul analizei de față.

Reclamanta a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate; în cazul plății penalităților de întârziere pretinse, legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se grevează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A..

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (conform cărora "prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale") nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

Totodată, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi sau cheltuieli pe care însuși FGA le-a angajat în procedura de soluționare a cererilor.

Pe cale de consecință, penalitățile de întârziere pretinse de A. nu pot fi acordate ca despăgubire, lipsind temeiul legal care să permită acordarea lor în caz de întârziere a Fondului de Garantare a Asiguraților în plata creanței de asigurări, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, urmând a fi admisă în sensul obligării pârâtului să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2312 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

1.2. Analizând și recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte reține că acesta a criticat, în primul rând, soluția pronunțată asupra excepțiilor inadmisibilității, tardivității și prescripției acțiunii, pe care le-a invocat prin întâmpinarea formulată față de cererea modificatoare, clamând în susținere dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în susținerea nelegalității soluției pronunțate asupra excepției tardivității formulării acțiunii.

Concret, partea a susținut că, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, instanța de fond trebuia să arate în mod concret care sunt motivele de respingere a excepției tardivității, raportându-se în mod expres la datele menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și la cele din întâmpinarea formulată în cauză.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită prin cererea modificatoare, instanța a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată asupra excepției tardivității acțiunii, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii excepției care, în fapt, vizează prescripția cererii modificatoare. Prin urmare, nemulțumirea părții cu privire la soluția adoptată de prima instanță asupra excepției invocate și simpla indicare a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot conduce la nelegalitatea sentinței din perspectiva evidențiată. În acest context, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat, ipoteza că hotărârea recurată este nemotivată neputând fi reținută.

Cât privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat acest caz de casare prin raportare la soluția primei instanțe pronunțate asupra excepțiilor invocate prin întâmpinarea la cererea modificatoare, clamând încălcarea și aplicarea greșită de către instanță a normelor de drept material ce reglementează aceste instituții.

A susținut că raționamentul instanței de fond asupra excepției inadmisibilității a fost bazat pe o interpretare eronată a art. 19 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004, considerând că acțiunea reclamantei este inadmisibilă pentru argumentele consemnate la pct. I.4.1. al acestei decizii.

Contrar susținerilor recurentului-pârât și în acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că acțiunea reclamantei este admisibilă.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, acțiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acțiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă a acelui litigiu de contencios administrativ, iar acest text de lege nu condiționează admisibilitatea cererii în despăgubire formulate pe cale separată de faptul cunoașterii sau nu, de către reclamant, a întinderii pagubei încă de la data emiterii actului administrativ nelegal.

La baza stabilirii răspunderii patrimoniale a autorității stă culpa acesteia, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, putându-se constata numai în cadrul unei acțiuni în ilegalitatea unui act administrativ sau a unui refuz al autorității de a rezolva o cerere, deci în cadrul unei acțiuni în anulare. În ipoteza formulării separate a acțiunii în răspundere patrimonială, permisă de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, trebuie făcută dovada ilegalității actului administrativ sau a refuzului printr-o sentință judecătorească definitivă.

Or, în cauza de față este incidentă această ipoteză, reclamanta solicitând anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților în cadrul dosarului nr. x/2018, soluționat definitiv la data de 13.10.2021, în sensul constatării nelegalității deciziei atacate și a anulării acesteia, litigiul vizând, prin urmare, refuzul nejustificat de soluționare a cererii de plată și nu acordarea de daune moratorii prin acțiunea principală, întrucât partea nu a solicitat la acel moment și despăgubiri pentru rezolvarea cu întârziere a cererii de plată.

Cum întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscut cu certitudine decât în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, prin care să se stabilească obligația autorității pârâte de a soluționa cererea de plată, nu se poate susține cu suficient temei că acțiunea separată a reclamantei pentru despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 ar fi inadmisibilă pentru motivul că cererea de plată în discuție a fost deja soluționată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 și există o hotărâre judecătorească definitivă. Aceasta, întrucât prin hotărârea de anulare a deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, instanța nu a obligat recurentul-pârât în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analizarea pe fond a cererii, ținând cont de faptul că singurul motiv analizat ce a stat la baza deciziei de respingere a fost acela al depășirii plafonului de 450.000 RON.

Împrejurarea că nu are ca obiect anularea sau contestarea unei decizii de respingere totală sau parțială, emisă în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamantă, nu are relevanță în determinarea caracterului admisibil al acțiunii de față, întrucât nu era necesar a se dispune o soluție de respingere totală sau parțială a sumelor pretinse de reclamantă, pentru ca aceasta să poată formula și o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, contrar apărărilor pârâtului, nu se poate concluziona cu privire la existența unui fine de neprimire, în situația în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acțiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opțiune cu privire la modalitatea în care înțelege să acționeze fiind prevăzut de legiuitor prin normele cuprinse la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Nici prevederile art. 8 alin. (1) din aceeași lege, a căror încălcare a fost susținută de recurentul-pârât, nu sunt de natură a modifica această concluzie, textul legii folosind sintagma "poate sesiza instanța pentru (…..) repararea pagubei cauzate", confirmând, așadar, că solicitarea despăgubirilor odată cu formularea acțiunii în anularea actului vătămător reprezintă un drept, iar nu o obligație a părții vătămate.

Cât privește soluția primei instanțe pronunțate asupra excepției tardivității formulării acțiunii, Înalta Curte constată că și aceasta este legală, criticile formulate de recurentul-pârât din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 fiind, de asemenea, nefondate.

Acest text de lege reglementează termenul pentru introducerea contestației împotriva deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, legea specială neprevăzând însă vreo regulă specială, derogatorie, de la regulile generale în vederea angajării răspunderii patrimoniale a Fondului pentru prejudiciile cauzate prin actele sale constatate nelegale.

Prin urmare, este de observat că potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în temeiul căruia poate fi antrenată răspunderea patrimonială a Fondului de Garantare a Asiguraților, termenul de formulare a cererii de plată a despăgubirilor curge de la momentul la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar nu de la data emiterii actului administrativ nelegal.

Or, în speța de față se solicită penalități și dobânzi care, în opinia reclamantei, se datorează pe zi de întârziere, astfel că de la fiecare dată de scadență curge un termen de prescripție diferit. În plus, termenul la care face referire art. 19 alin. (2) este un termen de prescripție, iar nu un termen de decădere, astfel că sancțiunea pentru eventuala nerespectare a acestuia nu este tardivitatea acțiunii, ci respingerea acesteia ca prescrisă.

În concluzie, în mod corect a respins instanța de fond excepția tardivității acțiunii, invocată de recurentul-pârât.

Pentru argumentele în continuare arătate, Înalta Curte nu poate reține nici faptul că ar fi intervenit prescripția extinctivă a dreptului material al reclamantei la acțiune, soluția primei instanțe de respingere a acestei excepții fiind legală.

Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: "(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2). (...)" Din interpretarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) și art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, reiese că legiuitorul a stabilit un termen special de prescripție aplicabil cererilor în despăgubiri formulate pentru repararea prejudiciului cauzat prin actele administrative nelegale, iar acesta este de 1 an și curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin Decizia nr. 22/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii, stabilind că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Această dată a fost considerată de către recurentul-pârât a fi ulterioară expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, și anume 11.03.2016, respectiv data comunicării către reclamantă a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, apreciind că doar începând cu aceste două date au fost certe atât nașterea dreptului la despăgubiri, cât și cuantumul acestora.

Înalta Curte nu poate valida însă raționamentul recurentului-pârât, deoarece acesta relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în materie.

În prezenta cauză, reclamanta pretinde că prin respingerea cererii de plată în baza unui act nelegal, pârâtul i-ar datora penalități de întârziere și dobândă legală penalizatoare, invocându-se astfel existența unor prestații succesive.

Având în vedere aceste aspecte, precum și cauza juridică a acțiunii astfel cum a fost precizată, Înalta Curte reține că reclamanta a fost în măsură să cuantifice integral prejudiciul cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la 13.10.2021, cu ocazia pronunțării în recurs a deciziei nr. 4644/2021.

În concluzie, nu se poate susține că la data introducerii cererii reclamantei ar fi fost împlinit termenul special de prescripție de 1 an, astfel că soluția instanței de fond este legală și va fi menținută.

Susținerile recurentului-pârât referitoare la excepția lipsei de interes vor fi înlăturate, neimpunându-se analizarea acestora în condițiile în care excepția respectivă vizează cererea inițială introductivă de instanță și nu obiectul dedus judecății prin cererea modificatoare, în raport de care partea pârâtă a invocat, de altfel, excepția inadmisibilității și în secundar excepția prescripției acțiunii (tardivității cererii modificatoare), care au făcut obiectul recursului incident.

Cât privește criticile formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că, în realitate, acestea reprezintă apărări sub aspectul normelor legale incidente, nefiind veritabile critici de nelegalitate aduse sentinței de fond din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În plus, aspectele ce vizează fondul pretențiilor au fost examinate în cadrul analizei recursului principal exercitat în cauză de recurenta-reclamantă, fiind dezlegate conform argumentelor expuse la pct. II.1.1. din decizie.

Referitor la cererile părților de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține, față de dispozițiile art. 451-453 din C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, că au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Cum soluția instanței de control judiciar este de admitere a recursului principal exercitat de reclamantă, de casare în parte a sentinței atacate și, în urma rejudecării cauzei pe fond, de admitere a acțiunii formulate de reclamantă și de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri, în temeiul art. 451 alin. (1) și