ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3893/2023

Ședința publică din data de 15 septembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 pe rolul Curții de Apel Ploiești, urmare a admiterii cererii de strămutare a dosarului de la Curtea de Apel București, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Identității Naționale și Direcția pentru Cultură a Municipiului București, obligarea pârâtei la declasarea și radierea imobilului situat în Șoseaua x, București, din Lista Monumentelor Istorice.

Prin sentința civilă nr. 69 de la data de 20 aprilie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii în ceea ce privește capătul de cerere ce vizează solicitarea de declasare a imobilului. A fost respinsă în rest excepția ca nefondată.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, Direcția pentru Cultură a Municipiului București, în ceea ce privește capătul de cerere ce vizează obligarea acestuia la radierea imobilului din listă.

Au fost respinse excepția inadmisibilității invocată de către Direcția pentru Cultură a Municipiului București,în ceea ce privește pretinsa omisiune sau parcurgere viciată a procedurii prealabile aferentă acțiunii introductive, excepția inadmisibilității invocată de către Direcția pentru Cultură a Municipiului București,în ceea ce privește pretinsa omisiune sau parcurgere viciată a procedurii prealabile aferentă cererii completatoare și excepția inadmisibilității invocată de către Direcția pentru Cultură a Municipiului București, în ceea ce privește pretinsa lipsă a calității de persoană vătămată a reclamantului.

A respins excepția inadmisibilității invocată de către Direcția pentru Cultură a Municipiului București, în ceea ce privește pretinsa lipsă de interes a reclamantului.

A admis, în parte, cererea astfel cum a fost completată și lămurită formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Identității Naționale și Direcția pentru Cultură a Municipiului București și cu intervenienta accesorie B..

Dispune desființarea clasării "din oficiu" a imobilului situat în Șos. x, Sector 1 București din Lista monumentelor Istorice făcută în ședința din 27.05.1992 a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice prin care s-a validat Lista Monumentelor Istorice a Municipiului București precum și, parțial, doar în limita dispozițiilor referitoare la imobilul anterior identificat, a tuturor actelor subsecvente ce au fost emise de pârâții din cauză, ca efect al introducerii în Listă a imobilului, respectiv a Ordinelor de Ministru nr. 2314/2004, 2361 din 2010 și 2828 din 2015.

A respins ca fiind rămase fără obiect petitele ce privesc declasarea și declasarea de urgență a imobilului situat în

București.

A. Recursul recurentului-intervenient C.

Împotriva sentinței nr. 69 de la data de 20 aprilie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal și a încheierilor prin care prima instanță s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate în cauză a declarat recurs reclamantul-intervenient C., criticându-le pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a căii de atac, și casarea sentinței civile atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În dezvoltarea recursului promovat a susținut că prima instanță a încălcat principiul legalității și al dreptului la apărare, a aplicat greșit legea incidentă în cauză aducând în argumentație o serie de motive străine de natura cauzei, analizând Lista documentelor clasate ca monumente istorice prin raportare la o expertiză extrajudiciară din anul 1996.

La data de 17.09.2021, recurentul-intervenient a formulat o cerere de repunere în termenul de declarare a prezentei căi de atac, invocând ca și motiv temeinic pentru formularea cu întârziere a recursului o pretinsă nulitate a procedurii de comunicare a sentinței civile de la fondul cauzei.

B. Cererile de recurs ale Ministerului Culturii și a Direcției pentru Cultură a Municipiului București

Prin cererile de recurs recurentul - pârât Ministerul Culturii dar și recurenta - pârâtă Direcția pentru Cultură, au criticat sentința civilă de la fondul cauzei din perspectiva disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că prima instanță în mod incorect, a reținut că imobilul ce face obiect al litigiului a fost menținut nelegal în Lista Monumentelor Istorice.

Ambii recurenți au invocat aceleași critici în susținerea celor două cereri de recurs, astfel că acestea vor fi sintetizate, în ansamblu, în cele ce urmează.

Au arătat recurenții că instanța de fond a nesocotit prevederile disp. art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, cu modificările și completările ulterioare, care statuează asupra regimului juridic al monumentelor istorice înscrise în Lista Monumentelor Istorice.

Listele Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice din anii 1991-1992 au fost actualizate și aprobate prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 2314/2004.

În anul 2010, Lista Monumentelor Istorice (LMI) din 2004 a fost reactualizată și a fost aprobată prin OMCP nr. 2361/2010 și publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 670 bis/2010.

Aceeași procedură de reactualizare a LMI a fost aprobată prin OMC nr. 2828/2015 și publicată în data Monitorul Oficial, Partea I, nr. 113 bis. de 15.02.2016.

Modificările succesive pe care le-a suferit Lista Monumentelor Istorice au avut ca origine, potrivit dispozițiilor legale, fie considerente care au dus la clasarea unor imobile ca monument istoric, necesitate apărută ulterior aprobării listei precedente, fie în urma radierii imobilelor cu privire la care s-a dispus declasarea. Imobilele clasate anterior și al căror regim juridic de monument istoric nu a suferit modificări sunt preluate ca atare în noua listă, acestea păstrându-și calitatea de monument istoric prin efectul legii.

În niciun caz nu s-a impus reluarea, pe baza procedurii prevăzute de Legea nr. 422/2001, a clasării din lista existentă anterior, cu privire la care legiuitorul a dispus în mod expres că rămâne valabilă conform prev. art. 60 alin. (1) din lege.

Mai mult decât atât, potrivit Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, un imobil nu poate fi înlăturat din LMI decât în urma parcurgerii unei proceduri de declasare, care poate fi solicitată de către proprietarul imobilului, deci, pe cale de consecință reclamantul are la îndemână pârghii legale administrative la care poate să recurgă.

În mod greșit, instanța de fond nu a observat dispozițiile imperative ale legii mai sus invocate, potrivit cărora un imobil nu poate fi înlăturat din LMI decât în urma unei proceduri de declasare survenite în urma descărcării de sarcină arheologică, dispariției sau pierderii calității de monument istoric, niciuna dintre aceste trei ipoteze vizate de legislația în vigoare nefiind probate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, al cererii completatoare sau al cererii precizatoare.

Instanța de fond a apreciat în mod greșit ca se poate radia din Lista Monumentelor Istorice aprobata prin Ordin al Ministrului Culturii, un imobil în baza Legii nr. 554/2004, încălcând astfel prevederile art. 19 al Legii nr. 422/2001.

Clasarea, declasarea unui monument istoric se poate face prin filtrul organismului de specialitate, conform art. 30 din Legea nr. 422/2001.

Instanța de fond a admis proba cu expertiză tehnică de evaluare, extrajudiciară, din anul 1996, care a fost întocmită de un inginer, fără ca această probă să fi fost pusă în discuția părților și fără ca expertul să fie atestat de Ministerul Culturii, încălcând astfel prevederile art. 4 din Normele aprobate prin OMC nr. 2260/2008. Aprecierile expertului extrajudiciar vizează componentele artistice, stilul și elementele de arhitectură, constatări pe care nu era în măsură să le facă cu încălcarea celor statuate de Comisia Națională a Monumentelor Istorice.

O critică în plus a adus Direcția pentru Cultură a Municipiului București care a susținut că reclamantul nu avea calitatea de persoană vătămat, care a depus o serie de înscrisuri pentru a demonstra calitatea de proprietar al imobilului însă nu a depus extrasul de carte funciară.

Pentru toate aceste motive, au solicitat admiterea cererii de recurs urmând a se constata nelegalitatea sentinței civile atacate.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea cererilor de recurs, ca fiind nule pentru nemotivare, iar în subsidiar, în cazul în care se va trece peste excepția de nulitate a recursului, să se respingă recursurile, ca nefiind fondate.

II. Soluția instanței de recurs.

Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

În primul rând, în ceea ce privește cererea de recurs formulată de recurentul - intervenient C., înainte de a proceda la analizarea criticilor formulate pe fond, Înalta Curte, va analiza cu prioritate dacă a fost respectat termenul de declarare a căii de atac a recursului, prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", iar potrivit art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)."

Potrivit art. 182 alin. (1) din C. proc. civ., "Termenul care se socotește pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlinește la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură".

Prin dispozițiile din C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege, legalitatea căilor de atac fiind un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Așadar, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Înalta Curte reține că sentința civilă nr. 69/2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 06 iulie 2021, conform Procesului-verbal de înmânare aflat la dosarul instanței de fond. Termenul de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, începea să curgă de la acest moment și se împlinea la data de 22 iulie 2021, aceasta fiind ultima zi de declarare a căii de atac, potrivit dispozițiilor art. 181, raportat la art. 184 din C. proc. civ.

În cauză, cererea de recurs a fost depusă la dosar la data de 20.09.2021, conform ștampilei aplicată de serviciul registratură al instanței-ÎCCJ pe documentul aflat la dosarul instanței de recurs, așadar, cu depășirea termenului legal, absolut și imperativ prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 182 alin. (2) din C. proc. civ. .

Prin urmare, recurentul a exercitat calea de atac după împlinirea termenului legal și nu a dovedit că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate.

Înalta Curte constată astfel, față de actele dosarului, că recursul a fost depus în afara termenului de 15 zile prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004, respectiv la data de 26.08.2016, ultima zi în care putea fi promovată calea de atac fiind 22.07.2021.

Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., ce prevăd că " Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs" precum și dispozițiile art. 489 alin. (1) din același act normative, conform cărora " Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal..."

Se constată că aceste norme instituie în sarcina recurentului obligația de a exercita acest drept procesual de atacare a hotărârii judecătorești într-un anumit termen, imperativ, prevăzut de lege, declararea recursului după împlinirea termenului legal, atrăgând, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., sancțiunea nulității acestuia.

În cauză, astfel cum s-a reținut anterior, recurentul a exercitat calea de atac după împlinirea termenului legal, fiind respinsă la termenul de judecată anterior cererea de repunere în termen formulată de partea declarantă a căii de atac deoarece aceasta nu a probat că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, așa cum prevede art. 186 C. proc. civ., conform cărora:

"(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen."

Cum în cauză, recurentul nu a pretins și nu a dovedit că a fost împiedicat în exercitarea, în termen, a căii de atac, Înalta Curte va constata că recursul este tardiv declarat, aplicându-se astfel și sancțiunea juridică a decăderii părții din exercitarea dreptului de declarare a acestei căi de atac, sancțiune prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., pentru neexercitarea sa în termenul legal.

Pe cale de consecință, ca urmare intervenirii sancțiunii prevăzute de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., respectiv decăderea părții din dreptul de a mai formula calea de atac, Înalta Curte constată că hotărârea civilă de la fond a rămas definitivă pentru respectiva parte procesuală, care nu mai poate formula recurs peste termen.

Analizând cererile de recurs din perspectiva motivului de casare invocat de recurenți, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", Înalta Curte apreciază că, în realitate, critica principală a recurenților se încadrează la pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aplicarea greșită a legii procesuale, pe care o găsește întemeiată și care va fi admisă pentru considerentele expuse în paragrafele ulterioare.

Prin cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Ministerul Culturii și Direcția pentru Cultură a Municipiului București la declasarea și radierea imobilului situat în Șoseaua x, București, din Lista Monumentelor Istorice.

Prima instanță a admis, în parte, cererea astfel cum a fost completată și lămurită, formulată de reclamantul A., și a desființat clasarea "din oficiu" efectuată de pârâți doar în limita dispozițiilor referitoare la imobilul anterior identificat, situat în Șoseaua x, București, a tuturor actelor subsecvente ce au fost emise de pârâții din cauză, ca efect al introducerii în Listă a imobilului, respectiv a Ordinelor de Ministru nr 2314/2004, 2361 din 2010 și 2828 din 2015.

Nemulțumiți de soluția primei instanțe, pârâții din cauză au formulat cerere de recurs, invocând motive similare precum și același temei de drept, respectiv aplicarea greșită a legii materiale.

Învestită cu soluționarea cererilor de recurs ale pârâților, Înalta Curte apreciază că relevanță în cauză prezintă critica recurenților din perspectiva încălcării principiului contradictorialității și a valorii probatorii a raportului de expertiză extrajudiciară care a fundamentat soluția primei instanțe de admitere a cererii de chemare în judecată.

În cauză sunt incidente disp. art. 250 C. proc. civ. care prevăd că dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.

Totodată, își regăsesc aplicarea în speță și disp. art. 330 din C. proc. civ. care prevăd:

"(1)Când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la cererea părților ori din oficiu, unul sau 3 experți. Termenul va fi stabilit astfel încât depunerea raportului de expertiză la instanță să aibă loc conform dispozițiilor art. 336.

(2) Când este necesar, instanța va solicita efectuarea expertizei unui laborator sau unui institut de specialitate.

(3) În domeniile strict specializate, în care nu există experți autorizați, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părți, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalități ori specialiști din domeniul respectiv.

(4) Dispozițiile referitoare la expertiză, cu excepția celor privind aducerea cu mandat, sancționarea cu amendă judiciară și obligarea la plata de despăgubiri, sunt aplicabile în mod corespunzător în cazurile prevăzute la alin. (2) și (3).

(5) La efectuarea expertizei în condițiile prevăzute la alin. (1) și (2) pot participa experți aleși de părți și încuviințați de instanță, având calitatea de consilieri ai părților, dacă prin lege nu se dispune altfel. În acest caz, ei pot să dea relații, să formuleze întrebări și observații și, dacă este cazul, să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei.

Aplicând aceste texte de lege speței de față rezultă că modalitatea de administrare a probei cu expertiză precum și valoarea probatorie raportului de expertiză sunt cele prevăzute de C. proc. civ.

În acest sens, într-o anumită cauză o probă se solicită de către părți sau se dispune, din oficiu, de către instanță cu respectarea, desigur, a principiului contradictorialității procesului civil, respectiv prin punerea în discuția părților a necesității administrării acesteia, părți care trebuie să exprime un punct de vedere în sensul admiterii/respingerii probei propuse din oficiu sau chiar de către una dintre ele.

Mai mult decât atât, din ansamblul reglementării probelor ce pot fi administrate în cadrul procesului civil, rezultă cu evidență faptul că valoare probatorie într-o anumită cauză poate avea doar un raport de expertiză judiciară, care se întocmește de un expert judiciar ce are pregătirea profesională adecvată a exprima un punct de vedere de specialitate în domeniul in care este solicitat, iar nu de un raport de expertiză extrajudiciară, care se întocmește de un expert la alegerea părții și care nu bifează rigorile legale prevăzute de Ordinul Ministerului Justiției ce reglementează activitatea expertului judiciar.

În mod total eronat, prima instanță de judecată și-a fundamentat soluția pe înscrisurile existente la dosarul cauzei respectiv înscrisul - raportul de expertiză tehnică evaluări active și patrimoniu nr. 6353/06.05.1996, al expertului ing. D., constatând că imobilul a fost inclus din eroare în Lista Monumentelor Istorice, aspect ce rezultă pe de-o parte din lipsa oricăror dovezi materiale anterioare sau concomitente emiterii Listei din 1992, și pe de altă parte din mențiunile raportului de expertiză.

Atribuind valoare probatorie acelui raport de expertiză tehnică, prima instanță a reținut și faptul că, potrivit acestui mijloc de probă, nu existau elemente decorative, detalii de arhitectură, elemente componente sau de decorație cu valoare de patrimoniu, arhitecturală sau decorative, care să justifice înscrierea în lista monumentelor istorice.

Înalta Curte apreciază că, așa cum rezultă din dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 16 C. proc. civ., "Probele se administrează de către instanța care judecă procesul, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel", regulă consacrată de legiuitorul român la nivel de principiu ce guvernează procesul civil, respectiv sub denumirea de principiul nemijlocirii.

Excepțiile de la acest principiu sunt de strictă interpretare și aplicare, astfel că potrivit C. proc. civ., o probă administrată în afara instanței ar putea să nu fie luată în considerare, fie pentru că e nulă, fie pentru că e inadmisibilă, nelegală etc.

C. proc. civ. nu utilizează în reglementarea de drept comun cuprinsă în art. 330-340, expertiza extrajudiciară, ci numai expertiza judiciară, deoarece, cum era și firesc, legiuitorul a reglementat procedura în fața instanțelor de judecată referitoare la administrarea probei cu expertiză, iar nu procedura în afara instanței.

Pentru a se constitui într-o expertiză judiciară trebuia ca instanța să o încuviințeze ca probă și să fie administrată în dosarul unde se invocă, însă, pe lângă faptul că această expertiză nu a fost încuviințată de instanță, nici nu a fost administrată în prezenta cauză. Simplul fapt al depunerii unei expertize extrajudiciare într-un dosar nu o transformă într-o probă dacă nu a fost încuviințată de instanță în acest sens și nici nu o transformă într-o expertiză judiciară.

În ceea ce privește raportul de expertiză extrajudiciară, instanța trebuia să aprecieze că, nefiind întocmit în cursul procesului civil, acesta nu poate avea valoarea probatorie a unei expertize judiciare.

În contextul procesului civil ce se desfășoară potrivit principiilor legalității și al rolului activ al judecătorului, iar activitatea experților tehnici se desfășoară potrivit legii în condiții de independență față de părți și imparțialitate sub controlul judecătorului, folosirea expertizelor extrajudiciare reprezintă o facultate ce nu poate angaja răspunderea părții care cade în pretenții.

Între expertul extrajudiciar și partea ce solicită serviciile sale există o convenție supusă dreptului comun, potrivit principiului libertății de a contracta și de voință, iar utilizarea unei expertize extrajudiciare reprezintă o simplă dorință a uneia dintre părți care își asumă cheltuiala, utilizarea unei astfel de expertize, oricât de utilă, nefiind necesară pentru aflarea adevărului, cât timp proba nu poate fi apreciată decât un înscris depus de părți, fără a putea fi luată în considerare drept părerea unei persoane de specialitate.

Pentru toate aceste considerente, apreciind că prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, care nu poate trece examenul de legalitate impus de cercetarea efectuată în cadrul controlului exercitat în calea de atac, Înalta Curte va casa sentința civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare.

În fond după casare, instanța de trimitere va proceda la administrarea în cauză a unei probe cu expertiza judiciară de specialitate și va avea în vedere toate motivele invocate de reclamant prin acțiune, toate apărările formulate de pârâți prin întâmpinare precum și toate criticile părților recurente subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 care se referă la interpretarea și aplicarea greșită a legii materiale de instanța fondului, a căror examinare, în raport de soluția dispusă prin prezenta decizie, devine inutilă.

Pentru considerentele expuse, apreciind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de recurs împotriva sentinței civile nr. 69 din 20 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, va casa sentința civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul - intervenient C. împotriva sentinței nr. 69 din 20 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Direcția pentru Cultură a Municipiului București și Ministerul Culturii împotriva sentinței nr. 69 din 20 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Admite cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Institutul National al Patrimoniului în interesul recurenților - pârâți Ministerul Culturii și Directia pentru Cultură a Mun. București.

Casează sentința civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 septembrie 2023.