ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1734/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 30 decembrie 2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să se constate că pârâtul nu a avut un titlu valabil pentru imobilul situat în București, str. x, și că Statul Român, respectiv Municipiul București, nu și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în cartea funciară specială. Prin încheierea de ședință din data de 14.09.2021, instanța a dispus introducerea în cauză, în baza art. 78 C. proc. civ., a numiților C. și D., moștenitori ai numitei E., iar la termenul de judecată din data de 09.11.2021, instanța a introdus în proces a moștenitorii intervenientei forțate C., respectiv, F. și G..

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 55 din 25 ianuarie 2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată din oficiu și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții H. (moștenitor unic al reclamantului A.) și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar, și cu intervenienții forțați F., G. și D..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1360 A din 24 octombrie 2023 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile formulate de apelanții-reclamanți H. și de apelanții-intervenienți forțați D., F. și G., împotriva sentinței civile nr. 55 din 25 ianuarie 2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, ca nefondate.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1360 A din 24 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții H. și B. și intervenienții D., F. și G.. 1. Prin cererea de recurs formulată, reclamanții H. și B. au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. Arată că de esența acestei cauze este imposibilitatea recurenților-reclamanți de a fi obținut un înscris ca probă, fără ajutorul instanței, aflat la dosar. În cadrul dosarului administrativ nr. x/2002, constituit în baza Legii nr. 10/2001, reclamații au apreciat că este util să dovedească faptul că fosta proprietară a imobilului din București, str. x, numita E., decedată în data de 03.12.1951, era pensionară la data deposedării abuzive. Conform dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 92/1950, categoria pensionarilor era exclusă de la expropriere. E. era considerată proprietară la momentul deposedării, în lipsa unor probe contrare, în baza prezumției prevăzute de art. 24.1 și 24.2 din Normele introduse prin H.G. nr. 250/2007, și, respectiv, de paragrafele 51-61 ale deciziei civile a Î.C.C.J. nr. 62/2017 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În calitate de rude (nepoți) și comoștenitori ai fostei proprietare de la momentul deposedării, recurenții-reclamanți s-au adresat, în anul 2019, Direcției Publice de Evidență a Persoanelor și Stare Civilă Sector 2, cu rugămintea de a li se elibera fotocopii ale înscrisurilor de interes, aflate la dosarul defunctei, în baza căruia a fost emis certificatul de deces al lui E.. Serviciul de Stare Civilă a refuzat eliberarea înscrisurilor solicitate în mod justificat, făcând trimitere la art. 20 din Normele metodologice de aplicare unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă, introduse prin H.G. nr. 64/2011 potrivit cu care: "înscrisurile care au stat la baza întocmirii actelor de stare civilă, în original sau fotocopie, pot fi trimise, la cererea scrisă, D.G.E.P., S.P.C.L.E.P, instanțelor judecătorești, parchetelor sau poliției; înscrisurile originale se restituie până la data stabilită în adresa de solicitare". În acest sens, sunt și dispozițiile art. 69 și ale art. 70 din Legea nr. 119/1996 referitoare la actele de stare civilă, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 105/2002. Prin urmare, înscrisurile care au stat la baza întocmirii actelor de stare civilă se pot elibera doar la cererea instituțiilor enumerate de art. 69, în timp ce datele înscrise în actele de stare civilă, conform art. 70, și altor autorități/instituții care nu au atribuții legale în materie de stare civilă, în cazuri temeinic justificate. Posibilitatea obținerii documentelor de interes s-a extins târziu, prin O.G. nr. 38/2023, prin completarea art. 69 și a art. 70. În cauză, instanța de apel, deși a reținut incidența principiului tantum devolutum quantum apellatum, nu a consemnat nicăieri (nici în cuprinsul practicalei și nici în motivare) esența acestei cauze, așa cum a fost prezentată la începutul cererii de apel, respectiv aceea că persoana care pretinde dreptul are sarcina probei, însă, în cauză, înscrisul doveditor putea fi obținut doar pe calea instanței, de aceea, recurenții-reclamanți s-au adresat acesteia. În urma acestei omisiuni foarte importante, Curtea de Apel București a remarcat doar că singura critică formulată de reclamanți se circumscrie motivului de apel privind netemeinicia soluției de admitere a excepției inadmisibilității, cu mențiunea că nu au la dispoziție realizarea dreptului și că se poate cere constatarea și pe cale separată, critică pe care instanța de apel o apreciază ca fiind neîntemeiată. Însă, reclamanții au stabilit, explicit, încă din cererea introductivă limitele învestirii instanței, respectiv că solicită obținerea unei fotocopii a declarației de moarte, dată de numitul I. la momentul anunțării decesului, pentru fostul proprietar al imobilului E., din care rezultă calitatea acesteia de pensionar la data decesului 03.12.1951, și constatarea în baza acestui înscris obținut de către instanță, a inexistenței dreptului de proprietate al statului român, respectiv, al Municipiului București asupra imobilului. Cu alte cuvinte a cerut constatarea atât a lipsei calității de proprietar (lipsa unui titlu valabil), cât și lipsa calității de proprietar aparent (lipsa înscrierii actului administrativ, respectiv a Decretului nr. 92/1950 în cartea funciară specială). Prin urmare, Curtea de Apel București trebuia să verifice cu atenție admisibilitatea unei acțiuni în constatare și nu să o respingă ca inadmisibilă. Din interpretarea literală și logică a dispozițiilor art. 35 din C. proc. civ. rezultă că acțiunea în realizare, ce determină inadmisibilitatea acțiunii în constatare, trebuie să aibă în vedere același drept care s-a urmărit a fi protejat pe calea acțiunii în constatare. Curtea de Apel București face referire, în motivarea deciziei, doar la caracterul abuziv al preluării, fără să arate, în concret, cum s-ar fi putut obține înscrisul (proba) de interes în cadrul procedurii administrative în dovedirea caracterului nelegal al preluării, în acord cu prevederile legale aplicabile și urmărind principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat. În caz contrar, rolul activ al instanței în această cauză s-ar fi rezumat doar la obținerea probelor aflate la filele x și 55. Această distincție este necesară, întrucât, potrivit art. 2 alin. (2) din normele introduse prin H.G. nr. 250/2007, "Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi". De asemenea, în doctrină se arată că sintagma "orice altă cale prevăzută de lege" din cuprinsul art. 35 din actul normativ menționat, trebuie înțeleasă ca privind cererile prin care partea și-ar putea realiza dreptul doar în justiție. În acest sens, au făcut precizarea în cererea introductivă, cât și în cea de apel că, din motive evidente de simplificare, această constatare trebuie făcută anterior finalizării procedurii administrative, pentru evitarea formulării unei contestații viitoare în instanță a deciziei de despăgubire a comisiei de analiză. Arată că se impune clarificarea diferenței dintre preluarea abuzivă și preluarea nelegală a unui imobil. Conform prevederilor art. 9 alin. (1) din C. civ., interpretarea oficială este aceea care provine de la însuși organul de stat care a edictat norma juridică supusă interpretării, concretizându-se în norme interpretative. În acest sens, în Nota de fundamentare care a stat la baza adoptării H.G. nr. 250/2007, se arată că "scopul prezentului proiect vizează, în esență, reamenajarea și resistematizarea textelor Normelor metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 498/2003, în sensul adaptării acestora corespunzător modificărilor și completărilor aduse Legii nr. 10/2001, după anul 2005. Totodată, proiectul de față vine să lămurească și să acorde o rezolvare unitară a noilor situații apărute în procedura administrativă de soluționare a notificărilor, după punerea în aplicare a prevederilor Titlului I din Legea nr. 247/2005." După o prezentare comparativă a Normelor H.G. nr. 489/2003 cu Normele H.G. nr. 250/2007, concluzionează că, în cadrul procedurii administrative, entitatea care are competența de a soluționarea notificarea are obligativitatea (trebuie) să stabilească caracterul abuziv al preluării, care, dacă nu este stabilit, face inutilă continuarea procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii. În cauză, preluarea fiind efectuată prin Decretul nr. 92/1950, este abuzivă [conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001]. Caracterul abuziv al preluării prin acest act administrativ este deja de notorietate (prin încălcarea prevederilor art. 10 din Constituția României din 1948, precum și art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 la care statul român era parte). Cât despre competența entității de a stabili caracterul nelegal al preluării, aceasta are posibilitatea de a aprecia legalitatea/nelegalitatea titlului statului pe baza actelor doveditoare depuse de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii, în funcție de particularitatea fiecărui dosar administrativ. În concluzie, art. 20 din H.G. nr. 64/2011 privind normele metodologice de aplicare unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă trebuie coroborat cu art. 1 lit. e), art. 2 alin. (2), art. 3.1, art. 23.1 lit. g), art. 24.1 și 24.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, și cu art. 2.5. lit. B) din aceleași norme. Stabilirea, de către instanță, a inexistenței dreptului de proprietate a statului se face acum în baza înscrisurilor obținute prin intermediul acesteia în temeiul art. 298 din C. proc. civ. Ulterior calificării date de către instanță în baza probelor obținute, procedura administrativă va continua până la finalizare, pentru realizarea dreptului adevăratului proprietar (E.), respectiv a moștenitorilor-notificatori ai acesteia, concretizat prin emiterea unei decizii de despăgubire. Deși apreciază că nu încadrează în motivele de recurs, reclamanții își arată nemulțumirea față de sistemul judiciar, menționând și alte procese anterioare, în care s-au pronunțat hotărâri pe care le apreciază ca fiind nelegale. Arată că, în cauză, Curtea de Apel București trebuia să verifice cu atenție admisibilitatea unei acțiuni în constatare și să nu o respingă, ca inadmisibilă, decât în situația în care, în motivarea soluției, preciza care este calea în realizare admisibilă, concretă. În sens contrar, se refuză accesul la justiție. Curtea de Apel București face referire, în motivarea deciziei, doar la caracterul abuziv al preluării, fără să arate, în concret, cum ar fi putut obține înscrisul (proba) de interes în cadrul procedurii administrative în dovedirea caracterului nelegal al preluării. După cum se cunoaște, în practica C.E.D.O. notificarea reprezintă speranța legitimă la un bun, în timp ce decizia de despăgubire constituie un bun. Ulterior constatării preluării imobilului fără titlu valabil în baza înscrisului obținut de instanță, procedura administrativă va continua până la finalizare, respectându-se această calificare dată de instanță, pentru realizarea dreptului adevăratului proprietar (E.), respectiv, a moștenitorilor - notificatori ai acestuia (recurenții - reclamanți din dosar), concretizat prin emiterea deciziei de despăgubire. Recurenții arată că înțeleg să critice și modalitatea de examinare a apelului intervenienților întrucât aceștia au fost introduși forțat în cauză de către Tribunalul București, în calitate de comoștenitori ai fostului proprietar de la momentul preluării, E., hotărârea fiindu-le opozabilă, și nu de către coproprietarii imobilului. Conform legii, aceștia sunt străini de moștenirea defunctei E., prin operarea acrescământului pentru comoștenitorii notificatori. Conform art. 2 din Decretul nr. 92/1950, categoria pensionarilor era exclusă de la expropriere. E. este considerată proprietară la momentul deposedării, în lipsa unor probe contrare, în baza prezumțiilor legale. Pentru ipoteza existenței unei coproprietăți, la data preluării abuzive, prevederile art. 4.1 din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007 sunt fără echivoc: "La art. 4 alin. (1) din lege, în cazul în care restituirea aceluiași imobil este cerută de mai multe persoane îndreptățite, care invocă un titlu de proprietate ce atestă existența unei coproprietăți la data preluării abuzive, se va emite o decizie de restituire în care se vor consemna cotele ideale prevăzute în titlul de proprietate invocat." Potrivit regulilor probațiunii, instituite prin art. 1169 din C. civ., respectiv art. 249 din C. proc. civ., sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă. Cel care pretinde un drept asupra imobilului, trebuie să facă dovada atât a calității de persoană îndreptățită (a depunerii cererii de restituire), cât și a existenței unei coproprietăți la data preluării abuzive în anul 1950. Abia în urma acestor dovezi, se poate valida calitatea de coproprietari a intervenienților. Până atunci, rămân doar comoștenitori ai fostului proprietar de la data preluării. În final, înțeleg să evidențieze o eroare materială din practicaua deciziei, care are însă un caracter minor, în sensul că reclamanții H. și B. au fost reprezentați de avocatul J., în timp ce intervenienții forțați D., F. și G., de avocatul K.. Față de argumentele expuse, solicită admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare a deciziei civile nr. 1360A din data de 24.10.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Totodată, solicită obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi efectuate în cadrul acestei acțiuni. 2. Prin cererea de recurs, intervenienții D., F. și G. au solicitat admiterea căii extraordinare de atac. Arată că reclamanții și intervenienții au avut un capăt de cerere comun, acela de constatare a unui fapt ce se constituia într-o preluare abuzivă a unui imobil. Soluția dată reclamanților a fost de respingere a acțiunii ca inadmisibilă. Iar aceeași soluție o vor suporta și intervenienții, deși există diferențe referitoare la probe. Aceștia au fost citați în cauză, în calitate de intervenienți, dar intervenția nu a fost supusă judecății privind admisibilitatea cererii, omisiunea fiind probabil provocată de decesul uneia dintre părți și de suspendarea dispusă în vederea introducerii în cauză a moștenitorului său. După ce acesta a fost introdus în cauză, s-a invocat excepția inadmisibilității, care a fost admisă, fără a se mai discuta admisibilitatea intervenției. Acest aspect nu a fost analizat de către instanța de apel, motiv pentru care au declarat prezentul recurs.

Apărările formulate în cauză La data de 25 ianuarie 2024, recurenții - reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de intervenienți. La data de 20 februarie 2024, recurentul intervenient F. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat cenzurarea întâmpinării. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. 6.1. Examinând cu prioritate recursul declarat de intervenienții D., F. și G., din perspectiva excepției tardivității declarării căii de atac, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate". În cauză, se observă că termenul de declarare a recursului este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate, în conformitate cu prevederile art. 485 alin. (1) C. proc. civ., enunțate anterior, legea neprevăzând în cauza de față un alt termen derogatoriu de la cel de drept comun. Or, raportat la data comunicării deciziei recurate, 10 noiembrie 2023 (conform dovezilor de comunicare de la dosarul de apel), și la dispozițiile art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de declarare a recursului, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se împlinea la data de 11 decembrie 2023. Înalta Curte reține în acest sens că recursul analizat a fost declarat la data de 15 decembrie 2023, prin e-mail (conform dovezii de la dosar recurs), cu încălcarea termenului legal sus-menționat. Se cuvine a se menționa, totodată, faptul că recurenții nu au invocat, printr-o cerere de repunere în termen, imposibilitatea respectării termenului de declarare a recursului dintr-o cauză neimputabilă acestora, în conformitate cu dispozițiile art. 186 C. proc. civ. Fiind vorba despre un termen legal peremptoriu, nerespectarea acestuia atrage sancțiunea decăderii recurentei din exercitarea dreptului la recurs, sancțiune reglementată prin norma imperativă înscrisă în art. 185 alin. (1) C. proc. civ., criticile formulate pe calea recursului nemaiputând fi analizate. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul formulat de intervenienții D., F. și G. împotriva deciziei civile nr. 1360 A din 24 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca fiind tardiv declarat. 6.2. Recursul declarat de reclamanții H. și B. împotriva aceleiași decizii este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Sunt neîntemeiate criticile recurenților prin care aceștia susțin că validarea soluției respingerii acțiunii ca fiind inadmisibilă prin decizia de apel este una eronată, întrucât instanța ar fi nesocotit astfel principiul disponibilității, neobservând limitele învestirii, așa cum le-au stabilit reclamanții, în condițiile în care aceștia nu au înțeles să pretindă pe această cale soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, respectiv, refuzând ca atare să le analizeze pretenția concretă dedusă judecății și limitându-le accesul la justiție. Prioritar, Înalta Curte constată că, deși recurenții au invocat expres în motivarea cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., criticile sus-menționate, prin care se pune în discuție nesocotirea prin hotărârea recurată a unor principii procesuale și încălcarea unor norme de procedură pot fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Având deci în vedere acest motiv de casare în examinarea susținerilor arătate, se reține că, prin cererea introductivă, reclamanții au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că pârâtul nu a avut un titlu valabil pentru imobilul situat în București str. x, și că Statul Român, respectiv Municipiul București, nu și-au înscris dreptul de proprietate asupra imobilului menționat în cartea funciară specială. Prin aceeași cerere, reclamanții au arătat că, întrucât imobilul a fost preluat în aplicarea Decretului nr. 92/1950, acesta face obiectul dosarului administrativ cu nr. 24744/14.02.2002 constituit în conformitate cu Legea nr. 10/2001, aflat în curs de soluționare de către Primăria Municipiului București, entitate care are această competență conform art. 26 din actul normativ menționat. În acest sens, au susținut că prin prezenta acțiune nu învestesc instanța de judecată cu soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, ci doar cu constatarea celor două pretenții formulate prin cererea de chemare în judecată, asupra cărora pârâtul, în opinia acestora, nu are competența de a se pronunța în cadrul procedurii administrative menționate. Identificând corect domeniul de reglementare a bunului imobil pretins, un bun preluat de stat în perioada regimului politic comunist, instanța de apel a menținut sentința primei instanțe prin care s-a statuat în sensul inadmisibilității acestui demers judiciar, reținând existența unei legi speciale de reparație in materia imobilelor preluate abuziv - Legea nr. 10/2001 - care reglementează o acțiune în realizare specială, ce include o fază administrativă de soluționare a notificărilor persoanelor care pretind restituirea în natură sau în echivalent și o fază judiciară, în care sunt supuse controlului judecătoresc dispozițiile/deciziile entităților învestite cu notificările respective. În acest sens, Înalta Curte constată că, potrivit art. 21 și art. 22 din Legea nr. 10/2001, lege ce a instituit o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea tuturor imobilelor ce fac obiectul acestui act normativ, persoana îndreptățită notifica în termenul legal persoana juridică deținătoare, solicitând astfel restituirea în natură a imobilului, iar actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, trebuia să fie depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii (termen prorogat ulterior). Pe baza actelor doveditoare depuse de persoana care se pretinde îndreptățită și a analizei împrejurărilor de fapt și de drept ale situației invocate în notificare, se emitea de către unitatea deținătoare o dispoziție ori, după caz, o decizie, act care putea fi contestat în fața instanței civile, conform art. 26 alin. (3) din lege. La data de 20.05.2013, a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, iar art. 4 din lege prevede că dispozițiile acestui act normativ se aplică tuturor cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12.10.2010 pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României. În conformitate cu acest nou act normativ, entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora în termenele imperative prevăzute de art. 33 din lege. De asemenea, art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările ulterioare, dispune că "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării" și "În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor". În acest context normativ, revenind la analiza criticilor concrete formulate în speță, Înalta Curte are în vedere că manifestarea principiului disponibilității invocat de recurenți trebuie să se realizeze cu respectarea dispozițiilor legale imperative incidente raportului juridic dedus judecății pentru ca actul de voință a părții să poată avea consecințele preconizate de aceasta, în scopul valorificării pe cale judiciară a dreptului subiectiv afirmat. Or, instanța de apel a constatat, în mod judicios și cu respectarea întocmai a principiului disponibilității și a limitelor învestirii sale în calea de atac, conform art. 477 și art. 478 din C. proc. civ., că pretenției formulate de reclamanți de a beneficia de o hotărâre de constatare a situației de drept invocate se opun dispozițiile art. 35 din C. proc. civ., conform cărora "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cerere nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege". Așadar, distinct de interesul promovării unei astfel de acțiuni, pe care partea îl afirmă în justificarea demersului său judiciar (fiind necesar însă a demonstra că sunt întrunite toate cerințele impuse de lege privitoare la această condiție de exercițiu a acțiunii civile) trebuie să nu existe nicio altă cale procedurală de realizare a dreptului pretins, întrucât legiuitorul, în vederea înlăturării definitive a oricărui diferend cu privire la dreptul respectiv, acordă prioritate cererii în realizare, consacrând caracterul subsidiar al celei în constatare. În cauza de față, reclamanții au la dispoziție o asemenea cale în realizarea dreptului, pe care au și promovat-o, astfel încât acțiunea în constatare referitor la același drept își păstrează caracterul subsidiar și deci, inadmisibil, în contextul existenței unei reglementări a mijlocului procedural concret de realizare a dreptului, cu atât mai mult cu cât în discuție sunt drepturi la măsuri reparatorii supuse unei legislații speciale. Dând eficiență principiului specialia generalibus derogant, un principiu reafirmat de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite prin Decizia nr. 33/09.06.2008 pronunțată asupra recursului în interesul legii chiar în materia imobilelor preluate abuziv, instanța de apel a reținut corect că, de vreme ce pentru pretenții de felul celor deduse judecății a fost edictat un act normativ special, partea nu se poate prevala de un temei legal de drept comun pentru a obține recunoașterea acestora, întrucât nu are un drept de opțiune între normele aplicabile, principiul disponibilității fiind deci limitat de principiul legalității. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că sunt irelevante motivele care i-au împiedicat pe recurenți să obțină până la acest moment un rezultat favorabil în urma inițierii procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, argumentele expuse în acest context neputând să justifice deschiderea unei căi în dreptul comun pentru discutarea și, eventual, recunoașterea acelorași drepturi aflate sub regimul de reglementare al unei legi speciale. De altfel, privitor la acest aspect, instanța de apel a arătat în mod corect și că, deși Legea nr. 165/2013 a instituit un termen de decădere de 6 luni de la data expirării termenelor instituite de art. 33 și 34 din același actul normativ prin care s-a modificat Legea nr. 10/2001, termen care s-a împlinit la data de 30.06.2017, ceea ce se pierde prin decădere nu este dreptul subiectiv, persoanele interesate având posibilitatea să solicite în justiție obligarea la soluționarea notificării, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 45 din 14.10.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Este neîntemeiată, totodată, și critica vizând încălcarea dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ., respectiv a principiului aflării adevărului și al rolului activ al judecătorului, critică în susținerea căreia recurenții au afirmat că instanța de apel ar fi trebuit să administreze probatoriul solicitat, referitor la obținerea unor înscrisuri care le sunt necesare în vederea valorificării dreptului la măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, sub aspectul dovedirii caracterului nelegal al preluării imobilului în procedura administrativă inițiată de aceștia. Ceea ce se impunea analizei pe care trebuia să o realizeze instanța de apel, raportat la cadrul judecății determinat de părți prin cererile acestora, era exclusiv admisibilitatea demersului judiciar, iar nu aspecte legate de fondul dreptului, pentru a se putea pretinde judecătorilor o verificare a probatoriului subsumat acestuia. Aceste aspecte pot face obiectul probațiunii în cadrul unei eventuale contestații împotriva deciziei de soluționare a notificării deduse judecății de părțile interesate conform art. 35 din Legea nr. 165/2013, cadru în care se poate evalua inclusiv afirmația reclamanților privitoare la imposibilitatea obiectivă, neculpabilă, a procurării tuturor dovezilor în privința drepturilor solicitate în procedura Legii nr. 10/2001. În contextul anterior prezentat, Înalta Curte reține că sunt irelevante alegațiile recurenților referitoare la importanța distincției între caracterul abuziv al preluării imobilului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și preluarea acestuia de către stat fără titlu valabil în aceeași perioadă de referință (aspect ce a constituit obiect al cererii de constatare în speță), precum și cele prin care se invocă condițiile de probă impuse de legea specială pentru stabilirea calității de persoană îndreptățită la restituire ori, după caz, de moștenitor al fostului proprietar deposedat abuziv. Posibilitatea recunoașterii dreptului la reparație prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu există altfel decât în cadrul și după procedura acestei legi, iar simpla formulare a unei notificări nu îi permite notificatorului, în speță recurenților-reclamanți, să pretindă unității deținătoare, prin intermediul acțiunii de față, întemeiată pe dreptul comun, să aibă o anumită conduită legată de obligațiile care îi revin în ceea ce privește soluționarea pe fond a dosarului administrativ constituit ca urmare a notificării, acestora nefiindu-le permis, totodată, să tranșeze pe această cale chestiuni litigioase ce fac obiectul procedurilor speciale respective, în măsura în care aceste chestiuni sunt subsumate în mod evident verificării calității de persoană îndreptățită a titularului notificării și trebuie tranșate conform Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare. Înalta Curte constată că sunt, de asemenea, nefondate susținerile recurenților prin care aceștia critică maniera contradictorie în care instanța de apel a motivat decizia recurată, reflectând, în opinia acestora, inexistența unei examinări efective a cauzei, critică ce se poate circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, hotărârea atacată cuprinde argumentele pentru care, respingând apelul reclamanților, instanța a validat sentința tribunalului, reținând relevanța dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. și finele de neprimire dat de incidența acestora în cauză, examinând inadmisibilitatea demersului judiciar inclusiv din perspectiva existenței unei legi speciale pentru valorificarea drepturilor pretinse, derogatorii de la dreptul comun. Înalta Curte constată că acestea sunt argumentele justificative care susțin în mod necesar și neechivoc dispozitivul, considerentele decisive expuse ca atare fiind conforme exigențelor impuse în acest sens de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Recurenții reclamanți au criticat și modalitatea de examinare a apelului intervenienților, susținând, în esență, că aceștia ar fi fost introduși forțat în cauză de către Tribunalul București, în calitate de comoștenitori ai fostului proprietar de la momentul preluării, iar și nu de coproprietari ai imobilului, deși aceștia sunt străini de moștenirea defunctei E., prin operarea acrescământului pentru comoștenitorii notificatori. Criticile dezvoltate de reclamanți nu au însă legătură cu modalitatea de soluționare a apelului formulat de intervenienți, prin intermediul acestora fiind puse în discuție aspecte referitoare la calitatea de persoană îndreptățită la restituire, respectiv, la calitatea de moștenitori ai fostului proprietar al imobilului, împrejurări care nu au făcut obiectul controlului devolutiv exercitat de instanța de apel, aceasta statuând explicit că toate aserțiunile părților cu privire la calitatea fiecărei persoane de moștenitor, respectiv de persoană îndreptățită vor fi stabilite în concret conform dispozițiilor legii speciale odată cu soluționarea notificării formulate, în condițiile în care s-a reținut inadmisibilitatea acțiunii deduse judecății. În ceea ce privește pretinsa eroare materială care s-ar regăsi în cuprinsul părții introductive a deciziei recurate, aspect ce a fost invocat în cauză prin motivarea cererii de recurs, Înalta Curte trebuie să remarce că această chestiune nu poate fi dedusă controlului judiciar pe această cale față de prevederile art. 445 C. proc. civ., în conformitate cu care erorile materiale pot fi îndreptate numai în condițiile art. 442 C. proc. civ. În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții H. și B. împotriva deciziei civile nr. 1360 A din 24 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.