ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2392/2023

Ședința publică din data de 9 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată la 03.03.2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Culturii, solicitând anularea în parte a Ordinului nr. 2314/2004 emis de Ministerul Culturii și Cultelor privind aprobarea Listei monumentelor istorice, Anexa nr. 1, pozițiile 370,371, 372 și a Ordinului nr. 2828/2015 emis Ministerul Culturii și Cultelor privind aprobarea Listei monumentelor istorice, Anexa nr. 1, pozițiile 365, 366 și 367.

I.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 1651 din 12 noiembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Ministrul Culturii. S-a anulat în parte Ordinul nr. 2314/2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, Anexa nr. 1 în privința pozițiilor 370, 371 și 372, ordin emis de Ministerul Culturii și Cultelor. S-a anulat în parte Ordinul nr. 2828/2015 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, Anexa nr. 1 în privința pozițiilor nr. 365, 366 și 367, ordin emis de Ministerul Culturii și Cultelor.

I.3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs recurentul-pârât Ministerul Culturii și recurs provocat recurentul-pârât Ministrul Culturii – B..

I.3.1. Recurentul-pârât Ministerul Culturii a declarat recurs principal, criticând sentința pentru următoarele motive de nelegalitate încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material):

- Deși în cuprinsul Certificatului de urbanism este menționat doar Situl Arheologic de la Palazu Mare cod LMI 2004 CT-l-s-B-02724 nr. crt. 365, reclamanta solicită fără temei anularea a trei poziții ale Ordinului nr. 2314/2004.

- Raportul de diagnostic evidențiază existența unor complexe + vestigii arheologice, ce confirmă ipoteza MINAC despre existența unui sit arheologic în zona Malu Alb. La DJC Constanta nu au fost anunțate în termenul legal descoperirile făcute cu ocazia realizării diagnosticului arheologic.

- Clasarea sitului arheologic s-a realizat prin înscrierea în Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice din 1991-1992 (LM11991-1992), sub codul 14A0200, la categoria monumente și situri arheologice, denumirea, Așezarea romană rurală, sec. II-IV d. Chr., adresa: sat Palazu Mare, mun. Constanța, intravilan. Conform legislației cadru din acea perioadă, introducerea unui obiectiv în categoria patrimoniului național protejat prin lege, respectiv în LMI, nu presupunea întocmirea în prealabil a unui dosar de clasare. Imobilele clasate anterior și al căror regim juridic de monument istoric nu a suferit modificări, sunt preluate ca atare în noua listă, acestea păstrându-și calitatea de monument istoric prin efectul legii.

Pe cale de consecință, eronat a reținut instanța de fond, în considerarea dispozițiilor prevăzute la art. 60 din Legea nr. 422/2001, că instituția recurentă avea obligația verificării condițiilor în care s-a efectuat clasarea ca monument istoric și a întocmirii unui dosar de clasare.

Recurentul invocă Decizia Curții Constituționale nr. 477/2005 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, afirmând că această decizie ar fi în sprijinul opiniei sale că nu avea nicio obligație cu privire la monumentele istorice din Lista monumentelor 1991-1992.

- Reclamanta ar fi trebuit să urmeze pașii legali - cercetare arheologică și descărcare de sarcină arheologică a zonei - conform avizului Direcției Județene pentru Cultură Constanța și al Comisiei Naționale de Arheologie, numai astfel terenul în care a fost evidențiat patrimoniul arheologic putând fi redat activităților umane curente, însă aceasta nu a depus anterior un dosar de declasare, cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 422/2001 și a Normelor metodologice de clasare și inventariere a monumentelor istorice aprobate prin Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2260/2008.

I.3.2. Recurentul-pârât Ministrul Culturii – B. a declarat recurs provocat, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice și solicitând instanței să dispună admiterea recursului formulat, casarea în tot a sentinței atacate și pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanța de fond, reținându-i calitatea procesuală pasivă alături de Ministerul Culturii a nesocotit prevederile legale care guvernează regimul juridic al monumentelor istorice, atribuțiile specifice funcției pe care recurentul o deține, precum și dispozițiile procedurale care statuează asupra legalității cadrului procesual.

În domeniul protejării monumentelor istorice, sunt stabilite competențe în sarcina Ministerului Culturii, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului, care elaborează și asigură aplicarea strategiei și politicilor în domeniul culturii, iar nu în sarcina ministrului culturii, acesta neavând calitate procesuală pasivă în acest litigiu, ci doar de reprezentant al instituției publice, potrivit Hotărârii de Guvern nr. 90/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Culturii, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, Legea nr. 554/2004 nu prevede posibilitatea de a chema în judecată, odată cu autoritatea publică și pe conducătorul acesteia.

În concret, reclamanta nu justifică identitatea dintre persoana recurentului și raportul juridic obligațional dedus judecății, cu atât mai mult cu cât ordinele în litigiu nu sunt semnate de acesta.

Pentru aceste motive, solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive în cauză a ministrului culturii și respingerea acțiunii față de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, recurentul invocă următoarele motive de nelegalitate, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), pentru care solicită casarea în parte a sentinței nr. 1651 din 12.11.2021 a Curții de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ si Fiscal în dosarul nr. x/2021:

- În considerarea dispozițiilor prevăzute la art. 60 din Legea nr. 422/2001, instituția recurentă nu avea obligația verificării condițiilor în care s-a efectuat clasarea ca monument istoric și a întocmirii unui dosar de clasare.

- Reclamanta nu a depus anterior un dosar de declasare, cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 422/2001 și a Normelor metodologice de clasare și inventariere a monumentelor istorice aprobate prin Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2260/2008.

I.4. Apărările formulate în cauză

Reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul formulat de Ministerul Culturii împotriva sentinței civile nr. 1651/12.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, susținând că recursul Ministerului Culturii este nefondat.

În opinia intimatei este nefondat argumentul că acest sit a fost preluat din Lista monumentelor istorice 1991 - 1992, perioadă în care nu era necesară efectuarea niciunei proceduri și nici a existenței vreunei documentații care să fundamenteze clasarea unui imobil ea fiind monument istoric.

- Lista monumentelor istorice 1991, care se află pe site-ul oficial al Institutului Național al Patrimoniului, la secțiunea - Monumente Istorice precizează "14 A 0200 Sat Palazu Mare - intravilan -așezare romană rurală, sec. II-IV d.Hr. " Nu necropolă, nu cultura Hamangia, nu alte argumente invocate prin diverse acte, ci numai - așezare romană rurală, sec. II-IV d.Hr. . Această așezare romană rurală, probabil delimitată, se transformă în 3 situri prin Lista monumentelor istorice din 2004. La nivelul anului 1991, nu era trecută decât așezare romană rurală, sec. II-IV d.Hr., care era menționată la poziția 371 în Lista din 2004 și lapoz. 366în Lista din 2015.

- Chestiunea de drept în cauză este dacă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 422/2001, validarea calității de monument, a monumentelor incluse pe Lista monumentelor din 1991 - 1992, trebuia făcută cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 422/2001 sau această validare a calificării ca și monument implica numai trecerea (copierea) dintr-o listă în alta, fără nicio obligație a Ministerului Culturii.

În opinia intimatei, Decizia Curții Constituționale nr. 477/2005 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice este contrară celor susținute de recurent, respectiv prelungirea efectelor clasării făcute prin Lista monumentelor 1991 - 1992 subzistă numai până la validarea calității de monument, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 422/2001 și cu parcurgerea procedurii de clasare reglementate. Ca atare, imobilele clasate, ca și monumente conform Listei monumentelor istorice 1991 -1992 își păstrează calificarea de monument, numai până la data de 24 iulie 2004, ulterior acestei date, fiind aplicabile regulile de clasare reglementate de Legea nr. 422/2001.

Ca atare, hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, neputându-se interpreta că grevarea de sarcină arheologică a unui teren proprietate privată este posibil a fi făcută fără respectarea dispozițiilor Legii nr. 422/2001 și a procedurii de clasare.

- În speță, Lista monumentelor istorice din anul 1991 - 1992, cuprinde numai așezarea rurală romană, fără a se cunoaște ce delimitare are și dacă se suprapune peste toată localitatea Palazu Mare sau peste tot municipiul Constanța, întrucât nu există nicio delimitare topografică documentată care să fi stat la baza includerii în Lista monumentelor istorice din anul 2004 și 2015. Ministerul Culturii, în corespondența purtată, afirmă că toate cele 3 poziții din Listă afectează terenul Societății.

- Menținerea clasificării de monument istoric, care constituie o sarcină asupra proprietății private, cu consecințe economice si cu consecințe care implică restrângerea dreptului de proprietate, garantat de Constituția României se face în condiții stricte.

- Din analiza Raportului de diagnostic preventiv realizat de către Societatea 3D se constată fără urmă de dubiu că nu se poate vorbi de o așezare/locuire/sit arheologic în înțelesul propriu al termenului. Nu există nivel de cultură pentru cei 9.600 mp cercetați (adică nu există depuneri care să arate ocuparea zonei în vreo epocă istorică), pe o suprafață de max. 500 mp s-au descoperit două gropi cu resturi menajere, s-au descoperit alte câteva fragmente ceramice fără context, iar pe cea mai mare parte a terenului nu s-au descoperit materiale și structuri/complexe arheologice.

- Cât privește susținerea că Societatea 3D era obligată să solicite declasarea, intimata susține că cel care este în culpă prin încălcarea flagrantă a Legii nr. 422/2001 reclamă respectarea acesteia nu de către autoritatea publică, ci numai de către proprietarul privat, ceea ce ar însemna că includerea în Lista monumentelor istorice nu se face cu respectare dispozițiilor Legii nr. 422/2001, dar declasarea se face cu aplicarea Legii nr. 422/2001

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

II.1. Recursul provocat calificat drept recurs principal

Cu titlu preliminar, Înalta Curte, în ședința din 9 mai 2023, cu ocazia dezbaterilor, după punerea în discuția părților a apreciat că recursul formulat de recurentul-pârât Ministrul Culturii – B. este un recurs principal, sens în care a dispus recalificarea acestuia.

Astfel, potrivit art. 473 C. proc. civ., aplicabil și în recurs dată fiind norma de trimitere de la art. 491 C. proc. civ.: "În caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să declare în scris apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces."

Or, recursul recurentului pârât Ministrul Culturii – B. este un recurs principal împotriva soluției de admitere a acțiunii formulate de reclamantă, iar nu un recurs formulat împotriva celuilalt pârât, Ministerul Culturii sau a unei persoane care a figurat în primă instanță și care nu este parte în recursul principal.

În raport de această calificare a căii de atac, recursul recurentului pârât Ministrul Culturii – B. apare ca fiind tardiv formulat.

Totodată, o dată cu invocarea din oficiu a excepției tardivității, raportat la recalificarea căii de atac, instanța a apreciat că, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motivele invocate prin acest recurs privind excepția lipsei calității procesuale pasive a ministrului sunt motive de ordine publică, pe care instanța înțelege să și le însușească.

Analizând acest recurs în limitele motivelor de ordine publică privind excepția lipsei calității procesuale pasive a ministrului, care au fost însușite de instanța de recurs, Înalta Curte reține că acest recurs este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și, respectiv, al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material asupra judecății.

Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana chemată în judecată ca pârât și cel obligat în raportul juridic dedus judecății, aceasta aparținând numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept.

Or, în domeniul protejării monumentelor istorice, sunt stabilite competențe în sarcina Ministerului Culturii, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului, care elaborează și asigură aplicarea strategiei și politicilor în domeniul culturii, iar nu în sarcina ministrului culturii, acesta neavând calitate procesuală pasivă în acest litigiu, ci doar de reprezentant al instituției publice, potrivit Hotărârii de Guvern nr. 90/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Culturii, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată."

Potrivit textelor legale arătate, persoana care poate fi chemată în judecată este autoritatea publică, aceasta putând fi obligată de instanța de contencios administrativ să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Prin urmare, Legea nr. 554/2004 nu prevede posibilitatea de a chema în judecată, odată cu autoritatea publică și pe conducătorul acesteia, decât în condițiile speciale stipulate la art. 16 sau art. 24 din actul normativ.

Or, reclamanta nu justifică identitatea dintre persoana Ministrului Culturii și raportul juridic obligațional dedus judecății, cu atât mai mult cu cât ordinele în litigiu, deși denumite Ordine de Ministru sunt semnate de Ministru ca reprezentant al Ministerului Culturii, iar nu în nume propriu.

Prin urmare, acest recurs se va admite în limitele învestirii instanței de recurs, se va casa în parte sentința și în rejudecare se va dispune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive în cauză a ministrului culturii și respingerea acțiunii față de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

II.2. Recursul principal

Asupra recursului principal, examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului Ministerul Culturii este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Clasarea sitului arheologic asupra căruia poartă litigiul s-a realizat prin înscrierea în Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice din 1991-1992 (LMI 1991-1992), sub codul 14A0200, la categoria monumente și situri arheologice, denumirea, Așezarea romană rurală, sec. II-IV d. Chr., adresa: sat Palazu Mare, mun. Constanța, intravilan.

Conform legislației cadru din acea perioadă, introducerea unui obiectiv în categoria patrimoniului național protejat prin lege, respectiv în LMI, nu presupunea întocmirea în prealabil a unui dosar de clasare.

În LMI 2004 monumentul istoric de categoria I arheologie cod LMI CT-I-s-B-02724 este compus din așezare rurală, cod LMI CT-l-s-B-02724.01 și Necropolă, cod LMI CT-l-s-B-02724.02 situate în localitatea Palazu Mare; municipiul Constanța.

În LMI 2010 situl arheologic cod LMI CT-I-s-B-02724 este compus din așezare rurală, cod LMI CT- I-s-B-02724.01, intravilan și din Necropolă, cod LMI CT-I-s-B-02724.02, situate în localitatea Palazu Mare, municipiul Constanța.

În LMI 2015 situl arheologic cod LMI CT-I-s-B-02724 este compus din așezare rurală, cod LMI CT-I-s-B-02724.01, intravilan și din Necropolă, cod LMI CT-I-s-B-02724.02 situate în localitatea Palazu Mare; municipiul Constanța.

Potrivit dispozițiilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, cu modificările și completările ulterioare, Listele Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice din anii 1991-1992 au fost actualizate și aprobate prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 2314/2004.

În anul 2010, Lista Monumentelor Istorice (LMI) din 2004 a fost reactualizată și a fost aprobată prin OMCPN nr. 2361/2010 și publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 670 bis/2010.

Aceeași procedură de reactualizare a LMI a fost aprobată prin OMC nr. 2828/2015 și publicată în data de 15.02.2016 în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 113 bis.

Prin recursul formulat, pârâtul-recurent susține în esență că menținerea sitului arheologic în LMI nu presupunea întocmirea ulterioară a unui dosar de clasare, conform art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001.

În baza acestui text de lege, "(1) Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile și siturile istorice, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991-1992, cu modificările și completările ulterioare, rămâne în vigoare. În termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Institutul Național al Patrimoniului va actualiza Lista monumentelor istorice, potrivit atribuțiilor stabilite prin art. 27 alin. (3).

(2) Serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Patrimoniului Național sunt obligate să înștiințeze, în scris, proprietarii sau titularii drepturilor reale asupra monumentelor istorice despre regimul juridic special al imobilelor în cauză și să le transmită obligația privind folosința monumentului istoric."

Problema de drept ce trebuie care formează obiectul prezentului recurs este dacă ulterior apariției Legii nr. 422/2001 se impunea întocmirea unui dosar de clasare cu ocazia actualizării Listei monumentelor istorice.

În ANEXA Nr. 1 - LISTA monumentelor istorice, la Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2682/2003 de aprobare a Normelor metodologice de clasare și evidență a monumentelor istorice, a Listei monumentelor istorice, a fișei analitice de evidență a monumentelor istorice și a Fișei minimale de evidență a monumentelor istorice, sunt reglementate regulile de elaborare a acestei liste, iar la lit. C) se reglementează obligațiile Ministerului Culturii la elaborarea acestei Liste, respectiv:

"C. Principii metodologice de întocmire a Listei monumentelor istorice

Față de aceste dispoziții, Înalta Curte constată că este nerelevant pentru litigiul de față să se stabilească cu certitudine actul și procedura urmată pentru clasarea imobilului în discuție. Este suficient să se constate faptul că în perioada comunistă imobilul a avut un astfel de regim care a justificat preluarea sa în lista întocmită de Comisia constituită conform Decretului 91/1990.

Legislația ulterioară anului 1990 a prevăzut preluarea în mod succesiv a listelor privind monumentele istorice întocmite anterior, ceea ce s-a și întâmplat în speță.

În ceea ce privește susținerile intimatei, Înalta Curte constată următoarele:

Contrar celor susținute de intimată, legislația ulterioară anului 1990 nu prevede obligația de a urma o procedură de clasare a monumentelor istorice pentru acele imobile care au fost cuprinse în listele întocmite anterior de autoritățile competente în raport de legislația de la un moment dat.

Astfel, prin Decretul nr. 91/1990 se înființează, pe lângă Ministerul Culturii, Comisia națională a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice aceasta având obligația de a coordona toate activitățile de evidență, protejare, conservare, restaurare și punere în valoare a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice din unitățile teritorial-administrative, având regimul proprietății de stat, obștești sau particulare.

Art. 5 din Decretul 91/1990 prevede în mod expres următoarele: "Comisia națională a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice preia, de la data prezentului decret, prin Direcția monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice, întreaga documentație a fostelor organisme care au funcționat anterior în acest domeniu (Comisia monumentelor istorice, Direcția monumentelor istorice, Direcția monumentelor istorice și de artă, Direcția patrimoniului cultural-național, Direcția economică și a patrimoniului cultural-național), cuprinzând arhive, biblioteci și fototeci, precum și inventarul bunurilor mobile și imobile ale fostei Direcții a patrimoniului cultural-național."

Această prevedere nu poate fi interpretată decât în sensul că bunurile care au avut un regim de protecție potrivit legislației anterioare continuă să beneficieze de protecția reglementată de lege specifică monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice și după intrarea în vigoare a Decretului nr. 90/1991. O interpretare contrară ar goli de conținut actul normativ menționat întrucât ar lipsi comisia nou înființată de obiectul său de activitate. Mai precis, deși s-a prevăzut atribuția Comisiei naționale a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice de a coordona toate activitățile de evidență, protejare, conservare, restaurare și punere în valoare a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice această comisie nu ar mai avea ce bunuri să protejeze până la o eventuală clasare a monumentelor istorice.

Existența unor diferențe de ordin terminologic și conceptual între legislația anterioară anului 1990 și prevederile legale adoptate ulterior acestui moment nu poate conduce la concluzia că imobilele care aveau un regim de protecție conform legislației anterioare încetau să mai aibă acest regim ca urmare a adoptării noii legislații. În sprijinul acestei concluzii este și articolul 5 din Decretul 91/1990 care prevede preluarea de către Comisia națională a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice a documentațiilor deținute de "fostelor organisme care au funcționat anterior în acest domeniu (Comisia monumentelor istorice, Direcția monumentelor istorice, Direcția monumentelor istorice și de artă, Direcția patrimoniului cultural-național, Direcția economică și a patrimoniului cultural-național), cuprinzând arhive, biblioteci și fototeci, precum și inventarul bunurilor mobile și imobile ale fostei Direcții a patrimoniului cultural-național."

După cum se poate observa, enumerarea este largă și ea nu poate avea decât semnificația că bunurile cuprinse în listele întocmite de organismele menționate sunt preluate de noua instituție, bunurile dobândind regimul de protecție reglementat de noua legislație.

Ulterior a fost adoptată Legea nr. 422/2001 care, la articolul 60 prevedea că "Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile și siturile istorice, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991 - 1992, rămâne în vigoare și produce efecte ca atare timp de maximum 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, perioadă în care aceasta va fi actualizată potrivit art. 3, 7 și 21."

Acest articol a fost contestat la Curtea Constituțională. În esență, autorul excepției de neconstituționalitate a susținut că menținerea în vigoare a Listei cuprinzând monumentele, ansamblurile și siturile istorice, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991-1992, este de natură a contraveni atât prevederilor art. 21 alin. (1)-(3), ale art. 44 alin. (1) și (2) teza întâi și ale art. 51 alin. (1) din Constituție, cât și celor ale art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv ale art. 1 paragraful 1 din Primul protocol adițional la convenție. Curtea Constituțională a respins, prin Decizia 477/2005, excepția de neconstituționalitate ca inadmisibilă pe motiv că "textul legal criticat nu mai este în vigoare, acesta încetându-și efectele la data de 16 iulie 2004, când a fost publicat în Monitorul Oficial al României Ordinul nr. 2.314/2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată, și a Listei monumentelor istorice dispărute, emis de ministrul culturii și cultelor", subliniind caracterul tranzitoriu al normelor și faptul că a fost emis noul Ordin al ministrului culturii și cultelor nr. 2.314/2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată, și a Listei monumentelor istorice dispărute, listă care cuprinde și monumentele istorice clasate ca atare prin Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile și siturile istorice, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991-1992.

Niciunul dintre considerentele deciziei Curții Constituționale nu poate duce la concluzia că la momentul preluării bunurilor din lista întocmită în anii 1991-1992 în lista întocmită potrivit legii 422/2001 era necesar ca fiecare imobil considerat monument istoric să parcurgă o procedură de clasare, așa cum afirmă intimata.

Există, așadar, o continuitate în ceea ce privește regimul special al imobilului în discuție iar susținerile intimatei în sensul că ar fi fost necesară o procedură de clasare pentru ca bunul să dobândească calitatea de monument istoric sunt lipsite de temei legal .

De altfel, articolul 60 din legea 422/2001 a fost modificat, prevăzându-se faptul că "(1) Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile și siturile istorice, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991 - 1992, cu modificările și completările ulterioare, rămâne în vigoare. În termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Institutul Național al Monumentelor Istorice va actualiza Lista monumentelor istorice, potrivit atribuțiilor stabilite prin art. 27 alin. (3)."

În ceea ce privește obligația de actualizare a listei aceasta nu presupune emiterea de ordine de clasare pentru toate monumentele istorice cuprinse în listele anterioare, ci doar o aducere la zi în raport de modificările intervenite între două publicări ale listelor. Faptul că legea nr. 422/2001 prevede obligația Ministerului Culturii și Cultelor de a actualiza lista monumentelor istorice o dată la 5 ani exclude interpretarea dată de intimată în sensul că actualizarea implică o procedură de clasare a monumentelor înscrise pe listă întrucât ar fi de neconceput ca o dată la 5 ani să se procedeze la o clasare a tuturor monumentelor istorice. Actualizarea implică doar o aducere la zi a listei în funcție de modificările intervenite între două publicări.

În concluzie, Înalta Curte constată că, întrucât bunul în discuție a fost considerat monument de arhitectură potrivit legislației anterioare anului 1990, fiind preluat ca monument istoric în toate listele ulterioare anului 1990 nu se poate vobi de o obligație de parcurgere a unei proceduri de clasare pentru acest bun ca urmare a intrării în vigoare a legii 422/2001, ci bunul a fost în mod continuu afectat de un regim special de protecție rămânând supus acestui regim până la o eventuală declasare a acestuia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul formulat de Ministerul Culturii, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge acțiunea ca nefondată.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursurile, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va admite excepția lisei calității procesuale pasive a ministrului culturii și va respinge acțiunea reclamantei A. S.R.L., în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Se va respinge acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Califică recursul provocat formulat de Ministrul Culturii – B. ca fiind recurs principal și constată tardivitatea acestuia cu excepția motivului de ordine publică privind lipsa calității procesuale pasive, însușit de instanță.

Admite recursul declarat de Ministerul Culturii împotriva sentinței civile nr. 1651 din 12 noiembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

Admite recursul declarat de Ministrul Culturii – B. împotriva aceleiași sentințe, în ceea ce privește lipsa calității sale procesual pasive.

Casează sentința atacată, și rejudecând:

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministrul Culturii – B. și respinge acțiunea reclamantei A. S.R.L., în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 9 mai 2023.