Decizia nr. 931/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 6308/2017 a Judecătoriei Sectorului 5

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5, la data de 15 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se constate că reclamanta a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului-teren situat în mun. București, strada x nr. 12, compus din teren în suprafață de 169,09 mp, și prin accesiune imobiliară dreptul de proprietate asupra imobilului-construcție în suprafață de 106,09 mp, compus din casă tip parter+etaj+mansardă, cu aplicarea joncțiunii posesiilor și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1890 și pe art. 1859- 1860 C. civ. de la 1865. La data de 14 aprilie 2017, reclamanta a depus cerere precizatoare prin care a învederat că solicită chemarea în judecată și a pârâtului C.. Prin sentința civilă nr. 6308 din 25 septembrie 2017, Judecătoria Sectorului 5 a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența în favoarea Tribunalului București. La data de 16 octombrie 2017, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2017.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 2278 din 12 noiembrie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții C., aflat în prezent în stare de deținere în Penitenciarul București - Jilava, și cu Municipiul București, prin Primar General, ca nefondată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 591 A/2020 din 23 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2278 din 12 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți B., C. și Municipiul București, prin Primarul General. A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă cererea reclamantei. S-a constatat că reclamanta a dobândit, prin prescripție achizitivă de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 170 mp, situat în București, identificat între punctele 1-2-3-4-5-6-7-1 prin raportul de expertiză întocmit în dosar de expert D.. S-a constatat că reclamanta a dobândit, prin accesiune imobiliară, dreptul de proprietate asupra construcției situată în București, identificată prin raportul de expertiză întocmit în dosar de expert E.. A fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată în fond și apel, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 591A/2020 din 23 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de instanța de fond, arătând că soluția instanței de apel este greșită, în principal, în ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București, iar, pe fond, prin interpretarea greșită a dispozițiilor privind posesia utilă în uzucapiunea de lungă durată. Cu privire la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material privind uzucapiunea, recurentul a făcut referire la dispozițiile art. 1846, art. 1847 și art. 1890 din C. civ. de la 1865, Legea nr. 422/2001, art. 36 din Legea nr. 18/1991, precum și la art. 680 C. civ. A mai arătat recurentul că, în speță, pentru ca reclamanta să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, trebuia să facă mai întâi dovada că Municipiul București este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu și că imobilul aparține domeniului privat al statului sau unității administrativ-teritoriale. Însă acest imobil a aparținut unor persoane fizice, fiind în proprietate privată, iar în dosarul civil nr. x/2011, având ca obiect hotărâre care să țină loc de act autentic, calitatea procesuală activă a aparținut reclamantei din prezenta cauză, iar calitatea procesuală pasivă a aparținut pârâtului din litigiul pendinte. În aceste condiții, recurentul a opinat că nu are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății. În ceea ce privește împlinirea termenului de 30 ani, recurentul a arătat că, în speță, chitanța de mână de care se prevalează reclamanta în susținerea joncțiunii posesiilor a fost încheiată în data de 25 august 1975, iar contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x a fost încheiat între F. și G. și C. la data de 17 august 2004, astfel că, chiar dacă ar fi existat o posesie utilă, aceasta a fost întreruptă înaintea împlinirii termenului de 30 ani, ceea ce echivalează cu înlăturarea oricăror efecte ale posesiei anterioare întreruperii, motiv pentru care instanța de apel a reținut greșit posesia utilă și a interpretat eronat probele testimoniale la care face referire. În ceea ce privește capătul de cerere privind accesiunea imobiliară artificială asupra construcțiilor edificate pe teren, identificate prin raportul de expertiză, recurentul a arătat că reclamanta nu a depus autorizația de construire sau procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, iar prin decizia nr. x/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea art. 492 C. civ. de la 1865, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și art. 37 din Legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996, lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea pe cale judiciară în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, la data de 17 august 2021, prin care solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, întrucât nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 02 martie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 04 mai 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, reclamanta A. a dedus judecății o acțiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil teren în suprafață de 303 mp (iar potrivit precizărilor ulterioare, în suprafață de 326 mp), situat în București, prin efectul uzucapiunii de lungă durată și cu joncțiunea posesiilor, precum și constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil construcție în suprafață de 106,09 mp situat pe terenul menționat, prin accesiune imobiliară. Acțiunea introductivă a fost inițial formulată în contradictoriu cu pârâtul B., iar ulterior, prin precizarea acțiunii, reclamanta l-a chemat în judecată și pe pârâtul C., în calitate de titular provizoriu al dreptului înscris în cartea funciară. Prin încheierea din 25 februarie 2018, prima instanță, constatând că pârâtul B. a decedat înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, a admis excepția lipsei capacității de folosință a acestuia, rămânând în cauză doar pârâtul C.. La termenul următor, prin încheierea de ședință din data de 07 mai 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, față de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a reținut necesitatea introducerii în cauză a Municipiului București, prin primar general, în calitate de pârât. Prin sentința civilă nr. 2278 din 12 noiembrie 2018, Tribunalul București a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Instanța de apel, analizând criticile formulate de reclamantă, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința apelată, a admis cererea de chemare în judecată și a constatat, în contradictoriu cu pârâții C. și Municipiul București, prin primar general, că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, prin efectul uzucapiunii și asupra construcției aflate pe teren, prin efectul accesiunii imobiliare. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că soluția instanței de apel este greșită, în principal în ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București, arătând că pentru ca reclamantul să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, trebuia să facă mai întâi dovada că Municipiul București este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu și că imobilul aparține domeniului privat al statului sau unității administrativ-teritoriale. Critica este fondată, pentru argumentele ce succed: Prealabil, se impune precizarea că, deși recurentul-pârât se prevalează de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., unele dintre criticile formulate se circumscriu și motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., anume cele prin care se critică modalitatea de aplicare a normelor de drept procesual referitoare la calitatea procesuală pasivă. Având în vedere că, potrivit art. 36 din C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, Înalta Curte constată că această critică se impune a fi analizată nu numai pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ci și în baza art. 488 alin. (1) pct. (8), întrucât este necesară verificarea premisei, și anume, stabilirea raportului juridic litigios și identificarea corectă a subiectelor acestuia. Intimata-reclamantă A. a chemat în judecată doi pârâți, persoane fizice, solicitând constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil teren, prin efectul uzucapiunii de lungă durată, cu joncțiunea posesiilor, precum și constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil construcție, prin efectul accesiunii imobiliare. Prin încheierea din 25 februarie 2018, prima instanță, constatând că pârâtul B. a decedat înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, a admis excepția lipsei capacității de folosință a acestuia, rămânând în cauză doar pârâtul C.. La termenul următor, prin încheierea de ședință din data de 07 mai 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, față de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a reținut necesitatea introducerii în cauză a Municipiului București, prin primar general, în calitate de pârât, urmând ca, la pronunțarea hotărârii, să evalueze dacă acesta întrunește calitatea procesuală pasivă în cauză. Ulterior, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii, prima instanță a respins acțiunea. Instanța de apel, admițând apelul declarat în cauză, a schimbat sentința atacată și a constatat dobândit dreptul de proprietate atât asupra terenului, cât și a clădirii construite pe acesta, pronunțând hotărârea în contradictoriu cu ambii pârâți - C. și Municipiul București, prin primar general. Or, se reține că în cazul acțiunii prin care se solicită constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât proprietarul imobilului în litigiu, uzucapiunea, ca mod de dobândire al dreptului de proprietate, fiind o veritabilă sancțiune îndreptată împotriva proprietarului care a pierdut posesia asupra bunului, posesie care este exercitată de o altă persoană în condițiile art. 1890 C. civ. Totodată, trebuie reținut că, în cazul în care fostul adevărat proprietar a decedat și nu are moștenitori, devin aplicabile prevederile art. 477, art. 646 și art. 680 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului. Drept urmare, pentru pronunțarea unei hotărâri legale într-o cauză având ca obiect uzucapiune, este necesar ca reclamantul să justifice, iar instanța de judecată să stabilească, pe baza probelor administrate, persoana sau entitatea care are calitate procesuală pasivă. În acest context, soluția de admitere a cererii de chemare în judecată de către curtea de apel în contradictoriu cu ambii pârâți - C. și Municipiul București, prin primar - apare ca nefiind justificată, în raport cu dispozițiile legale mai sus menționate. Pentru ca Municipiul București să justifice un interes în a se opune recunoașterii dreptului constituit în patrimoniul reclamantei prin efectul uzucapiunii, așadar să aibă calitate procesuală pasivă în ipoteza particulară a cauzei deduse judecății, este necesar să se dovedească că, de pe urma ultimului proprietar, nu există moștenitori. Însă, în cauză, se constată că, după admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului B., a fost introdus în cauză, în calitate de pârât, Municipiul București, fără ca instanțele de fond să facă o minimă verificare cu privire la inexistența unor eventuali moștenitori ai pârâtului B., pentru a se justifica astfel calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât. Este de principiu că, dacă o instanță pronunță o soluție pe fond asupra unui cereri, regăsită în dispozitivul hotărârii și care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune și existența raționamentului care a stat la baza acesteia. Neexpunerea acestuia, nici măcar în parte, este incompatibilă cu formularea de către judecător, la momentul luării hotărârii, a unor judecăți succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării și aplicarea normei juridice incidente în situația dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Din acest motiv, o astfel de omisiune echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei și nestabilirea situației de fapt, instanța de control judiciar fiind în imposibilitatea de a verifica raționamentul juridic al instanței care pronunță o astfel de hotărâre, pentru a constata corectitudinea sau incorectitudinea sa. Așadar, se constată că instanța de apel nu a analizat o chestiune esențială în cauză - stabilirea titularului calității procesuale pasive în litigiu, situația juridică a terenului nefiind lămurită sub aspectul adevăratului proprietar al imobilului față de care reclamanta din prezenta cauză să opună caracterul public și sub nume de proprietar al posesiei exercitate. Din această perspectivă enunțată, constatând faptul că instanța de apel nu a soluționat integral fondul cauzei, Înalta Curte apreciază că se află în imposibilitatea de a exercita controlul său jurisdicțional, exclusiv de legalitate, reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., control care trebuie să se grefeze pe situația de fapt stabilită complet de către instanțele devolutive ale fondului. În ceea ce privește critica recurentului cu privire la nelegala soluție pronunțată de curtea de apel pe capătul de cerere privind accesiunea imobiliară artificială asupra construcției edificate pe teren, întrucât reclamanta nu a depus autorizația de construire sau procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, Înalta Curte, analizând-o din perspectiva ipotezei de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că și această critică este fondată, având în vedere cele ce succed: Prin Decizia nr. 13/2019 din 8 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 440/3.06.2019, admițând recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București, privitor la interpretarea și aplicarea art. 492 din C. civ. din 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și art. 37 alin. (1) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte a statuat în sensul că: "Lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii." Conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemei de drept, printr-o decizie pronunțată în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe și opozabilă erga omnes de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial. În speță, instanța de apel s-a rezumat în mod formal la a aprecia că prezumția de proprietate asupra construcției, instituită de art. 482 C. civ. de la 1864, în favoarea reclamantei nu a fost răsturnată, apreciind întemeiat capătul al doilea de cerere, fără a examina dacă, în situația particulară dedusă judecății, titularul cererii de chemare în judecată are deschisă posibilitatea constatării dobândirii dreptului de proprietate exclusiv în temeiul dispozițiilor C. civ., care reglementează accesiunea artificială imobiliară și fără a analiza dacă decizia dată în recursul legii, obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., este sau nu incidentă în speță. Totodată, Înalta Curte reține că incidența în speță a dezlegării obligatorii date prin decizia antereferită trebuie verificată de instanțe în toate litigiile pendinte având ca obiect accesiune imobiliară, cât și în cele care se introduc ulterior pe rolul instanțelor, întrucât, contrar celor susținute de intimata-reclamantă prin întâmpinare, dezlegarea dată în recurs în interesul legii nu reprezintă o normă nouă, ci o interpretare devenită obligatorie a unor dispoziții existente la data pronunțării hotărârii atacate. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 - art. 498 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, devenind inutilă în raport de soluția dată (prin prisma argumentelor ilustrate în prezenta decizie) asupra acestor două motive de recurs, analiza motivului de recurs prin care se susține greșita interpretare și aplicare a normelor legale în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului (care astfel, va fi avut în vedere de instanța de trimitere, laolaltă cu ansamblul apărărilor contrapuse lor de către reclamantă în cursul procesului), urmând ca în rejudecare, instanța de apel să analizeze și să stabilească situația de fapt și de drept a cauzei în mod complet. Relativ la cheltuielile de judecată aferente prezentului recurs, solicitate de recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra acestora, deoarece litigiul nu a fost soluționat pe fond și nu a fost stabilită partea câștigătoare, pentru a se putea aprecia asupra culpei procesuale. Astfel, posibilitatea de acordare a acestor cheltuieli va fi analizată de curtea de apel în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.