ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 213/2024

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 09.11.2020, sub nr. x/2020 și ulterior declinată Curții de Apel București prin sentința nr. 236 din 19.01.2021, reclamantul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A., obligarea pârâtului Consiliul National pentru Combaterea Discriminării la sancționarea adecvată - cu avertisment sau amendă - a faptelor de discriminare care au fost săvârșite de pârâtul A., în calitate de senator, respectiv lezarea demnitatii cadrelor militare prin afirmatii defăimătoare, care au făcut obiectul dosarului nr. x/2018, înregistrat la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în care s-a pronunțat Hotărârea nr. 422/20.05.2020, pct. 2 din dispozitivul hotărârii; confirmarea existenței elementelor constitutive ale faptei de discriminare în conformitate cu art. 2 alin. (4) și (5) și art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, în afirmațiile postate în spațiul public de către A., care au făcut obiectul dosarului nr. x/2018 înregistrat la Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, în care s-a pronunțat Hotărârea nr. 422/20.05.2020; obligarea pârâtului A. la înlăturarea consecințelor faptelor de discriminare, prin prezentarea de scuze publice și sancționarea pecuniară a acestuia, conform art. 1349 alin. (2) C. civ.

Prin sentința nr. 694 din 6 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamantul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 694 din 6 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recursuri recurentul B. și recurentul-reclamant Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate.

3.1. Prin recursul declarat, recurentul-pârât Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate a solicitat, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului arată că instanța de fond a interpretat greșit actele normative aplicabile, respectiv instanța a reținut opinia politică, dreptul la cuvânt și libertatea de exprimare în contextul în care s-au făcut aprecieri defăimătoare la adresa cadrelor militare în rezervă și retragere de către A., argumente ce nu se susțin, întrucât aprecierile nu au fost făcute în contextul unor dezbateri pe aceasta temă, ci pentru a denigra cadrele militare și a minimaliza importanța acestei categorii socio-profesionale, respectiv pentru a incita la ură împotriva acestora.

Arată că, deși afirmațiile pârâtului nu au corespondent în dispozițiile art. 228 din C. pen., aspect cunoscut de către pârât, instanța de fond a apreciat ca nu exista situații comparabile între pensionarii militari și cei civili, pentru a avea în vedere un tratament diferențiat, fără să aibă în vedere că activitatea cadrelor militare din sistemul național de apărare, ordine publică și securitate națională are particularități cum ar fi: nu s-a limitat în timp la durata programului normal de lucru și nu a existat posibilitatea compensării muncii prestate cu timp liber sau plăți suplimentare; exercitarea prerogativelor constituționale de apărare, ordine publică și securitate națională se caracterizează prin continuitate; instituțiile publice au obligația legală de a asigura realizarea drepturilor prin dispozițiile în vigoare referitoare la specificul muncii prestate, importanța socială și restricții; expunerea cadrelor militare la un grad ridicat de stres și risc.

Consideră că pârâtul a cunoscut aceste aspecte, având în vedere funcțiile pe care le-a deținut, de Președinte al României și de Președinte al Consiliului Suprem de Apărare al Țării.

Mai mult, susține că instanța de fond nu a avut în vedere că, deși pârâtul a combătut în plan politic existența pensiilor speciale, acesta este beneficiarul unei pensii speciale, la care nu a încercat să renunțe, acceptând în mod direct și nemijlocit beneficiile acestei pensii, astfel că afirmațiile acestuia nu au susținere.

Apreciază că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile art. 60 din Convenție, potrivit cărora "nicio dispoziție din prezenta convenție nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părți contractante sau oricărei alte convenții la care această parte contractantă este parte".

Astfel, consideră că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

3.2. Prin recursul formulat, recurentul B. solicită deschiderea de dosare asociate și sesizarea mai multor instituții pentru încălcarea drepturilor procesuale și procedurale, respectiv pentru nerespectarea Constituției României, a Convenției EDO și a legilor.

Deși intimații-pârâți au fost legal citați, nu au formulat întâmpinări.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 31 iulie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 17 ianuarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

6.1. În ceea ce privește recursul recurentului B., analizând cu prioritate excepția nulității cererii de recurs pentru lipsa semnăturii, în baza art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată că excepția este întemeiată.

În ceea ce privește nedepunerea unui exemplar semnat în original al cererii, Înalta Curte reține că potrivit art. 148 C. proc. civ.: "Orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris și să cuprindă (…) semnătura."

În același sens, dispozițiile art. 196 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează condițiile de formă aplicabile acțiunilor introductive, incidente în privința oricăror cereri adresate instanțelor, prevăd că: "Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele și prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părți, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părții sau a reprezentantului acesteia este nulă."

Fiind vorba de o cerere de recurs, se impun a fi reținute și dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. e) și alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: (...)

e) semnătura părții sau, după caz, a mandatarului părții, a reprezentantului legal al părții sau a consilierului juridic. (...)

(3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Dispozițiile art. 82 alin. (1) și ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile".

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a transmis cererea de recurs prin email la data de 12.04.2022, cererea nepurtând semnătura petentului.

Prin adresa emisă în cadrul procedurii de regularizare a cererii de recurs, comunicată recurentului la data de 10.03.2023, potrivit procesului-verbal de înmânare aflat la fila x verso din dosar și a citației emise pentru termenul de judecată din data de 17 ianuarie 2024, i-a fost adusă la cunoștință obligația depunerii cererii de recurs în original, sub sancțiunea anulării cererii.

Cu toate acestea, până la termenul de judecată acordat în cauză, petentul nu a complinit această lipsă a cererii, respectiv nu a comunicat instanței un exemplar original al cererii de recurs, cererea de la dosar fiind nesemnată de către recurent nici olograf și nici în copie.

Consecința nesemnării cererii de recurs este prevăzută de dispozițiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. raportat la alin. (1) lit. e) al aceluiași text de lege, sancțiunea fiind nulitatea recursului nesemnat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 486 alin. (1) lit. e) și alin. 3din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția lipsei semnăturii și va anula recursul declarat de recurentul B. împotriva sentinței nr. 694 din 6 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pentru lipsa semnăturii.

3.2. În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-reclamant Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamantul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A., obligarea pârâtului Consiliul National pentru Combaterea Discriminării la sancționarea adecvată - cu avertisment sau amendă - a faptelor de discriminare care au fost săvârșite de pârâtul A., în calitate de senator, respectiv lezarea demnitatii cadrelor militare prin afirmatii defăimătoare, care au făcut obiectul dosarului nr. x/2018, înregistrat la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în care s-a pronunțat Hotărârea nr. 422/20.05.2020, precum și obligarea pârâtului A. la înlăturarea consecințelor faptelor de discriminare, prin prezentarea de scuze publice și sancționarea pecuniară a acestuia, conform art. 1349 alin. (2) C. civ.

Prin sentința pronunțată în primă instanță, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea de reclamantul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței de mai sus a declarat recurs recurentul-pârât Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând sentința recurată din perspectiva faptului că instanța de fond nu a reținut fapta de discriminare invocată, în condițiile în care pârâtul A. a făcut aprecieri defăimătoare la adresa cadrelor militare în rezervă și retragere, pentru a le denigra și pentru a minimaliza importanța acestei categorii socio-profesionale, respectiv pentru a incita la ură împotriva acestora, deși cunoaștea realitatea faptelor în virtutea funcțiilor deținute, iar pe de altă parte, instanța de fond nu a avut în vedere că, deși pârâtul a combătut în plan politic existența pensiilor speciale, acesta este beneficiarul unei pensii speciale, la care nu a încercat să renunțe.

Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Astfel, examinând actul supus cenzurii instanței de contencios administrativ, Înalta Curte constată că prin Hotărârea nr. 422/20.05.2020 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare, acestea încadrându-se libertății de exprimare, iar cu privire la solicitarea de repunere în situația anterioară, de înlăturare a consecințelor faptelor de discriminare și a sancționării pârâtului, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a apreciat că nu este competent a se pronunța, stabilirea răspunderii civile delictuale fiind prerogativa exclusivă a instanțelor de judecată.

Referitor la aspectele cu care a fost învestit, CNCD a reținut că afirmațiile persoanei reclamate – A., făcute în Senatul României, nu întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare, conform art. 2 alin. (4) și (5) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, ci se încadrează în limitele libertății de exprimare.

Înalta Curte constată că potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restrictie sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Conform alin. (3) din cuprinsul aceleiași norme, sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare.

Cu alte cuvinte, se poate considera discriminare diferențierea făcută în sensul textelor de lege relevate mai sus, care să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege, iar diferențierea să nu fie justificată obiectiv de un scop legitim.

Or, în speță, nu se poate reține existența unei fapte de discriminare, în condițiile în care diferențierea nu îmbracă una dintre formele prevăzute în O.G. nr. 137/2000 și nici nu a avut drept consecință afectarea vreunui drept al categoriei socio-profesionale vizate de declarațiile făcute, pentru a putea fi încadrată ca atare.

Mai mult, fiind vorba despre o declarație făcută la data de 13.03.2018 în Senatul României, de către un politician, aceasta poate fi încadrată declarațiilor politice și libertății de exprimare, astfel cum au reținut CNCD și instanța de fond.

Sub acest aspect, instanța de fond a reținut în mod corect că principiul egalității impune un tratament egal persoanelor aflate în situații comparabile, respectiv un tratament diferit persoanelor aflate în situații diferite, iar conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage sau comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Astfel, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoanele care se află în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial, și că această distincție nu-si găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă (Fredin c. Suediei, Hoffmann c. Austriei, Spadea și Scalambrino c. Italiei, Stubbings și alții c. Regatului Unit).

De asemenea, tot în mod corect a reținut instanța de fond că fapta reclamată în speță nu constituie nici defavorizare nejustificată ori supunere la un tratament injust sau degradant ori hărțuire, în sensul art. 2 alin. (4) și (5) din O.G. nr. 137/2000, și nici nu constituie contravenție, astfel cum prevede art. 15 din O.G. nr. 137/2000, pentru a se putea aplica o sancțiune contravențională.

Înalta Curte constată că ține de esența stabilirii unei fapte de discriminare ca persoanelor aflate în situații identice sau cel mult similare să li se aplice un tratament diferențiat în raport cu criteriile arătate la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, fără vreo justificare obiectivă și care să conducă la afectarea drepturilor legitime ale respectivelor persoane.

Or, în speță, o asemenea ipoteză nu poate fi reținută, în condițiile în care comparația a fost făcută între persoane aflate în situații diferite, iar pe de altă parte, acest fapt nu a avut drept consecință îngrădirea sau limitarea vreunui drept al persoanelor vizate de declarațiile pârâtului.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate împotriva sentinței nr. 694 din 6 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei semnăturii recursului declarat de recurentul B..

Anulează recursul declarat de recurentul B. împotriva sentinței nr. 694 din 6 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pentru lipsa semnăturii.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate împotriva sentinței nr. 694 din 6 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.