Decizia nr. 134/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 333 a Curții de Apel Pitești

Obiectul acțiunii deduse judecății; Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, la data de 20 ianuarie 2011, sub nr. x/109/2010, urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei prin sentința civilă nr. 1146/Caf din 15 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții D. și E. Argeș, anularea Ordinului nr. 2359 din 26 iunie 2007, publicat în M. Of. al României nr. 619 din 7 septembrie 2007, prin care s-a dispus clasarea ca monument istoric a imobilului din Pitești, județ Argeș, precum și Decizia nr. 1823/VT din 14 iunie 2010, prin care s-a respins de către pârâtul D., plângerea prealabilă introdusă împotriva Ordinului nr. 2359/2007. Prin sentința civilă nr. 333/F/Cont din 15iunie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate formulată de reclamanți,în ceea ce privește Ordinul nr. 2359 din 26 iunie 2007 și Decizia nr. 1823/V.T. din 14 iunie 2010, emise de F. Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții F. (fost D.) și E. Argeș, ca tardivă, în ceea ce privește anularea Ordinului nr. 2359 din 26 iunie 2007 și ca nefondată, cu privire la Decizia nr. 1823/V.T. din 14 iunie 2010. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A., B. și C. , criticând hotărârea instanței de fond pe aspecte de drept circumscrie motivelor de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. Prin Decizia nr. 2217 din 8 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. A reținut cu autoritate de lucru judecat că Ordinul nr. 2359 din 26 iunie 2007 nu a fost comunicat proprietarei C., deși Legea nr. 422/2001 obligă emitentul să comunice ordinul proprietarului. Prin urmare, excepția tardivității formulării cererii este neîntemeiată, termenul curgând de la comunicare, iar nu de la publicare în M. Of. În rejudecare, pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cauza a fost înregistrată la data de 21 septembrie 2012, sub nr. x/109/2010*.

Hotărârea instanței de fond; Prin sentința civilă nr. 145/F/Cont din 5 iulie 2016, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții F. și E. Argeș. Totodată, a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, petit formulat de pârâți, ca nedovedit. În rejudecare, instanța a dispus suplimentarea probatoriului cauzei cu următoarele mijloace de probă: înscrisuri, interogatoriul solicitat de reclamanți și expertiză tehnică de specialitate în domeniul arhitecturii. Din înscrisurile de la dosar, coroborate cu raportul de expertiză tehnică efectuat de arhitect expert G., a rezultat că imobilul în litigiu, situat în municipiul Pitești, județ Argeș, este deținut în coproprietate de către H., proprietara unei cote-părți de 78% din imobil și reclamanta C., proprietara unei cote-părți de 22% din imobil, și care ulterior a înstrăinat nuda-proprietate către reclamanții A. și B. Prima instanță a reținut că imobilul a fost clasat în procedura de urgență în categoria monumentelor istorice (justificată prin aceea că imobilul era în pericol să fie demolat neautorizat, precum și să fie încălcate dispozițiile art. 13 și art. 21 din Legea nr. 422/2001, republicată, astfel cum rezultă din răspunsul la interogatoriu aflat la fila 75 dosar), procedura fiind demarată de pârâta E. Argeș, la cererea exclusivă a proprietarului majoritar, H. Din constatările expertului cauzei a rezultat faptul că din punct de vedere fizic, clădirea analizată se prezintă într-o stare corespunzătoare la interior, dar degradată la exterior, nu este întreținută și reparată în zonele în care se constată deteriorarea severă a tencuielilor exterioare, a streașinii și a treptelor de acces exterior și s-au efectuat adăugiri și modificări la construcția analizată, aceste lucrări fiind efectuate fără autorizație. Expertul cauzei, arhitect G., a constatat că imobilul nu este întreținut de către proprietari, astfel cum au obligația proprietarii de monumente istorice (așa cum rezultă din adresa din 21 septembrie 2005). Totodată,prin raportul de expertiză - fila 204 dosar -, expertul cauzei a menționat că nu are calitatea de a analiza valoarea unei clădiri din punct de vedere al importanței ei istorico-arhitecturale, însă acest aspect a fost stabilit de expertul arhitect I., care are o asemenea calitate și care a concluzionat în procedura administrativă că imobilul în litigiu a fost realizat în tehnici constructive specifice epocii (sfârșitul secolului XIX) și prezintă câteva elemente deosebite față de clădirile comune realizate în acea perioadă, aceleași statuări fiind făcute de alte organisme locale și centrale abilitate în acest sens, care au apreciat înscrierea clădirii din litigiu în categoria monumentelor istorice, fiind respectate dispozițiile art. 4 din Normele Metodologice din 13 iunie 2003 ale D., unde se menționează etapele pe care specialistul trebuie să le urmeze în vederea alcătuirii fișei de evidență a unui monument istoric. Instanța de fond a reținut și că H., care deține un drept de coproprietate de 78% din imobil, nu a contestat clasificarea imobilului în categoria monumentelor istorice, astfel că proprietarul majoritar a considerat ca fiind legală și temeinică această clasificare. Imobilul este un întreg și ar fi absurd și nelegal ca pentru 22% din această proprietate, instanța să constate neîndeplinirea condițiilor privind clasificarea sus-citată. Astfel, coroborând înscrisurile de la dosar, răspunsul D. la interogatoriul solicitat de reclamanți, concluziile raportului de expertiză tehnică în domeniul arhitectură, efectuat de expert arhitect G. și faptul că H., proprietara unei cote-părți de 78% din imobil, nu a contestat clasificarea imobilului în categoria monumentelor istorice, prima instanță a concluzionat că imobilul situat în Pitești, județ Argeș, a fost înscris corect în această categorie, fiind respectate dispozițiile legale în materie, respectiv Normele Metodologice din 13 iunie 2003 al D. și dispozițiile Legii nr. 422/2001.

Calea de atac exercitată în cauză; Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A., B. și C., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii așa cum a fost formulată, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei instanței de fond pentru administrarea probei cu expertiză în specialitatea arhitectură cu obiectivele 2 și 4 (încuviințate de instanța de fond, dar cărora nu a răspuns expertul G.) și rejudecarea fondului. Recurenții critică sentința atacată sub următoarele aspecte: Procedura de clasare a monumentului istoric este nelegală, întrucât documentația a fost întocmită doar pe numele proprietarei H., deși imobilul era deținut în coproprietate cu C. Instanța de fond trebuia să constate încălcarea art. 13 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 422/2001, care prevede în mod imperativ că pentru a se dispune clasarea unui imobil, ca monument istoric, este necesar să existe acordul proprietarilor, cererea sau propunerea lor. Astfel, instanța de fond a constatat pe baza probelor din dosar că și reclamanta C. deține o cotă-parte de 22% din bunul indiviz, iar prin raportul de expertiză, expertul cauzei a constatat că deși imobilul este deținut de doi proprietari, documentația întocmită de către E. Argeș a fost întocmită doar pe numele unui singur proprietar, respectiv H. O altă critică a sentinței de fond se referă la faptul că instanța de fond a încălcat dreptul de proprietate al recurenților, făcând referire la un proprietar majoritar și unul minoritar în raport de cotele din imobil deținute,a ignorat forma de coproprietate în care dreptul de proprietate asupra unui imobil este repartizat între mai multe persoane (cuprinzând fiecare o parte individuală din unitatea de locuit și o cotă-parte din părțile comune). Astfel, nefiind solicitat acordul expres al coproprietarei C. la clasarea imobilului, au fost încălcate prevederile Legii nr. 422/2001. Instanța de fond face trimitere în considerente la „istoricul imobilului”, însă în realitate nu a făcut nicio verificare în acest sens, aspect ce rezultă din documentele aflate la dosar. De asemenea, instanța a ignorat că imobilul clasat nu are nicio valoare memorial-simbolistică. Pentru a fi clasat ca monument istoric, ar trebui ca acest imobil să fie reprezentativ pentru patrimoniul cultural local (grupa B). Răspunsul la interogatoriul reclamanților dat de pârâtul D. este un neadevăr evident, iar instanța s-a întemeiat în mod greșit pe acesta. Deși instanța a reținut că la imobilul în litigiu s-au făcut adăugiri și modificări, s-a făcut că nu observă că ceea ce ar fi trebuit demolat este o construcție, edificată de H. fără avizul D., fără autorizație de construire și fără legătură cu imobilul inițial. Astfel, instanța de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 363/2006 a Judecătoriei Pitești (care trebuia pusă în executare, întrucât nu privea imobilul clasat). O altă critică se referă la faptul că instanța de fond a încălcat principiul nemijlocirii, potrivit art. 169 C. proc. civ., dând eficiență concluziilor expertului arhitect I., care a întocmit expertiza în dosarul de clasare și care echivalează cu o expertiză extrajudiciară. De vreme ce instanța de fond a încuviințat obiectivele expertizei în specialitatea arhitectură, inclusiv obiectivele de la punctele 2 și 4, nu putea să-și întemeieze soluția pe concluziile arhitectului I. ci trebuia să numească un alt expert-arhitect autorizat de D. care să răspundă la aceste două obiective. Instanța de fond a greșit când a respins obiecțiunile și nu a dispus să se efectueze o nouă expertiză, de către un expert-arhitect autorizat de D., care să aibă calitatea de a răspunde și cu privire la obiectivele 2 și 4 din expertiza aprobată de instanță. Având în vedere că expertul cauzei nu a răspuns la obiectivele 2 și 4 din expertiză, dispoziția instanței de fond dată prin încheierea de ședință din 19 mai 2015, în sensul obligării reclamanților să achite diferență de onorariu de expert în cuantum de 3.307 lei este nejustificată și, urmare a admiterii recursului și efectuării unei noi expertize cu obiectivele 2 și 4, se impune restituirea a ½ din cuantumul total al onorariului de expert primit de arhitect G., sumă care să fie îndreptată către expertul ce va fi numit cauză. Totodată, prin expertiza întocmită în cauză s-a reținut că lipsește referatul de specialitate al inspectorului de zonă din cadrul direcției monumentelor istorice din cadrul D., care să susțină clasarea imobilului în grupa A sau grupa B, fapt ce conduce la concluzia că avizul dat pentru clasarea imobilului a fost viciat. Recurenții apreciază că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, pronunțând o hotărâre profund nelegală, fiind grav vătămați prin emiterea Ordinului D. nr. 2359/2007, întrucât nu pot pune în executare o hotărâre judecătorească irevocabilă și executorie, iar clasarea imobilului ca monument istoric s-a făcut fără acceptul lor. Nu sunt de acord cu clasarea pentru că imobilul nu întrunește condițiile de a fi clasat ca monument istoric și legea le impune anumite limitări, pe care nu au motiv să le respecte din moment ce imobilul le-a fost vândut fără sarcini.

Apărările formulate în cauză; Intimata-pârâtă E. Argeș, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței de fond, ca legală și temeinică. În esență, intimata susține că interesul recurenților în a obține declasarea imobilului este acela ca, ulterior, să o poată determina pe cealaltă coproprietară să înstrăineze și cota sa parte, devenind astfel proprietarii întregului imobil ce va fi dărâmat pentru a putea permite accesul la imobilul construit de recurenții A. și B. în aceeași curte, în spatele clădirii ce a fost clasată drept monument istoric. Deși dispozițiile Legii nr. 422/2001 prevăd un drept de preemțiune în favoarea statului, neputându-se încheia niciun act de vânzare-cumpărare fără avizul intimatei, un astfel de aviz nu a fost solicitat când C. a înstrăinat soților A. și B. cota acesteia de 22 % din imobilul indiviz. Anularea expertizei a fost solicitată de recurenți în ceea ce privește clasificarea imobilului de către expert ca monument istoric. Deși se susține încălcarea dreptului de proprietate al recurenților, chiar aceștia încalcă dreptul de proprietate al celeilalte proprietare de a dispune de bunul său, neputând solicita declasarea și pentru și în numele acesteia (respectiv pentru cota de 78% din bunul indiviz), ci doar în limita dreptului de proprietate pe care îl au asupra imobilului, însă intenția acestora a fost mereu de achiziționare în întregime a imobilului, existând o stare de presiune asupra celeilalte proprietare prin acest litigiu. În ceea ce privește cererea recurenților de restituirea onorariului de expert, solicită să fie respinsă, ca neîntemeiată. În recurs nu s-au administrat probe noi.

Aspecte procesuale; La termenul de judecată din 25 ianuarie 2017, din oficiu, Înalta Curte a invocat motivul de recurs de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., constând în aceea că soluționarea cauzei în primă instanță nu s-a făcut în contradictoriu și cu H., beneficiara actului administrativ atacat, respectiv titulara cererii de clasare a imobilului, aprobată prin ordinul contestat. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză; Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de recurs formulat de reclamanți și de cel invocat din oficiu, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este fondat în limitele care vor fi arătate în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante; Cât privește motivul de casare, invocat din oficiu, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitor la soluționarea cauzei fără participarea la judecată a beneficiarului actului administrativ a cărui anulare s-a solicitat, Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții E. Argeș, au solicitat anularea Ordinului nr. 2359 din 26 iunie 2007, publicat în M. Of. al României nr. 619 din 7 septembrie 2007, prin care s-a dispus clasarea ca monument istoric a imobilului din Pitești, județ Argeș, precum și anularea Deciziei nr. 1823/VT din 14 iunie 2010, prin care D. a respins plângerea prealabilă promovată de reclamanți împotriva ordinului contestat. Conform poziției procesuale a autorităților pârâte, procedura de clasare a imobilului s-a declanșat la cererea coproprietarei imobilului H., în conformitate cu prevederile art. 13 alin. (1) parag. 2 lit. a) din Legea nr. 422/2001. În rejudecare, prima instanță a reținut că imobilul situat în Pitești, , județ Argeș a fost înscris în mod corect în categoria monumentelor istorice, cu respectarea dispozițiilor legale în materie (atât a Normelor Metodologice din 13 iunie 2003 emise de D., cât și a dispozițiilor Legii nr. 422/2001) și, în consecință, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamanților, întemeindu-și soluția pe ansamblul probelor administrate în cauză, respectiv înscrisurile de la dosar, răspunsul pârâtului D. la interogatoriul solicitat de reclamanți, concluziile raportului de expertiză tehnică în domeniul arhitectură, efectuat de expert arhitect G. și reținând că H., proprietara unei cote-părți de 78% din imobil, nu a contestat clasificarea imobilului în categoria monumentelor istorice. Instanța de control judiciar constată că nu a fost chemată în judecată beneficiara actului administrativ contestat, H. (titulara cererii de clasare a imobilului, aprobată prin Ordinul nr. 2359 din 26 iunie 2007), situație în care aceasta nu a avut posibilitatea de a se apăra față de susținerile reclamanților (care se consideră vătămați prin clasarea imobilului ca monument istoric și care invocă clasarea imobilului fără acordul/implicarea coproprietarei C. în procedura administrativă și neîndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru clasare). Instanța de fond, în virtutea rolului său activ, trebuia să pună în discuția părților necesitatea întregirii cadrului procesual. Potrivit art. 16 1 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept. Recurgând la mijloacele procesuale puse la îndemâna sa de art. 16 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004 și de art. 129 C. proc. civ., instanța de contencios administrativ este îndrituită să pună în discuția părților și să dispună măsuri privind citarea în proces a beneficiarului actului administrativ, care nu a figurat în cererea de chemare în judecată formulată. Pentru a statua în mod legal asupra conduitei unei autorități administrative materializate în actul administrativ supus cenzurii pe calea contenciosului administrativ de către emitent, instanța de fond trebuie să ia în considerare și punctul de vedere al beneficiarului respectivului act administrativ. Soluționarea litigiului doar în contradictoriu cu emitentul actului administrativ contestat încalcă atât principiul dreptului la apărare care cuprinde drepturile și garanțiile procesuale instituite de lege pentru a da posibilitate părților să-și apere interesele legitime, cât și principiul contradictorialității conform căruia fiecare parte are dreptul de a participa la prezentarea, argumentarea și dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale, precum și dreptul de a discuta și combate susținerile și probele celeilalte părți, beneficiarul actului neavând posibilitatea de a cunoaște pretențiile reclamanților și nici a de a formula apărări cu privire la legalitatea actului administrativ care îi profită. Neprocedând în acest fel, omițând să se stabilească corect cadrul procesual în speță, instanța de fond a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În concluziile lor asupra motivului de recurs invocat din oficiu, recurenții reclamanți au apreciat că nu se impunea ca beneficiara actului administrativ să facă parte din cadrul procesual subiectiv al cauzei întrucât consecința admiterii cererii, respectiv a anulării actelor administrative ar fi aceea a reluării procedurii administrative de clasare. Înalta Curte constată că o astfel de distincție nu este aptă să producă consecințe asupra cadrului procesual subiectiv al pricinii. Analiza legalității actului administrativ, indiferent de consecințele hotărârii judecătorești pronunțate, trebuie să aibă loc în contradictoriu cu beneficiarul actului, litisconsorțiul procesual fiind, în acest caz, obligatoriu. În plus, în principiu, anularea actelor administrative conduce la reluarea procedurii administrative numai când se dispune expres în acest sens sau rezultă din motivul de nelegalitate valorificat. În cauza de față, s-au invocat și motive de nelegalitate a căror valorificare ar conduce la tranșarea definitivă a litigiului, fără reluarea procedurii administrative. Față de aceste considerente, se constată incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. care include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității. Subsumat motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe care îl găsește de asemenea fondat, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a terminat cercetarea judecătorească pe aspectele legate de valoarea clădirii din punct de vedere al importanței ei istorico-arhitecturale. Recurenții-reclamanți au susținut ca motiv de nelegalitate al ordinului de clasare, împrejurarea că imobilul clasat ca monument istoric nu are o valoare arhitecturală și istorică care să determine integrarea lui în patrimoniul cultural local. Ei au arătat că instanța de fond a procedat în mod greșit când le-a respins obiecțiunile și nu a dispus să se efectueze o nouă expertiză, de către un expert-arhitect autorizat de D., care să aibă competența să răspundă la obiectivele 2 și 4 din expertiza dispusă de instanță, propusă în susținerea motivului de nelegalitate menționat. Prin considerentele sentinței recurate, prima instanță a reținut faptul că expertul cauzei, arhitect G., și-a declinat „calitatea analizei asupra valorii unei clădiri din punct de vedere al importanței ei istorico-arhitecturale”. Astfel, pe acest aspect, a dat eficiență concluziilor expertului arhitect I., care a întocmit expertiza în dosarul de clasare. Procedând astfel, instanța de fond a lăsat necercetat unul dintre motivele de nelegalitate invocate. Expertiza din dosarul administrativ face parte din documentația care a stat la baza emiterii Ordinului de clasare. Verificarea legalității ordinului presupune, în raport de motivul de nelegalitate arătat, și verificarea justei concluzii a expertizei administrative. Întrucât expertiza tehnică judiciară nu a condus la lămurirea aspectelor relevante pentru a stabili valoarea clădirii din punct de vedere al importanței ei istorico-arhitecturale, instanța de control consideră că se impune a fi administrată o nouă probă cu expertiza tehnică, efectuată de un expert arhitect autorizat de D., care să răspundă la obiectivele 2 și 4 din expertiza încuviințată de instanță. Faptul că instanța de fond a analizat doar parțial motivele de nelegalitate ale actului administrativ ce formează obiectul litigiului echivalează cu necercetarea în fond a cauzei de natură a conduce la pronunțarea unei hotărâri lacunare sub aspectul motivelor pe care se sprijină, fiind întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Față de modalitatea de soluționare a recursului, nu se impune ca Înalta Curte să examineze și celelalte critici ale recurenților, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond cu ocazia rejudecării. Totuși, cât privește motivul de nelegalitate al Ordinului de clasare (care constituie și motiv de recurs) referitor la lipsa acordului pentru clasarea imobilului al coproprietarei C., Înalta Curte constată că, prin sentința recurată, instanța de fond a trasat acest motiv de nelegalitate a actului administrativ fără să se raporteze la normele de drept aplicabile. Prin urmare, cu ocazia rejudecării, instanța de fond va porni de la premisa că, în lipsa unor reglementări în legea specială privitoare la procedura de clasare în ipoteza dezacordului între coproprietari asupra recurgerii la această procedură, sunt aplicabile regulile de drept comun ale coproprietății. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs; Față de considerentele expuse, în raport de prevederile art. 312 C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții A., B. și C., va casa sentința civilă nr. 145/F/Cont din 5 iulie 2016 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, consecința fiind cea de trimitere a cauzei la aceiași instanță, pentru a se relua judecata, punându-se în discuția părților necesitatea definirii cadrului procesual adecvat, prin introducerea în cauză a beneficiarului actului atacat - H. - și administrarea unei probe noi cu expertiza tehnică, cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art. 315 C. proc. civ. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza acțiunea reclamanților în raport de temeiurile legale invocate, urmând a se valorifica toate apărările și susținerile părților și toate înscrisurile depuse la dosar de către părți, pentru asigurarea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii ce urmează a fi pronunțată în litigiul de față.