Decizia nr. 6205/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Argeș, anularea Ordinului nr. 2359 din 26 iunie 2007, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 619 din 7 septembrie 2007, prin care s-a dispus clasarea ca monument istoric a imobilului din Pitești, județ Argeș, și a Deciziei nr. 1823/VT din 14 iunie 2010, prin care s-a respins de către pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor plângerea prealabilă introdusă împotriva ordinului menționat. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul din Pitești, județ Argeș a fost vândut de către Regia Autonomă Regotrans Pitești, în temeiul Legii nr. 112/1995 către doi proprietari diferiți: D., care prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 19 ianuarie 1998, a cumpărat 2 camere cu suprafața de 108,24 mp și o cotă indiviză de 0.78 din părțile comune de folosință a imobilului, laolaltă cu partea sa din terenul de sub casă; C., care prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 13 mai 1997, a cumpărat un dormitor și o bucătărie în suprafață de 24 mp, o cotă indiviză de 22% din terenul de sub casă, anume 179 mp, precum și o cotă indiviză din două holuri și o baie. Reclamanții au susținut că actele contestate sunt nelegale pentru că măsura clasării ca monument istoric a imobilului nu se putea dispune decât la cererea tuturor coproprietarilor, fiind necesar acordul expres al acestora, iar la data întocmirii documentației de clasare, deși era proprietar pe o parte din imobil și în indiviziune pentru părțile comune ale acestuia, C. nu a formulat cerere de clasare, conform art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 422/2001, procedura de clasare declanșându-se numai la cererea celuilalt proprietar, D.. De asemenea, reclamanții au susținut că Ordinul nr. 2359 din 26 iunie 2007 nu a fost comunicat proprietarei C. în cele 30 de zile prevăzute de art. 13 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 astfel încât nu a știut niciodată de existența sau de conținutul acestuia. Ulterior, C. a vândut E. Aurel și B. partea din imobilul pe care o stăpânea, păstrându-și un drept de uzufruct viager asupra imobilului, conform Contractului autentificat sub nr. x din 14 februarie 2008. Prin Sentința nr. 333 din 15 iunie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate formulată de reclamanți și a respins ca tardivă acțiunea acestora în ceea ce privește anularea Ordinului nr. 2359 din 26 iunie 2007 și ca nefondată cu privire la Decizia nr. 1823/VT din 14 iunie 2010, acte emise de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național. 1.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2217 din 8 mai 2012 a admis recursul formulat de reclamanți, a casat Sentința nr. 333 din 15 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza spre soluționare aceleiași instanțe. 1.

Prin Sentința nr. 145 din 5 iulie 2016, Curtea de Apel Pitești a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanți. 1.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 134 din 25 ianuarie 2017, a admis recursul formulat de reclamanți, invocând, din oficiu, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., pentru a se pune în discuția părților necesitatea definirii cadrului procesual adecvat, prin introducerea în cauză a beneficiarului actului atacat - D. și administrarea unei probe noi cu expertiza tehnică. 1.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești sub nr. x/2010**, iar în rejudecare s-a dispus introducerea în cauză și citarea pârâtei D., s-a încuviințat proba cu înscrisuri și efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea arhitectură, respingând proba cu interogatoriul părților. 2. Hotărârile primei instanțe 2.1. Prin Încheierea din 4 martie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins obiecțiunile la raportul de expertiză formulate de reclamanții A. și B., ca neîntemeiate, reținând că expertul a analizat toate criteriile de clasare, prin raportare la actele depuse la dosar, iar concluzia a fost exprimată în urma propriei analize, dispunând, totodată, amânarea cauzei pentru continuarea judecății. De asemenea, prin aceeași încheiere, instanța de fond a respins cererea de denunțare ca fals a înscrisului aflat la fila x, apreciind că nu există contradicție între memoriul tehnic și planul de amplasament. 2.2 Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 72 din 22 aprilie 2019, pronunțată în fond după casare, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți și a dispus obligarea acestora la plata în solidar către pârâta D. a cheltuielilor de judecată în valoare de 4.500 de RON, reprezentând onorariu de avocat. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin Ordinul nr. 2359 din 26 iunie 2007, Ministerul Culturii și Cultelor a dispus clasarea ca monument istoric a imobilului situat în Pitești, str. x, ordin ce a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 619 din 7 septembrie 2007. Prima instanță a reținut, în raport cu prevederile art. 12 și 20 din Legea nr. 442/2001, că pârâtele Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Argeș și Ministerul Culturii au avut în vedere procedura clasării de urgență, astfel cum era reglementată de art. 20 din Legea 422/2001. Astfel, a apreciat relevante înscrisurile emise în cursul procedurii, respectiv Adresa nr. x din 7 noiembrie 2006, Adresa nr. x din 7 noiembrie 2006 și Referatul de specialitate nr. 9 din 5 ianuarie 2007, în care se menționează clar derularea procedurii de clasare de urgență, concluzie sprijinită și de răspunsul dat la interogatoriul administrat pârâtei Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Argeș, în care se arată în mod repetat că procedura de clasare a fost una de urgență. În același sens fiind și constatarea expertului desemnat în cauză, F., în urma analizării întregii documentații ce a stat la baza emiterii Ordinului nr. 2359 din 26 iunie 2007. A reținut instanța că procedura de clasare s-a declanșat la cererea pârâtei D., însă, în regim de urgență, conform art. 20 din Legea nr. 422/2001, în vigoare la acel moment, fiind lipsit de relevanță că pârâta era și proprietarul imobilului. În consecință, a apreciat că motivul de nelegalitate a Ordinului nr. 2359 din 26 iunie 2007, constând în lipsa acordului coproprietarului, este neîntemeiat, în considerarea faptului că ordinul menționat a fost emis în urma derulării procedurii de urgență, procedură ce poate fi declanșată la cererea oricărei persoane interesate. În raport cu îndrumările deciziei de casare, prima instanță a analizat și posibilitatea solicitării clasării imobilului în condițiile art. 12 din Legea 422/2001 de către un singur coproprietar, urmând ca stabilirea caracterului actelor juridice efectuate de către părți să se efectueze în raport cu C. civ. din 1864 și Legea nr. 114/1996, în vigoare la data declanșării procedurii clasificării. În raport cu prevederile Titlului III și IV din Legea nr. 422/200, prima instanță a reținut că respectiva cerere de clasare a imobilului ca monument istoric nu constituie un act de dispoziție, ci un act de conservare, întrucât părțile au învederat pericolul desființării unei părți a imobilului ca urmare a punerii în executare a unei hotărâri judecătorești, pericol avut în vedere și de către autoritățile competente la desfășurarea procedurii și emiterea ordinului contestat, iar, pe de altă parte, cheltuielile antrenate în îndeplinirea actului sunt minime. Totodată, se rețin beneficiile rezultând din regimul juridic aparte a imobilului monument istoric, toate instituite în vederea prezervării valorii acestuia. Totodată, a apreciat, având în vedere dispozițiile Legii nr. 114/1006, că imobilul ce face obiectul prezentei cauze se circumscrie sferei de aplicare a noțiunii de condominiu și, prin urmare, au fost avute în vedere la stabilirea aplicabilității regulii unanimității invocată de către reclamanți, iar în prezenta cauză, deși nu există înființată o asociație de proprietari, regulile de folosință și administrare a condominiului pot fi aplicate prin analogie, având în vedere identitatea de rațiune și lipsa oricărei alte reglementări. De asemenea, cererea de clasare a unui imobil ca monument istoric nu necesită îndeplinirea regulii unanimității, cu atât mai mult cu cât pârâta D. deține o cotă majoritară de 78% din părțile comune ale imobilului. În privința părților de construcție deținute de către părți în proprietate exclusivă, s-a reținut că singura reglementare aplicabilă situației de fapt se regăsește tot în cuprinsul Anexei nr. 2 a Legii nr. 114/1996 (în forma în vigoare la data formulării cererii de clasare a imobilului), care face vorbire despre condominiu și care consacră, așa cum s-a arătat, regula majorității voturilor membrilor asociației de proprietari. Prin urmare, nici în privința părților din clădire aflate în proprietate exclusivă nu se plică regula unanimității de voință. S-a mai reținut că reclamanții A. și B. nu pot invoca încălcarea regulii unanimității în vederea demonstrării existenței unei vătămări produse de actul administrativ în privința fondului învecinat, ocupat de o parte a construcției, întrucât aceasta este o apărare exclusivă a coproprietarilor imobilului. Într-adevăr, acești reclamanți sunt și coproprietari ai clădirii însă vătămarea invocată decurge din calitatea de proprietari ai fondului învecinat. Această dublă calitate a reclamanților, de coproprietari ai clădirii și de proprietari ai terenului învecinat, nu poate conduce la o confuziune a drepturilor specifice fiecărui drept de proprietate în parte. Referitor la motivul de nelegalitate constând în necomunicarea ordinului atacat și a declanșării procedurii de clasare către reclamanta C., conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, astfel că aceasta nu a știut despre existența desfășurării procedurii și a emiterii ordinului, prima instanță a apreciat că nu se poate pretinde existența unei vătămări (condiție indispensabilă constatării nelegalității unui act administrativ), atât timp cât reclamanții au putut contesta în fața instanței ordinul de clasare și întreaga procedură ce a stat la baza emiterii acestuia, întrucât acesta este și scopul comunicării, înștiințarea persoanelor interesate pentru ca acestea să aibă posibilitatea de a contesta legalitatea măsurilor dispuse. În ceea ce privește pretinsele intervenții efectuate de către pârâta D. asupra imobilului, care ar fi condus la aplicarea dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 422/2001, s-a reținut că aceste aspecte nu impietează asupra legalității actului administrativ contestat, fiind împrejurări străine procedurii clasării ca monument istoric a imobilului. Eventualele modificări aduse imobilului cu încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de Legea nr. 422/2001 pot atrage sancțiuni contravenționale sau, așa cum s-a arătat mai sus, chiar penale, însă, acestea nu sunt aspecte ce privesc legalitatea procedurii de clasare. În ceea ce privește motivul de nulitate referitor la faptul că ceea ce ar fi trebuit demolat este o construcție edificată de D. fără avizul Ministerul Culturii și Cultelor, fără autorizație de construire și fără legătură cu imobilul inițial, astfel că nu se poate încălca autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 363/2006 a Judecătoriei Pitești, prima instanță a reținut, așa cum rezultă și din cuprinsul celor două rapoarte de expertiză efectuate în cauză, că intrarea în privință este o structură nouă, însă, potrivit concluziilor expertului F., această structură reprezintă o refacere sau o reparare a corpului ce adăpostește accesul în pivniță, care exista deja în planul original al casei. Se reține că această structură, indiferent de momentul edificării odată construită, face corp comun cu clădirea principală, fiind încorporată acesteia, astfel că desființarea ei constituie o distrugere parțială a clădirii, motiv pentru care s-a și dat curs procedurii de urgență de clasare a imobilului. Deși reclamanții susțin că această parte a imobilului este desprinsă de corpul principal al clădirii, din planșa foto de la pagina 195, vol. III și de la pagina 61 a volumului I, Dosar nr. x/2010, rezultă cu evidență faptul că, atât treptele, cât și copertina, sunt alipite clădirii, termenul de "decroșat" folosit în fișa analitică întocmită în procedura clasificării și citat de expertul G. în cuprinsul raportului de expertiză, fiind folosit, cel mai probabil, în sens de abatere de la volumetria imobilului, fiind evident o structură ce se reliefează în fața liniei drepte a respectivei fațade. Judecătorul fondului a mai reținut, contrar susținerilor reclamanților, că, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul F., imobilul este un element important în patrimoniul cultural local și contribuie cu succes la menținerea specificului istoric al zonei protejate din municipiul Pitești, elementele arhitecturale analizate fiind importante din punct de vedere istoric, social și cultural, fiind astfel îndeplinite criteriile de clasificare a monumentelor istorice din Clasa a II-a, grupa B. De asemenea, tot potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul F., în cursul procedurii de clasare au fost respectate dispozițiile art. 4 din Norma Metodologică din 13 iunie 2003, precum și prevederile art. 7 lit. a) - d) din aceeași normă metodologică, privind îndeplinirea criteriilor de clasare a imobilului, reținându-se totodată, așa cum s-a arătat și în cuprinsul raportului de expertiză efectuat de expert G., că dosarul de clasare pentru imobilul în cauză cuprinde întreaga documentație prevăzută de Legea nr. 422/2001 și norma metodologică în vigoare la data emiterii ordinului. Astfel, față de constatările raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul F., susținerile reclamanților referitoare la neîndeplinirea criteriilor de clasificare și la greșita acordare a calificativelor relativ la aceste criterii sunt simple afirmații, lipsite de sprijin probator. În fine, prima instanță a apreciat că nu poate fi primit nici motivul de nulitate reprezentat de absența unei expertize pertinente și profesioniste care să demonstreze posibilitatea încadrării imobilului în categoria monumentelor istorice. Așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, expertizele întocmite în cauză și răspunsului dat la interogatoriului administrat pârâtului Ministerul Culturii, în cursul procedurii de clasificare s-a efectuat un studiu istoric întocmit de către un expert atestat de Ministerul Culturii în domeniul monumente istorice, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de actele normative în vigoare, așa cum s-a reținut. Referitor la omisiunea de a se menționa în cuprinsul actelor emise în derularea procedurii de clasare a faptului că imobilul în cauză mai are un proprietare, respectiv pe reclamanta C., s-a apreciat, de asemenea, că această susținere este neîntemeiată, întrucât în cuprinsul Fișei analitice și a adreselor emise de către autoritățile competente se precizează existența a doi proprietari. Judecătorul fondului a făcut și aplicarea art. 274 raportat la art. 277 din C. proc. civ., obligând reclamanții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.500 RON, reprezentând onorariu de avocat, către pârâta D.. 3. Calea de atac exercitată Împotriva încheierii și sentinței menționate au declarat recurs reclamanții A., B. și C., pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și art. 3041 C. proc. civ. 3.1. Recurenții-reclamanți critică încheierea de ședință din data de 4 februarie 2019, prin care instanța de fond a respins cererile de înscriere în fals, suspendare a soluționării pricinii și obiecțiunile formulate la raportul de expertiză tehnică, întocmit de arh. F., încălcându-se dreptul la apărare și la un proces echitabil. Înscrisul denunțat ca fals face parte din documentația cadastrală întocmită pe numele D., care se află în Dosarele de clasare nr. 1509 din 7 martie 2007 și nr. 1851 din 21 martie 2007, specificate în Ordinul de clasare nr. 2359 din 26 iunie 2007, documentație cadastrală înaintată către Direcția Județeană pentru Cultură Argeș, de către intimata-pârâtă, după care, acest serviciu deconcentrat a înaintat întreaga documentație Ministerului Culturii. În documentația cadastrală înaintată Ministerului Culturii se află informații false cu privire la proprietarul terenului de sub imobilul situat în Pitești, str. x, respectiv D., ce apare ca unic proprietar al terenului de sub construcție și nu este evidențiată suprapunerea cu terenul proprietatea recurenților-reclamanți A. și B., pe când în documentația de la OCPI apare notată suprapunerea. Întrucât raportul de expertiză nu respectă adevărul în privința documentelor de clasare, a situației corpului de acces în pivniță, precum și dacă imobilul era/este în pericol de a fi demolat prin punerea în executare a Sentinței civile nr. 363/2006, prima instanță a respins în mod greșit, obiecțiunile formulate la expertiză. 3.2. În rejudecare, susțin recurenții-reclamanți, instanța de fond interpretează în mod greșit actele juridice deduse judecății, schimbă înțelesul lămurit al acestora și aplică greșit legea, motive de casare întemeiate pe disp. art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Instanța de fond reține greșit că a fost respectată procedura clasării de urgență, astfel cum era reglementată de art. 20 din Legea nr. 422/2011, deoarece Direcția Județeană de Cultură Argeș nu a primit acordul de la Ministerul Culturii pentru a declanșa procedura excepțională de clasare de urgență, ca monument istoric pentru imobilul în litigiu. Cu Adresa nr. x din 7 noiembrie 2006, DJCCPNC Argeș a solicitat de la Ministerul Culturii și Cultelor - Direcția Monumente Istorice, acordul pentru declanșarea procedurii excepționale de clasare de urgență a imobilului însă acest acord nu a fost emis. Mai mult, Ministerul Culturii - Cabinetul Ministrului a răspuns la întrebarea nr. 1 din interogatoriu că, procedura de clasare a fost declanșată de serviciul deconcentrat, la solicitarea doamnei D., care a sesizat pericolul demolării imobilului. Dimpotrivă, din conținutul Adresei nr. x din 12 mai 2014 emisă de Direcția Județeană pentru Cultură Argeș, ce reprezintă răspunsul la interogatoriu, aceasta arată că procedura de clasare nu a fost declanșată din oficiu ci la cererea proprietarului imobilului. Este evident, susțin recurenții-reclamanți, că procedura de clasare a imobilului s-a făcut în conformitate cu disp. art. 13 alin. (1), parag. 2, lit. a) din Legea nr. 442/2001, doar pentru că intimata-pârâtă D. a sesizat că există pericolul de mutilare și distrugere a contribuției, fără să existe nicio constatare făcută de reprezentanții Ministerului Culturii care să ateste că au verificat afirmațiile. În atare condiții, legea impune și acordul scris al coproprietarei C., astfel că actul atacat este nul pentru că îi lipsește acordul coproprietarei, iar terenul în suprafață de aproximativ 20 m.p., proprietatea E., nu apare evidențiat în niciun document prealabil emiterii ordinului. În legătură cu terenul de sub construcție, se arată că din releveul înregistrat la OCPI Argeș, în data de 12.01.2006, anterior întocmirii fișei analitice a imobilului în vederea clasării, amprenta clădirii este de 179,00 mp, iar corpul de intrare în pivniță, împreună cu scările laterale, aprox. 20 mp. (16,02 mp), aflate pe terenul recurenților-reclamanți Săvulescu, nu sunt evidențiate. Instanța de fond interpretează greșit faptul că în cauză sunt aplicabile și dispozițiile Legii nr. 114/1996 privind asociațiile de proprietari, trecând peste dispozițiile deciziei de casare și pornind de la premisa că ar fi existat un dezacord cu privire la cererea în vederea clasării imobilului ca monument istoric. În susținerea aplicabilității regulei unanimității, recurenții-reclamanți arată că ipoteza actelor de conservare și nu a celor de dispoziție, era valabilă dacă, anterior avizului favorabil pentru clasarea imobilului ca monument istoric s-ar fi făcut o constatare de către un expert tehnic constructor autorizat, care să ateste indubitabil că imobilul supus procedurii clasării ar fi fost în pericol real de degradare, dacă se punea în executare Sentința civilă nr. 363/2006. În prezent, actul este nul pentru lipsa acordului celuilalt coproprietar, deoarece nu este întrunită ipoteza clasării în regim excepțional de urgență. Recurenții-reclamanți critică soluția primei instanțe și din perspectiva nepronunțării asupra excepției autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 363/2006, prin care a fost obligată pârâta D. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților suprafața de 20 mp și să desființeze copertina și încăperea de intrare în beci. Recurenții-reclamanți susțin și că nu au fost tratați cu aceeași măsură de către Ministerul Culturii și Cultelor, care nu a observat că imobilul este monument istoric, că pârâta D. a efectuat intervenții asupra imobilului care au afectat structura de rezistența a acestuia, însă s-a demarat procedura de clasare pentru a paraliza executarea Sentinței civile nr. 363/2006. Instanța de fond nu a observat că cele două dosare de clasare sunt incomplete, că deși au fost parcurse etapele de clasare, acestea prezintă omisiuni ce sunt evidențiate de expert-arhitect G. De asemenea, sunt încălcate și disp. art. 3 pct. a) din Legea nr. 422/2001, deoarece nu există documentația cadastrală a coproprietarei C. și a proprietarilor de sub corpul de intrare în pivniță, recurenții A. și B. În fine, recurenții-reclamanți susțin că este discutabilă calitatea acestora de terți față de Ordinul nr. 2359/2007, însă se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 1 din Legea nr. 554/2004, fiind persoane vătămate în drepturile prevăzute de lege, prin încălcarea dreptului de proprietate. 4. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Direcția Județeană pentru Cultură Argeș solicită respingerea recursului ca nefondat, susținând legalitatea încheierii sentinței recurate Susține intimata-pârâtă că actele atacate au fost emise cu respectarea procedurii prevăzute de lege, existând expertize de specialitate care au concluzionat că este vorba despre caracteristicile unui monument istoric, cererea putând să fie făcută și de un terț, iar recurenții știau din anul 2007 că imobilul a fost clasat ca monument istoric. Mai arată intimata-pârâtă că declasarea imobilului conduce la demolarea sa, fără să se țină seama de punctul de vedere al intimatei D. și nici de calitatea acesteia de coproprietar. Cu privire la Sentința civilă nr. 363/2006, intimata susține că nu a fost parte în dosar și nu îi este opozabilă, iar expertiza realizată de experta G. nu poate fi avută în vedere, deoarece a fost efectuată într-un ciclu procesual anterior. Intimatul-pârât Ministerul Culturii a depus la dosar întâmpinare, peste termenul legal prevăzut de dispozițiile C. proc. civ., înscrisul fiind calificat "note scrise", prin care a solicitat respingea recursului ca nefondat. Susține intimatul-pârât că procedura de clasare a imobilului a fost declanșată de DJCPM Argeș la solicitarea intimatei-pârâte D., coproprietară cu recurenta-reclamantă C., deoarece imobilul era în pericol să fie distrus parțial ca urmare a punerii în executare a unei hotărâri judecătorești. Procedura este reglementată de disp. art. 13 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Legea nr. 422/2001, care nu impune principiul unanimității acordului coproprietarilor și a fost parcursă integral. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului 1. Cu privire la excepția netimbrării cererii de recurs Înalta Curte va respinge excepția ca neîntemeiată, la dosar, depunându-se originalul taxei judiciare de timbru . 2. Cu privire la criticile aduse Sentinței civile nr. 72/F-Cont din 24 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Pitești și încheierii de ședință din 4 martie 2019 Prima instanță a reținut că procedura de clasare s-a declanșat la cererea pârâtei D., conform art. 20 din Legea nr. 422/2001, fiind lipsit de relevanță că aceasta este și proprietarul imobilului, iar motivul de anulare a Ordinului nr. 2359 din 28 iunie 2007 pentru lipsa acordului coproprietarului este neîntemeiat, deoarece procedura de urgență poate fi declanșată la cererea oricărei persoane interesate. Cu toate acestea, prima instanță a înțeles, în raport de conținutul deciziei de casare, să analizeze și posibilitatea solicitării clasării imobilului în condițiile art. 12 din Legea nr. 422/2001 de către un singur coproprietar, ajungând la concluzia că nu este necesar acordul celuilalt proprietar, actul juridic săvârșit fiind unul de conservare. Instanța de fond a avut în vedere și dispozițiile Legii nr. 114/1996, asimilând imobilul unui condominiu, unde regula luării deciziilor aparține majorității proprietarilor, iar pârâta deține 78% din părțile comune ale imobilului. Judecătorul fondului a respins și motivul de anulare privitor la necomunicarea declanșării procedurii de clasare și actului administrativ emis către reclamanta C., pentru lipsa vătămării, aceasta solicitând anularea actului pe cale judecătorească. A mai reținut prima instanță că nu are relevanță în proces că pârâta D. a efectuat intervenții la imobil fără autorizație și că, din cuprinsul actelor dosarului, pagina 195, vol. III, pag. 61, vol. I și pagina 67, vol. I, reiese că intrarea în pivnița este o structură nouă, ce reprezintă o refacere/reparare a corpului ce adăpostește accesul în pivniță, care exista deja în planul original al casei, iar desființarea ei constituie o distrugere parțială a imobilului, de asemenea treptele și copertina sunt lipite clădirii și fac corp comun cu aceasta. Cu privire la autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 363/2006 a Judecătoriei Pitești, instanța de fond a reținut că nu este încălcată, deoarece nu privește imobilul clasat, concluzionând că, în prezent, au fost respectate dispozițiile legale pentru ca imobilul să fie inclus în categoria monumentelor istorice. Principalele critici aduse sentinței recurate se referă la inexistența unei dovezi a riscului iminent de distrugere a imobilului prin punerea în executare a Sentinței civile nr. 363/2006, lipsa acordului Ministerului Culturii pentru declanșarea procedurii excepționale de clasare în regim de urgență, faptul că nu a fost cerut acordul coproprietarei C., deoarece clasarea s-a dispus în temeiul art. 13 alin. (1) par. 2 lit. a) din Legea nr. 422/2001, aplicându-se regula unanimității. O altă critică se referă la inaplicabilitatea prevederilor Legii nr. 114/1996 privind asociațiile de proprietari și la încălcarea autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 363/2006, precum și la existența unei documentații incomplete a dosarelor de clasare. Înalta Curte, analizând criticile formulate prin cererea de recurs, apărările intimaților și actele dosarului, reține din cuprinsul ordinului privind clasarea imobilului "H.", județul Argeș nr. x din 26 iunie 2007 că actul administrativ atacat s-a întemeiat în drept pe disp. art. 13 alin. (3) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată. Prin Decizia nr. 1823/VT din 14 iunie 2010, intimatul-pârât Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a respins contestația formulată de recurenții-reclamanți, arătându-se că procedura de clasare a fost declanșată de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național al județului Argeș, iar revenirea la situația anterioară se poate face numai prin procedura declasării. Din conținutul prevederilor Legii nr. 422/2001, varianta în vigoare la data declanșării procedurii și emiterii ordinului dec clasare, Înalta Curte observă că dispozițiile art. 13 se referă la procedura de clasare obișnuită care se finalizează cu emiterea ordinului de clasare, iar disp. art. 20 au în vedere clasarea de urgență, procedură excepțională și care, se asemenea, se finalizează cu emiterea ordinului de clasare de urgență. Cum se poate observa, Ordinul de clasare nr. 2359/2007 nu reprezintă un act de clasare de urgență. Este adevărat că din actele premergătoare emiterii ordinului și emise de Direcția Județeană, intenția acestei autorități a fost aceea de a declanșa procedura clasării de urgență pentru imobilul în discuție, respectiv Adresele nr. x din 7 noiembrie 2006 și nr. y din 7 noiembrie 2006. Prin Adresa nr. x din 7 noiembrie 2006, Direcția Județeană a solicitat Ministerul Culturii și Cultelor, acordul pentru declanșarea procedurii excepționale de clasare de urgență a imobilului. Intimatul-pârât Ministerul Culturii și Cultelor a emis Avizul nr. x din 30 mai 2007, în temeiul art. 13 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Legea nr. 422/2001, ce presupune clasarea imobilului prin procedura obișnuită. Intimatul-pârât Ministerul Culturii și Cultelor a susținut pe parcursul procesului clasarea imobilului ca urmare a procedurii prev. de art. 13 din Legea nr. 422/2001, inclusiv prin apărările formulate în prezenta cale de atac . Față de acestea, Înalta curte va constata că sunt fondate criticile aduse de recurenții-reclamanți considerentelor instanței de fond care a reținut că, în speță, a avut loc o procedură excepțională de clasare a imobilelor. Așadar, cererea de clasare a unui imobil, în procedură obișnuită nu poate fi solicitată de orice persoană ca în cazul procedurii excepționale, de urgență. Instanța de fond a apreciat că cererea pentru declanșarea procedurii de clasare a unui imobil reprezintă un act de conservare și, prin urmare, nu este aplicabilă regula unanimității, deoarece cererea poate fi formulată și de către unul dintre coproprietari, în speță, intimata-pârâtă, D. Înalta Curte subscrie opiniei primei instanțe, cu mențiunea că actul de conservare țintește conservarea drepturilor și nu a bunurilor în materialitatea lor și constă în îndeplinirea unor formalități fără de care acestea ar fi compromise. În speță, cererea de clasare a fost depusă după ce s-a încercat punerea în executare a unei sentințe judecătorești prin care s-a dispus desființarea "copertinei și a încăperii de intrare în beci", întrucât exista pericolul mutilării imobilului. Așadar, intimata-pârâtă D. pentru a formula singură cererea de clasare a imobilului trebuie să dovedească că dreptul său de proprietate este în pericol dacă se execută lucrările de desființare, iar încadrarea imobilului în categoria monumentelor istorice reprezintă măsura ce va preîntâmpina o atare situație. În sens contrar, o astfel de cerere trebuia formulată de toți coproprietarii, deoarece Legea nr. 422/2001 cere ca încadrarea unui imobil în categoria monumentelor istorice să se realizeze și la cererea "proprietarului", singularul implicând și existența mai multor proprietari. În concluzie, de regulă, o astfel de solicitare se formulează de toți coproprietarii, iar în cazul în care cererea este depusă doar de un proprietar, aceasta reprezintă un act de conservare și trebuie să se dovedească că în absența cererii, dreptul de proprietate al părții este în pericol de a se pierde. În speță, cu ocazia procedurilor administrative nu s-a depus nicio dovadă și nu s-a efectuat nicio expertiză care să demonstreze "pericolul de mutilare și distrugere a construcției", iar afirmația solicitantei D. a fost adoptată de intimați ca având valoare de adevăr de necontestat. O dată cu declanșarea procedurilor judiciare, în cele două cicluri procesuale au fost efectuate două expertize cu specialitatea construcții. Instanța de fond, citând concluziile celor două rapoarte de expertiză, reține că intrarea în pivnița este o structură nouă, dar care reprezintă o refacere a corpului ce adăpostește accesul în pivniță, care exista deja în planul original al casei. Această structură, susține expertul, indiferent de momentul edificării, odată construită, face corp comun cu clădirea principală, astfel că desființarea ei constituie o distrugere parțială a clădirii. De asemenea, a mai reținut prima instanță, citând din cuprinsul primului raport de raport de expertiză că, atât treptele, cât și copertina, sunt alipite clădirii. Înalta Curte, sub aspectul iminenței distrugerii clădirii în ipoteza punerii în executare a sentinței judecătorești, constată că la dosar nu s-a depus niciun plan original al casei, iar recurenții-reclamanți nu au cunoștință despre existența acestuia. În C.F. nr. x/2007, construcția adăugată nu este evidențiată, termenul pe care s-a edificat adăugarea aparține recurenților-reclamanți E., din actele de predare-primire a imobilului din data de 26 septembrie 1980 nu rezultă existența intrării în pivniță. Prin urmare, concluziile raportului de expertiză întocmit de expert F. nu pot fi însușite de instanța de judecată, neexistând construcția "pivniță cu gârlici", pe planurile casei, adăugarea fiind realizată fără autorizație de construire de către intimata-pârâtă D. Intimații-pârâți, autorități publice, nu s-au preocupat să constate că la un imobil vechi de 100 de ani, amplasat într-o zonă istorică se execută fără autorizație adăugiri/completări, însă, în momentul în care se pune în executare o hotărâre judecătorească, apreciază fără niciun fel de dovadă că desființarea acestora ar conduce la "mutilarea" imobilului. Înalta Curte nu poate să își însușească nici concluziile aceleiași experte prin care se afirma că desființarea construcției înseamnă "distrugerea parțială a imobilului", deoarece acestea sunt simple afirmații, nedovedite. Se mai reține că, deși dosarul a parcurs două cicluri procesuale, cele două expertize efectuate în dosar se contrazic, nereușind să lămurească problema iminenței distrugeri a imobilului, ca urmare a desființării construcțiilor neautorizate. În mod corect, recurenții-reclamanți au cerut ca expertul să răspundă la obiecțiunile formulate pentru a se afla modul în care imobilul ar putea să fie "alterat fizic", însă instanța de fond a respins cererea care era, de altfel, îndreptățită. În calea de atac a recursului, existând deja două soluții de casare cu trimitere spre soluționare la aceeași instanță, pe baza actelor aflate la dosar, urmează să se aprecieze că nu este îndeplinită condiția punerii în pericol a imobilului prin dispoziția instanței de judecată de desființare a copertinei și corpului de intrare în pivniță. În concluzie, Înalta Curte reține nelegalitatea procedurii de clasare a imobilului și vătămarea drepturilor recurenților-reclamanți, în sensul disp. art. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată. Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii de ședință din data de 4 martie 2014, urmează a se aprecia că este lipsit de interes față de considerentele și soluția ce se va pronunța în privința Sentinței civile nr. 72/F-Cont din 24 aprilie 2019. Față de acestea, în temeiul art. 312 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, constatându-se întrunirea motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ., urmează să se dispună admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii și anularea actelor administrative atacate.