ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 81/2023

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.06.2021 pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal cu nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Direcția pentru Cultură a Municipiului București, a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtelor de a-i comunica documentația clasării fără cunoștința sa sau a autorilor săi, a imobilului proprietate personală situat în București, Calea x, Sector 1; inopozabilitatea clasării efectuate de autoritățile pârâte cu încălcarea legii, inopozabilitate rezultată din necomunicarea către aceasta a declanșării și a derulării procedurii clasării; nulitatea întregii proceduri de clasare pentru nerespectarea legilor incidente clasării ca monument istoric a imobilului. În fapt, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului situat în București, Calea x, cu număr cadastral x, intabulat în Cartea Funciară nr. x cu încheierea 16941/19.09.2005, compus în întregul său din teren în suprafață din acte de 313 mp (321,58 mp din măsurătorile cadastrale) și construcțiile edificate pe acesta în suprafață totală construită la sol de 137,85 mp, dobândit prin moștenire de la părinții săi B. și C. conform Certificatelor de moștenitor nr. x/26.06.2014 emis de Societatea Profesională Notarială D. și E., și Certificatului de moștenitor nr. 07.02.2016 emis de aceeași societate notarială. Imobilul a fost dobândit de către părinții săi în timpul căsătoriei, prin cumpărare, în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.12.2004 de NP F., contract încheiat cu G., H., I. și J.. Aceștia au dobândit imobilul în indiviziune în baza Dispoziției Primarului General nr. 690/29.09.2004 și a Procesului-verbal de punere în posesie nr. x/01.11.2004, ambele emise în baza deciziei civile nr. 533/19.02.2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 310 din data de 21 februarie 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Direcția pentru Cultură a Municipiului București, ca nefondată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 310 din data de 21 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A.. Prin primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instanța de fond a motivat hotărârea cu argumente care se contrazic și care nu au legătură cu cererea sa de a se constata trei aspecte, și nu doar refuzul nejustificat de soluționare a cererii. Prin cererea dedusă judecății a solicitat să se constate și inopozabilitatea clasării imobilului pe care l-a dobândit prin moștenire, dat fiind că nu i s-a comunicat decât o simplă mențiune a notarului făcută în certificatul de moștenitor. Or, nu se poate admite că o atare mențiune echivalează cu o comunicare a clasării și a statutului de monument istoric al imobilului moștenit, precum și a obligației de folosință a monumentului istoric. Prima instanță nu a soluționat și nu a motivat respingerea capătului de cerere privind inopozabilitatea față de dispoziția clasării, inopozabilitate datorată necomunicarii de către autoritățile intimate a acestei clasări, și a obligației de folosință a monumentului istoric. Prima instanță a făcut trimitere doar la art. 60 din Legea monumentelor istorice nr. 422/2001, text în temeiul căruia au fost reeditate și actualizate Listele monumentelor istorice din anii 2004, 2010 și 2015, liste în care apare ca fiind înscris ca monumet istoric imobilul din Calea x sub codul x, dar nu se pronunță asupra inopozabilității acestei clasări determinate de necomunicarea către recurenta-reclamantă, cel puțin a obligației de folosință a unui astfel de imobil. Simpla mențiune din certificatul de moștenitor care nu este însoțita de comunicarea de către intimate a obligației de folosință a monumentului istoric, nu echivalează cu "dreptul de monument în favoarea intimatelor". Apărarea Direcției pentru Cultură a Municipiului București face referire la cele trei capete de cerere ale reclamantei, dar prima instanță le ignoră în motivarea ei și reține numai incidența art. 60, ceea ce este greșit, pentru că recurenta-reclamantă a cerut să se analizeze: cât i s-a comunicat, când i s-a comunicat, și ce i s-a comunicat de către intimate. În mod asemănător, instanța nu a soluționat nici capătul de cerere potrivit căruia s-a invocat nulitatea procedurii de clasare, procedură care nu a fost îndeplinită niciodată cum reiese foarte clar din apărarea intimatelor. Ele recunosc faptul că listele actualizate au preluat datele existente în lista din 1992, aceasta neînsemnând că s-a îndeplinit procedura de clasare, iar susținerea că recurenta-reclamantă a devenit proprietară în 2014 nu îi poate scuti de îndatorirea de a-i fi comunicat cel puțin obligația de folosință a monumentului istoric. Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată că, prima instanța a aplicat greșit art. 60 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice întrucât nu ține cont de corpul legii și de intenția legiuitorului. El a dorit păstrarea listei anterioare Decretului nr. 91/1990 tocmai pentru a nu se pierde documentațiile, arhivele, bibliotecile, fototecile pe baza cărora s-a alcătuit această listă, documente pe care intimatele nu le-au prezentat, deși recurenta-reclamantă a cerut această probă, ignorată și de instanța fondului. În continuare, recurenta-reclamantă solicită să se constate că hoatararea primei instanțe este străină de ceea ce s-a solicitat, că se valorifică greșit mențiunea notarului public din certificatele de moștenitor potrivit căreia prin "încheierea nr. 492096/02.12.2008 s-a notat drept de monument istoric în favoarea Ministerului Culturii și Cultelor - Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național a Mun. București". Dreptul de monument istoric în favoarea intimatelor este o sintagma care nu se regăsește în Legea nr. 422/2001, iar notarea s-a făcut în 2008. Dreptul asupra imobilului este integral al recurentei-reclamante având în vedere că nu s-a cedat vreodată pârâtelor-intimate vreun drept asupra acestuia. Se poate vorbi de o calitate a imobilului și nu de un drept al intimatelor. O reeditare a listei din 1992 nu înseamnă consacrarea clasării, ci eventual păstrarea ei, păstrare care ar fi trebuit să fie urmată de completarea documentației anterioare Decretului nr. 91/1990 cu întocmirea obligației de folosință a monumentului istoric, pe baza arhivei preluate în 1992. Lipsa totală a documentației clasării și a obligației de folosință a imobilului poate conduce la admiterea recursului și la concluzia că intimatele i-au refuzat soluționarea, nu i-au comunicat documentația de clasare și nici obligația de folosință a monumentului istoric. Prima instanță a nesocotit art. 9 din C. proc. civ. ignorând complet cererea dedusă judecății sub cele trei puncte formulate și nesolutionate motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trmiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecarea pe toate cele 3 capete de cerere. În subsidiar, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și reținerea cauzei spre rejudecare cu consecința admiterii ei așa cum a fost formulată.

Apărările formulate în cauză. Intimații-pârâți au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 iunie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 11 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra cererii de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtelor de a-i comunica documentația clasării fără cunoștința sa sau a autorilor săi, a imobilului proprietate personală situat în București, Calea x, Sector 1; inopozabilitatea clasării efectuate de autoritățile pârâte cu încălcarea legii, inopozabilitate rezultată din necomunicarea către aceasta a declanșării și a derulării procedurii clasării; nulitatea întregii proceduri de clasare pentru nerespectarea legilor incidente clasării ca monument istoric a imobilului. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că imobilul situat în Calea x, București a fost clasat ca monument istoric prin includerea sa în Lista Monumentelor Istorice elaborată în anul 1991-1992 de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice pentru care nu s-au transmis notificări către proprietari privind declanșarea procedurii de clasare de către Direcția pentru Cultură a Municipiului București, deoarece aceasta este o procedură individuală, premergătoare, pentru fiecare imobil ce urmează a fi clasat ulterior anului 2004 și nu în cazul clasării unei întregi liste de monumente istorice, așa cum s-a procedat în anii 1991-2005. Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Astfel, prin primul motiv de recurs se invocă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit cărora "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă susține că hotărârea primei instanțe nu cuprinde argumente cu privire la toate capetele de cerere cu care a fost învestită, ci se referă doar la refuzul nejustificat de soluționare. Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv motivele invocate de reclamantă în contextul faptic dat. Faptul că, în considerentele hotărârii nu au fost analizate motivele pentru care recurenta-reclamantă a invocat inopozabilitatea clasării și a solicitat să se constate nulitatea procedurii de clasare, nu pot atrage incidenta cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. având în vedere că, sentința recurată cuprinde argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat cererea dedusă judecății prin prisma primului capăt de cerere, și a explicat cu claritate raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea dedusă judecății este neîntemeiată. Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica recurentei-reclamante privitoare la lipsa motivării sentinței atacate. Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, indicând în acest sens prevederile art. 60 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, care, potrivit rațiomantului recurentei-reclamante nu scutește intimatele-pârâte de a-și fundamenta listele monumentelor, ci doar le dă dreptul de a retipări lista din 1992, listă care trebuia actualizată. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Potrivit art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, "Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile și siturile istorice, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansablurilor și Siturilor Istorice în anii 1991-1992, cu modificările și completările ulterioare, rămâne în vigoare. În termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Institutul Național al Monumentelor Istorice va actualiza Lista monumentelor istorice". Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate. Astfel, este de neconstestat faptul că imobilul situat în Calea x, București a fost clasat ca monument istoric prin includerea sa în Lista Monumentelor Istorice elaborată în anul 1991-1992 de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, înființată conform Decretului nr. 91/1990, listă preluată ulterior prin ordinele de ministru din anii 2004, 2010, 2015, publicate în Monitoarele Oficiale din anii 2004, 2010, 2016 și nu în baza Ordinului nr. 2260 din 18 aprilie 2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare și inventariere a monumentelor istorice. Într-adevăr, în temeiul dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 422/2001, prin Ordinul ministrului culturii și patrimoniului național nr. 2361/2010 pentru modificarea anexei 1 la Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2314/2004, Lista monumentelor istorice 2004 a fost actualizată, iar imobilul situat la adresa poștală Calea x, București este înscris sub codul y în Listele Monumentelor Istorice din 2004, 2010 și 2015, însă modificările succesive pe care le-a suferit Lista Monumentelor Istorice au avut ca origine, potrivit dispozițiilor legale, fie considerente care au dus la clasarea unor imobile ca monument istoric, necesitate apărută ulterior aprobării listei precedente, fie în urma radierii imobilelor cu privire la care s-a dispus declasarea. Așa fiind, imobilele clasate anterior și al căror regim juridic de monument istoric nu a suferit modificări, au fost preluate ca atare în noua listă, acestea păstrându-și calitatea de monument istoric prin efectul legii. De asemenea, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că nu se poate confirma afirmația recurentei-reclamante în sensul că nu a avut cunoștință de clasarea imobilului situat în București, Calea x, atât timp chiar aceasta a susținut că "notarea drept de Monument Istoric în favoarea Ministerului Culturii și Cultelor – Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural al Municipiului București" este menționată în certificatul de moștenitor nr. x din 26 iunie 2014, iar această "notare" s-a făcut în baza certificatului de atestare fiscală nr. x/24.06.2014 emis de DGITL Sector 1 și Extrasul pentru autentificare nr. x/02.12.2008 emis de OCPI Sector 1, iar la momentul emiterii acestor documente, recurenta-reclamantă nu avea calitatea de proprietar. În acest context, nu poate fi primită nici critica recurentei-reclamante conform căreia procedura de clasare ar fi lovită de nulitate pe considerentul că nu a fost îndeplinită în privința imobilului sus-citat, deoarece faptul că aceasta a devenit proprietar al imobilului în anul 2014 nu obligă autoritatea administrativă să reia procedura de clasare. În ceea ce privește opozabilitatea Listei Monumentelor Istorice elaborată în anul 1991-1992 de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, Înalta Curte constată că atât timp cât în cerficatul de moștenitor nr. 34 din 26 iunie 2014 se menționează "notarea drept de Monument Istoric ", această clasare este opozabilă recurentei-reclamante de la data emiterii certificatului de moștenitor. Totodată, caracterul opozabil rezultă și din faptul că recurenta-reclamantă a solicitat Direcției pentru Cultură a Municipiului București demararea procedurii de declasare a imobilului situat în București, Calea x, prin cererea nr. x/23.10.2019. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că aspectele invocate de prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale de drept material incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul, ca nefondat.