ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2217/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții S.A., S.E. și B.C. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Argeș, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se anuleze ordinul nr. 2359 din 26 iunie 2007, publicat în M. Of. al României nr. 619 din 07 septembrie 2007, prin care s-a dispus clasarea ca monument istoric a imobilului din Pitești, precum și decizia nr. 1823/VT din 14 iunie 2010, prin care s-a respins de către pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor, plângerea prealabilă introdusă împotriva ordinului menționat mai sus.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul din Pitești, a fost vândut de către Regia Autonomă R. Pitești, în temeiul Legii nr. 112/1995, către doi proprietari diferiți: T.M., care prin contractul de vânzare – cumpărare din 19 ianuarie 1998, a cumpărat 2 camere cu suprafața de 108,24 mp și o cotă indiviză de 0.78 din părțile comune de folosință a imobilului, laolaltă cu partea sa din terenul de sub casă; B.C., care prin contractul de vânzare - cumpărare din 13 mai 1997, a cumpărat un dormitor și o bucătărie în suprafață de 24 mp, o cotă indiviză de 22% din terenul de sub casă, anume 179 mp, precum și o cotă indiviză din două holuri și o baie.

Reclamanții susțin că actele contestate sunt nelegale, deoarece măsura clasării ca monument istoric a imobilului nu se putea dispune decât la cererea tuturor coproprietarilor, fiind necesar acordul expres al acestora, iar la data întocmirii documentației de clasare, deși era proprietar pe o parte din imobil și în indiviziune pentru părțile comune ale acestuia, B.C. nu a formulat cerere de clasare, conform art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 422/2001, procedura de clasare declanșându-se numai la cererea celuilalt proprietar, T.M. De asemenea, reclamanții susțin că ordinul nr. 2359 din 26 iunie 2007 nu a fost comunicat proprietarei B.C. în cele 30 de zile prevăzute de art. 13 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, astfel încât nu a știut niciodată de existența sau de conținutul acestuia.

Ulterior, B.C. a vândut soților S.A. și S.E. partea din imobilul pe care o stăpânea, păstrându-și un drept de uzufruct viager asupra imobilului, conform contractului autentificat sub nr. 343 din 14 februarie 2008. Reclamanții susțin că de existența ordinului atacat au aflat la data de 21 aprilie 2010, în dosarul nr. 5889/280/2010 al Judecătoriei Pitești, având obiect contestație la executare, astfel că sunt în termenul prevăzut de art. 15 din Legea nr. 422/2001, pentru a putea solicita anularea acestuia și revenirea la situația anterioară a imobilului. La data de 08 octombrie 2010, pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, a trimis, prin fax întâmpinare, invocând excepția de necompetență materială a Tribunalului Argeș, în raport de calitatea autorității publice emitente a celor două acte administrative atacate, precum și de prevederile art. 3 pct. 1 C. proc.

civ. și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ. Se arată că actele contestate sunt emise de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, acesta fiind autoritate publică centrală, astfel că competența aparține curții de apel. În ipoteza în care instanța respinge excepția necompetenței Tribunalului Argeș, pârâtul arată că invocă excepția tardivității acțiunii, având în vedere prevederile art. 1 alin. (2), coroborate cu cele ale art. 7 alin. (3) și ale art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Curtea de Apel Pitești - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal prin sentința nr. 333/F-Cont din 15 iunie 2011 a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate formulată de reclamanți și a respins ca tardivă acțiunea acestora în ceea ce privește anularea Ordinului nr. 3259 din 26 iunie 2007 și, ca nefondată cu privire la Decizia nr. 1823/VT din 14 iunie 2010 emise de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele: Excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate și excepția tardivității formulării acțiunii sunt fondate. Astfel, instanța reține că nu se poate invoca, pe cale de excepție, nelegalitatea aceluiași act administrativ care formează obiectul acțiunii în anulare, or reclamanții au motivat excepția de nelegalitate ca și acțiunea inițială. Fiind însă vorba de același act administrativ, soluția constatării nelegalității actului ar echivala cu o antepronunțare a instanței în dosarul de fond, iar potrivit principiului electa una via, rezolvarea pricinii se poate face fie pe cale de excepție fie pe calea acțiunii introductive. Pentru aceste considerente s-a constatat că excepția de nelegalitate invocată este inadmisibilă.

Referitor la excepția tardivității acțiunii, s-a reținut că este întemeiată, deoarece Ordinul nr. 2359/2007 a fost publicat în M. Of. nr. 619 din 7 septembrie 2007 când a devenit opozabil erga omnes, încât acțiunea formulată de reclamanți la 5 august 2010 a fost formulată cu depășirea termenelor legale. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții S.A., S.E. și B.C. Recurenții au susținut următoarele critici: 1. Instanța de fond a acordat cuvântul părților cu privire la excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate fără să permită reclamanților administrarea de probe prin care să dovedească valabilitatea excepției de nelegalitate; 2. Prin soluția pronunțată instanța a încălcat dreptul de apărare al reclamanților dar și dreptul la un proces echitabil, întrucât i-a privat de exercitarea separată în termen de 5 zile a recursului pentru excepția de nelegalitate.

3. Excepția tardivității nu se putea lua în discuție, deoarece mai întâi trebuiau făcute probe și apoi ar fi urmat verificarea tardivității. 4. Instanța a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal dar și cu aplicarea și încălcarea legii atunci când a afirmat că Ordinul nr. 2359/2007, din moment de a fost publicat în M. Of. a devenit opozabil erga omnes, omițând să arate că acest ordin e individual și că era obligatorie comunicarea sa în termen de 30 de zile de la comunicare. Analizând considerentele sentinței atacate dar și actele depuse la dosar Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 312 alin. (3) teza finală cu referire la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., constată că recursul este întemeiat în sensul și pentru considerentele în continuare arătate astfel că va fi admis și urmare a casării, hotărârii atacate se va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În fapt, reclamanții au solicitat anularea Ordinului nr. 2359 din 26 iunie 2007, prin care s-a dispus clasarea ca moment istoric a imobilului din Pitești, precum și a deciziei nr. 1823/VT din 14 iunie 2010, prin care s-a respins de către pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor, plângerea prealabilă introdusă împotriva ordinului susmenționat. Potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată în anul 2006, procedura de clasare se declanșează de către direcțiile pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național județean respectiv a municipiului București, iar conform art. 14 din același act normativ, „(1)Serviciile publice deconcertate din Ministerul Culturii și Cultelor au obligația de a comunica de îndată proprietarului, titularului dreptului de administrare sau, respectiv, titularului altui drept real asupra bunului imobil declanșarea procedurii de clasare sau de decădere.

De la data comunicării către proprietar sau către titularul dreptului altor drepturi reale a declanșării procedurii de clasare și până la publicarea ordinului de clasare sau până la comunicare neclasării, după caz, dar nu mai mult de 12 luni, bunului imobil în cauză i se aplică regimul juridic al monumentelor istorice. În temeiul art. 15 din acest act normativ, comunicarea de clasare, de declasare sau răspunsul privind neclasarea sau nedeclararea pot fi contestate de proprietarul bunului imobil în cauză la Ministerul Culturii și Cultelor în termen de 30 de zile de data comunicării. În cauză, însă, Ordinul nr. 2359 din 26 iunie 2007 nu a fost comunicat proprietarei B.C., astfel că, neștiind de existența sau conținutul acestuia, B.C.

a vândut partea pe care o stăpânea soțiilor S.A. și S.E. Reținerea instanței de fond, potrivit cu care reclamantei B.C. i s-ar fi comunicat declanșarea procedurii de clasare a imobilului ca monument istoric prin adresa nr. 886 din 7 noiembrie 2006, nu are relevanță în cauză, de vreme ce Legea nr. 422/2001, obligă emitentul să comunice ordinul proprietarului iar acesta nu și-a îndeplinit această obligație. În considerarea celor mai sus arătate și pe temeiul legal indicat Înalta Curte, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, sub acest aspect. Față de modalitatea de soluționare a recursului, nu se impune ca Înalta Curte de Casație și Justiție să examineze și celelalte critici ale recurenților, vizând fondul cauzei, acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond cu ocazia rejudecării, ca apărări de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de S.A., S.E. și B.C. împotriva sentinței civile nr. 333/F-CONT din 15 iunie 2011 a Curții de Apel Pitești - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre soluționare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 mai 2012.