ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1920/2024

Ședința publică din data de 4 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 07.09.2022, pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministrul Culturii, Ministerul Culturii și D., au solicitat anularea Ordinului Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2612/2022 privind radierea din Lista monumentelor istorice a imobilului situat la adresa poștală I. C. Brătianu nr. 54, municipiul Pitești, județul Argeș, care figurează la rubrica adresa poștală în dreptul monumentului istoric clasat cu denumirea Situl urban "B-dul x", cod LM1 AG-II-s-B-13432 și pentru modificarea Anexei nr. 1 la Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2.314/2001 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată, și a Listei monumentelor istorice dispărute, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 542 din 2 iunie 2022.

La data de 15.11.2022, E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. și X. au formulat cerere de intervenție voluntară accesorie în interesul intimatei D., arătând că justifică un interes propriu să intervină într-o cauză în care se analizează legalitatea unui act administrativ de care depinde valabilitatea actelor lor de proprietate.

Prin sentința nr. 29 din 22 martie 2023, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile (excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministrul Culturii, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei de interes a reclamanților în promovarea cererii de anulare a Ordinului nr. 2612/11.06.2019), ca nefondate; a respins cererea de anulare a Ordinului Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2612/2022 din 11.06.2019, formulată de reclamanții A., B. și C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministrul Culturii, Ministerul Culturii și D. și intervenienții în interesul pârâtei D.: E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. și X., a admis cererea de intervenție formulată în favoarea pârâtei D. de intervenienți; a obligat reclamanții, în solidar, la plata către pârâta D. a sumei de 25.000 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A., B. și C. S.R.L. au formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prima critică vizează încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., prin reținerea de către instanța de fond, numai a două argumente de nelegalitate a ordinului atacat, ce se întrepătrund, respectiv că actul a fost emis în temeiul disp. art. 19 alin. (4) din Legea nr. 442/2001, ce reglementează procedura îndreptării erorii materiale, deși aceste dispoziții legale nu erau aplicabile, nefiind în discuție o asemenea eroare, ci se impunea a fi urmată procedura declasării imobilului, cu consecința radierii acestuia din Lista monumentelor istorice.

Recurenții-reclamanți susțin că prin cererea inițială au fost invocate mai multe motive de nelegalitate a ordinului care, după depunerea întâmpinării de către părți au fost dezvoltare/precizate prin intermediul răspunsului la întâmpinare.

În acest sens, se arată că instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ, întrucât avea obligația de a lămuri cauza și a solicita explicații, fiind evident că susținerile din cuprinsul răspunsului la întâmpinare nu vizau doar argumentul privind necesitatea urmării procedurii declasării de către intimata-pârâtă D. S.R.L..

Se mai invocă faptul că prima instanță a dat dovadă de un formalism excesiv, când a luat act de precizarea reclamanților în sensul că motivele de nelegalitate sunt cele invocate în cererea inițială, urmând a fi analizate aceste motive, neexistând intenția de a se completa cererea inițială.

Notele de ședință au fost depuse cu scopul de a lămuri, prin raportarea la documentația depusă de către pârâți, argumentele invocate ințial, context în care nu s-a mai apreciat ca fiind necesară o altă modificare a cererii de chemare în judecată.

O altă critică adusă sentinței recurate vizează cele reținute din cuprinsul adreselor nr. x/01.04.2019 și nr. y/20.05.2019, în sensul că se omite a se lămuri contextul în care adresele menționate au fost depuse în Dosarul nr. x/2018, care a avut ca obiect anularea autorizației de construire a imobilului edificat de intimata-pârâtă D., fără a fi însoțite de documente justificative.

Referitor la restul argumentelor ce au stat la baza raționamentului instanței de fond, recurenții-reclamanți consideră că acestea încalcă prevederile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Prima instanță analizează procedura de clasare a imobilului situat pe strada x nr. 54, prin raportare la statutul său de monument istoric individual, în condițiile în care acesta este doar monument istoric prin prisma faptului că face parte din situl urban.

De asemenea, se invocă faptul că instanța de fond a reținut greșit că situl urban a fost clasat anterior și nu prin Ordinul nr. 2314/2004 privind aprobarea listei monumentelor, depunându-se decizia civilă nr. 7003/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, în cuprinsul căreia se arată că ordinul reprezintă un ordin de clasare și nu contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 422/2001, dispunându-se o clasare pe ansamblu urban și nu pe fiecare construcție în parte.

Astfel, pretinsa eroare materială nu îndeplinește prevederile art. 19 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, ci pune în discuție un aspect de nelegalitate a Ordinului nr. 2314/2004 din perspectiva includerii imobilului în cuprinsul listei monumentelor istorice, în anul 2004, fără respectarea procedurii de clasare.

Intimații-pârâți și intimații-intervenienți au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinare, intimații - pârâți Ministerul Culturii și D. au invocat și excepția nulității recursului, excepție respinsă de instanța de recurs, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu motivele invocate prin recurs, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Analiza motivelor de casare

Primul motiv de nelegalitate a sentinței recurate invocat de către recurenții-reclamanți este încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ. – rolul activ al judecătorului, critică ce poate fi subsumată disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că instanța de fond, în ședința publică din data de 22.02.2023, în raport de conținutul răspunsului la întâmpinare formulat de reclamanți, a pus în discuție și a solicitat apărătorului părții să precizeze dacă cele învederate sunt motive noi de nelegalitate a actului atacat, în raport de acțiunea introductivă.

Reclamanții au confirmat că motivele de nelegalitate sunt cele cuprinse în cererea inițială și au fost explicitate prin răspunsul la întâmpinare, în raport de documentația depusă la dosar de pârâtul Ministerul Culturii, iar instanța de fond a reținut că argumentele referitoare la faptul că nu a fost avizată propunerea de emitere a ordinului atacat de Comisia Națională a Monumentelor Istorice, deoarece imobilul în cauză nu este înscris ca monument individual în LMI, ci este menționat ca reper pentru a se determina limita sitului urban, prin urmare nu este o eroare materială, iar majoritatea membrilor comisiilor nu au votat în niciun mod, reprezintă motive noi de nelegalitate.

În raport de precizările reclamanților, instanța de fond a arătat, prin încheierea de ședință, că va analiza motivele expuse în acțiunea introductivă.

Înalta Curte constată că prima instanță a analizat ipoteza inexistenței vreunei erori materiale invocată de recurenții-reclamanți, chiar în cuprinsul acțiunii introductive, ceea ce conduce la respingerea ca nefondată a criticii ce privește încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ.

Cu privire la valorificarea de către prima instanță a adreselor nr. x/01.04.2019 și nr. y/20.05.2019, se reține că motivul de nelegalitate nu se încadrează în cele prevăzute de disp. art. 488 C. proc. civ. și cu atât mai mult în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu privește încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ci aprecierea probelor de către judecător, aspect ce excede analizei instanței de recurs.

O altă critică adusă sentinței primei instanțe se referă la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, fără ca recurenții-reclamanți să indice în mod concret articolul în cauză, însă se arată că a fost analizată procedura de clasare a imobilului situat pe str. x 54, prin raportare la statutul său de monument istoric individual, în condițiile în care aceste este doar monument istoric prin prisma faptului că face parte din situl urban, iar situl a fost clasat anterior și nu prin Ordinul nr. 2314/2004 privind aprobarea listei monumentelor.

Înalta Curte reține din conținutul considerentelor sentinței atacate, că prima instanță a constatat că imobilul apare pe lista monumentelor istorice ca parte a "Sitului urban Bdul x", însă, întrucât dispozițiile Legii nr. 422/2001 nu conțin dispoziții exprese referitoare la situația imobilelor pentru care se face extinderea sitului urban, a apreciat că modificarea limitelor sitului se realizează prin procedura de clasare, în baza unui dosar de clasare întocmit de experți autorizați, prin ordin al ministrului Culturii, ce se publică în Monitorul Oficial al României .

Înalta Curte, în acord cu cele reținute de instanța fondului, față de inexistența unei proceduri reglementate separat pentru declasarea ca monument istoric al unui sit urban și modificarea limitelor acesteia, apreciază că modificarea limitelor sitului urban "Bdul x" urma să se facă prin procedura de clasare, iar în speță nu există documentație de clasare, aviz de clasare ori ordin de clasare pentru includerea imobilului în discuție în situl urban "Bdul x".

Așadar, Ordinul nr. 2314/2004 aprobă o listă de monumente și nu clasează monumentele în discuție.

Însăși Legea nr. 422/2001, cuprinde dispoziții separate pentru clasare, art. 13 alin. (3) și pentru aprobarea listei monumentelor istorice, art. 22 alin. (1) și (2).

De asemenea, pentru a fi incidente dispozițiile din Legea nr. 422/2001 pentru declasare, mai întâi ar trebuit să fie urmată procedura clasării, ca monument istoric individual sau ca monument în cadrul unui sit urban, ceea ce în speță nu s-a întâmplat, prin actele de la dosar se demonstrează contrariul disp. art. 19 alin. (3) din Legea nr. 422/2001.

Legea nr. 422/2001 prevede la art. 19 alin. (4), că pot fi îndreptate din oficiu sau în urma solicitării oricărei persoane interesate, erorile materiale din Lista monumentelor istorice, în această categorie încadrându-se și includerea pe listă a unui imobil ce nu face parte din situl urban.

Prin urmare, Ordinul nr. 2612/2022 privind radierea imobilului din Lista monumentelor istorice este în acord cu Legea nr. 422/2001, în lipsa procedurii de clasare prevăzută de acest act normativ.

În ceea ce privește incidența Deciziei nr. 7003/31.10.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, contrar opiniei recurenților-reclamanți, aceasta nu a avut drept obiect stabilirea naturii juridice a Ordinului nr. 2314/2004, ci legalitatea actului în raport de dispozițiile art. 3, art. 7 (actual 8), art. 21, art. 28 din Legea nr. 422/2001, respectiv dacă noțiunea de "monument" este o categorie generală care include atât sensul de construcție individuală, cât și cel de ansamblu/sit, răspunsul fiind pozitiv, astfel cum a arătat și prima instanță.

Față de acestea, nefiind întrunite motivele de nelegalitate invocate, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, urmează să se respinsă recursul ca nefondat.

În temeiul disp. art. 413 alin. (1) C. proc. civ., vor fi obligați recurenții-reclamanți la plata sumei de 23.800 RON reprezentând onorariul de avocat către intimata-pârâtă D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A., B. și C. S.R.L. împotriva sentinței nr. 29 din 22 martie 2023 a Curții de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenții-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 23.800 RON, reprezentând onorariu de avocat, către intimata-pârâtă D..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.