ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 541/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05 ianuarie 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență, a solicitat anularea Deciziei nr. 5/IL8/2013, emisă de Consiliul Național de Conducere al U.N.P.I.R. la data de 24 mai 2013 și obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de sancționare a SP B. și a titularului acesteia, C., pentru săvârșirea de abateri disciplinare.

Prin precizarea depusă la dosar la data de 06 aprilie 2015, reclamanta a învederat că înțelege să se judece în contradictoriu și cu pârâta SP B., reprezentată de titular C.

Prin Sentința civilă nr. 1.620 din data de 08 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta SP B., ca neîntemeiată și a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență și SP B., ca neîntemeiată, obligând reclamanta la plata către pârâta SP B. a sumei de 1.000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu avocațial.

Împotriva Sentinței civile nr. 1.620 din 08 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată în fond instanței competente.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta critică sentința atacată în ceea ce privește reținerea soluției pronunțate într-o altă cauză de către judecătorul sindic, respectiv în Dosarul nr. x/114/2010, apreciind că instanța de fond nu a observat contextul în care s-a pronunțat hotărârea din acest dosar. Recurenta-reclamantă arată că ea și soțul său nu au fost părți în cauza nr. x/114/2010, motiv pentru care, nu cunosc cum a fost dezbătută, soluționată și motivată cererea de înlocuire a lichidatorului judiciar, iar judecătorul sindic nu a avut la dispoziție dovada concernului fraudulos dintre numiții D. și C.

Recurenta-reclamantă apreciază că argumentația instanței de fond nu este una validă, iar în virtutea rolului său activ, instanța era obligată să cerceteze cu exactitate cererea de schimbare a lichidatorului judiciar, precum și motivația judecătorului sindic de respingere a acestei cereri. Instanța de fond s-a pronunțat fără a avea la dosar cererea reclamantei, depusă în Dosarul nr. x/114/2010, privind schimbarea lichidatorului judiciar și nici soluția pronunțată de judecătorul sindic, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă arată că argumentul instanței de fond, referitor la soluția din Dosarul nr. x/114/2010 și la efectele acestei soluții, nu se regăsește nici în cererea de chemare în judecată și nici în deciziile emise de U.N.P.I.R., ceea ce denotă că acest argument nu poate fi invocat de către instanța de fond fără a fi pus în discuția părților. Prin urmare, în cauză sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, sentința recurată cuprinzând motive străine de natura cauzei și fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referitor la concluzia instanței de fond în sensul inexistenței unui conflict de interese între titularul SP B., C., și D., debitorul reclamantei, recurenta critică neluarea în considerare a soluțiilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarele nr. x/1/2013 și nr. x/1/2015, prin care s-au admis cererile de strămutare formulate de reclamantă, pentru motive de bănuială legitimă. Instanța de fond a reținut, în mod nelegal, că aceste aspecte nu au nicio legătură cu obiectul cauzei, nefiind dovedită implicarea pârâtului lichidator judiciar, deși, prin admiterea cererilor de strămutare, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în mod indirect, asupra existenței concernului fraudulos dintre B. și debitorii reclamantei, soții D. și E. Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, sentința recurată cuprinzând motive contradictorii situației de fapt și fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă consideră că, prin necercetarea completă a probelor atașate dosarului, respectiv a cererilor și soluțiilor pronunțate în dosarele de strămutare, instanța de fond a nesocotit autoritatea de lucru judecat, sentința recurată fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., republicat.

Recurenta-reclamantă arată că din documentele avute în vedere de către Înalta Curte de Casație și Justiție la soluționarea cererilor de strămutare, rezultă că între soții D., E. și C. exista o relație de prietenie și vecinătate, aceștia dețineau bunuri imobile cu hotar comun achiziționate în aceeași zi, de la același vânzător și prin același birou notarial, iar C. a mai lichidat o societate aparținând soților D., E. De asemenea, recurenta-reclamantă expune și alte legături existente între soții D., E. și C., prin intermediul unor terțe persoane și în contextul altor dosare înregistrate pe rolul instanțelor judecătorești, apreciind că U.N.P.I.R. și instanța de fond nu au cercetat toate aceste aspecte, încălcând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă critică reținerea primei instanțe, în sensul că semnarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 03 septembrie 2012, nu reprezintă o depășire a atribuțiilor funcționale ale lichidatorului judiciar. Arată că acest argument nu are suport legal, întrucât persoana juridică își încetează existența la momentul radierii sale din registrele O.R.C. Buzău, ceea ce duce la imposibilitatea perfectării oricăror documente. De asemenea, susține că instanța de fond denaturează motivarea Sentinței civile nr. 133 din 23 ianuarie 2013, încălcând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când apreciază că actul de vânzare-cumpărare nu este un document în sensul Legii nr. 85/2006.

Recurenta-reclamantă susține că, în mod nelegal, instanța de fond reține că nu a fost indicat temeiul juridic care să interzică perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, deși acest temei rezultă din prevederile art. 136 raportat la art. 135 și art. 2 din Legea nr. 85/2006. Precizează că evocarea de către instanța de fond a actului de adjudecare nr. 1 din 16 ianuarie 2012, este irelevantă, pentru dobândirea dreptului de proprietate fiind obligatorie perfectarea contractului de vânzare-cumpărare autentic până cel mai târziu la momentul radierii debitoarei vânzătoare.

Recurenta-reclamantă apreciază nefondat și argumentul primei instanțe, conform căruia perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost posibilă dintr-un motiv exterior voinței pârâtului lichidator, respectiv incapacitatea financiară a adjudecatarului, la dosar existând dovezi în sensul că adjudecatara F. dispunea de fondurile necesare.

Recurenta arată că prin modalitatea în care a fost încheiat, contractul de vânzare-cumpărare a fost sustras de la controlul de legalitate efectuat de judecătorul sindic, iar C. a declarat în fals în fața notarului public faptul că G. SRL este o societate în insolvență. Aceste aspecte au fost total ignorate de instanța de fond, motiv pentru care, se impune casarea sentinței civile recurate, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

O altă critică adusă de către recurenta-reclamantă hotărârii atacate privește constatările instanței de fond referitoare la sechestrul judiciar instituit asupra bunului aparținând G. SRL și cu privire la grevarea acestuia de sarcini în favoarea Băncii H. În privința sechestrului judiciar recurenta-reclamantă arată că, deși i-a fost încuviințată această măsură, nu a avut posibilitatea achitării cauțiunii. În ceea ce privește sarcinile constituite în favoarea Băncii H., acestea erau irelevante din moment ce procedura s-a închis, iar în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare se arată că bunul se vinde liber de orice sarcini.

Recurenta-reclamantă susține că sentința recurată cuprinde motive contradictorii și cu privire la măsura de declinare a competenței de către organul de disciplină al U.N.P.I.R. Precizează că, deși instanța de fond reține justețea acestei măsuri, în realitate nu a existat o astfel de declinare, fiind respinsă contestația motivat de faptul că exprimarea unei opinii ar obliga sau afecta, într-un fel sau altul, instanța de judecată învestită cu soluționarea dosarului nr. x/200/2013. Pe de altă parte, recurenta-reclamantă apreciază că U.N.P.I.R. ar fi trebuit să dispună suspendarea soluționării plângerii, până la soluționarea dosarului nr. x/200/2013. Pentru aceste motive, recurenta apreciază că și judecarea recursului se impune a fi suspendată până la soluționarea definitivă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/200/2013.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea atacată și pentru încălcarea de către prima instanță a principiului disponibilității, arătând că este atribuit un alt sens actelor procedurale pe care le-a întocmit, în contradicție cu însăși conținutul acestor documente, aspect ce impune casarea sentinței atacate, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.. Recurenta apreciază că instanța de fond a interpretat greșit cererea de chemare în judecată, în raport de plângerea adresată U.N.P.I.R., întrucât nu a urmărit să solicite și instanței de judecată și organelor de disciplină ale U.N.P.I.R., să se pronunțe asupra aceleiași împrejurări de fapt, ci a uzat de căile procedurale puse la dispoziție de legiuitor pentru a-și apăra interesele legitime.

În ceea ce privește susținerea instanței de fond potrivit căreia este datoare să indice o hotărâre sau o decizie a organelor profesiei, încălcată de B., raportat la art. 1 alin. (1) și (2) din Regulamentul privind procedura disciplinară, recurenta-reclamantă învederează că a oferit explicații prin completarea concluziilor scrise. Argumentul i-a fost respins, pe motiv că ar fi unul formal, neexistând o decizie sau o hotărâre obligatorie a organelor de disciplină ale U.N.P.I.R. care să fi fost încălcată, dar această motivare este contrazisă de prevederile art. 2 alin. (1) și alin. (3) și art. 3 alin. (1) din Regulamentul privind procedura disciplinară.

În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei SP B., recurenta-reclamantă consideră ca acțiunea a fost respinsă independent de culpa sa, motivarea acestei soluții fiind bazată pe un factor extern disputei, respectiv imposibilitatea U.N.P.I.R. și a instanței de judecată de a soluționa toate sesizările.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă arată că toate actele de procedură i-au fost comunicate pârâtei B. pe cheltuiala sa, iar singurul act procedural întocmit de pârâtă a fost întâmpinarea, care are același conținut cu cel al întâmpinării depuse la dosar de U.N.P.I.R. Raportat la aceste aspecte, recurenta apreciază că onorariul avocațial solicitat de reprezentantul convențional al pârâtei, este vădit disproporționat în raport de munca efectiv prestată, solicitând înlăturarea în tot a cheltuielilor de judecată.

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă SP B. a invocat, în principal, excepția nulității recursului, susținând că recurenta nu a formulat critici care să se încadreze în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., republicat, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

4.2. Intimata-pârâtă Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență nu a formulat întâmpinare în cauză.

5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 03 mai 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 01 noiembrie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă SP B., a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând actele dosarului și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Criticile recurentei-reclamante A., subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate.

Hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți.

Astfel, sentința recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea primei instanțe cu privire la soluția pronunțată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și respectiv, a apărărilor, formulate de părți pe parcursul procesului, și a înlăturat, argumentat, motivele aduse de către reclamantă în susținerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, reținându-se că motivul de casare analizat nu are în vedere regăsirea literală în conținutul hotărârii a tuturor susținerilor prin care reclamanta a înțeles să convingă instanța de judecată.

În aceste condiții, împrejurarea că prima instanță nu a răspuns fiecărei susțineri formulate de reclamantă sau a grupat și a structurat aceste susțineri în funcție de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea sentinței.

Motivarea clară și accesibilă a primei instanțe răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României).

Instanța de control judiciar nu poate reține nici critica recurentei-reclamante potrivit căreia sentința atacată cuprinde motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei, aceste afirmații reflectând dezacordul recurentei în privința argumentelor care au stat la baza soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, fără a susține însă motivul de casare invocat, întrucât în considerentele sentinței au fost expuse, în mod clar și logic, argumentele care au fundamentat concluziile instanței de fond în privința problemelor de drept în discuție.

În contextul arătat, faptul că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, reținând că, în speță, nu operează efectul autorității de lucru judecat, invocată în raport de soluțiile pronunțate în cererile de strămutare la care recurenta-reclamantă a făcut trimitere, nefiind întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză, conform dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., republicat.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, este, de asemenea, nefondat, sentința recurată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, Decizia nr. 5/II.8 din 24 mai 2013, emisă de Consiliul Național de Conducere al U.N.P.I.R., prin care a fost respinsă, ca nefondată, contestația formulată de petenții I. și A. împotriva Deciziei nr. 45 din 25 ianuarie 2013, pronunțată de U.N.P.I.R. - Instanța superioară de disciplină în Dosarul nr. x/2012.

Prin Decizia nr. x/2013, s-a dispus respingerea excepției de interes a contestatorilor în promovarea plângerii disciplinare, precum și respingerea plângerii formulate în contradictoriu cu SP B., ca neîntemeiată.

Prima instanță a reținut, în esență, că prin decizia contestată, în mod legal a fost respinsă solicitarea reclamantei de sancționare disciplinară a lichidatorului judiciar B., titular C., desemnat în Dosarul nr. x/114/2010 al Tribunalului Buzău, având ca obiect derularea procedurii de insolvență a debitoarei G. SRL, în raport de textele de lege invocate de reclamantă ca fiind încălcate de către practicianul în insolvență, pe parcursul instrumentării dosarului mai sus-menționat.

În acest sens, procedând la examinarea motivelor de fapt și de drept prezentate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, în mod corect prima instanță a apreciat, ca nefondate, susținerile reclamantei referitoare la pretinsul conflict de interes, reglementat de art. 73 lit. a) din O.U.G. nr. 86/2006, motivat în opinia reclamantei, de faptul că lichidatorul judiciar SP B., prin titular C., a instrumentat lichidarea societății G. SRL, în cadrul căreia asociat unic și administrator este D., de pretinsa relație de prietenie și vecinătate dintre aceste persoane ori de faptul că același practician în insolvență a participat anterior la lichidarea unei alte societăți aparținând familiei L.

Așa cum a constatat instanța de fond, aceste împrejurări au făcut obiectul unei cereri adresate judecătorului sindic în Dosarul nr. x/114/2010, înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău, cerere prin care contestatorii I. și A. au solicitat înlocuirea lichidatorului judiciar C.

Analizând susținerile reclamantei și constatând că vânzarea imobilului aparținând debitoarei G. SRL s-a realizat prin intermediul SP B., în mod întemeiat instanța de fond a prezumat că solicitarea de înlocuire a lichidatorului judiciar nu a fost încuviințată de către judecătorul sindic, apreciind, pe cale de consecință, că respectivele împrejurări invocate de către reclamantă nu pot face dovada unui conflict de interese.

Întrucât actele procedurale efectuate de practicianul în insolvență pe parcursul instrumentării dosarului nr. x/114/2010, au fost supuse cenzurii de legalitate exercitate de către judecătorul sindic, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, iar instanțele de disciplină ale U.N.P.I.R. nu au competența de a se pronunța asupra actelor emise de practicianul în insolvență în exercitarea atribuțiilor sale funcționale, în acord cu judecătorul fondului, se reține că în absența unei hotărâri judecătorești prin care să se constate starea de conflict de interese, intimata-pârâtă s-a aflat în imposibilitatea de a dispune sancționarea disciplinară a lichidatorului judiciar.

Aspectele invocate de către recurenta-reclamantă în legătură cu alte dosare indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, din care ar rezulta pretinsa influență a familiei L. asupra magistraților din cadrul instanțelor locale, nu sunt de natură a dovedi săvârșirea unor abateri disciplinare de către lichidatorul judiciar.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, soluționarea favorabilă a cererilor de strămutare nu denotă implicarea lichidatorului judiciar în faptele pretins a fi săvârșite de către acesta, care, în prezenta cauză, sunt supuse analizei instanței de contencios administrativ, prin prisma obiectului cererii deduse judecății, și anume, verificarea legalității și temeiniciei Deciziei nr. 5/II.8 din 24 mai 2013.

Înalta Curte împărtășește opinia exprimată de prima instanță și în ceea ce privește pretinsa săvârșire a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 73 lit. b) și d) din O.U.G. nr. 86/2006, constatând că recurenta-reclamantă nu a relevat împrejurări de natură să se circumscrie acestor prevederi legale.

Referitor la abaterea disciplinară reglementată de 73 lit. e) din O.U.G. nr. 86/2006, instanța de fond, pe baza materialului probator administrat în cauză, în mod judicios nu a identificat incidența vreunui motiv care să justifice anularea Deciziei nr. 5/II.8 din 24 mai 2013.

Împrejurarea că practicianul în insolvență a participat la întocmirea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică din 03 septembrie 2012, după data închiderii procedurii de faliment a debitoarei G. SRL, contract prin care imobilul, compus din teren și construcție, a fost vândut prin licitație publică adjudecatarei F., nu poate fi reținută ca reprezentând abatere disciplinară.

Această concluzie reținută de judecătorul fondului, la care instanța de control judiciar achiesează, se întemeiază, atât pe neindicarea dispozițiilor legale pretins a fi încălcate de către practicianul în insolvență, cât și pe faptul că procesul-verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate, conform art. 120 din Legea nr. 85/2006.

În speță, Actul de adjudecare din 16 ianuarie 2012 a fost întocmit în cadrul procedurii de insolvență, în cuprinsul acestuia menționându-se în mod expres că plata a fost efectuată integral, adjudecatarului revenindu-i sarcina să intabuleze dreptul de proprietate.

Mai mult, nu a rezultat că actul de adjudecare ar fi fost afectat de nelegalitate, având în vedere că s-a dispus închiderea procedurii de faliment prin hotărâre judecătorească, fără a se dispune desființarea acestui act, constatându-se că averea debitoarei a fost lichidată.

Instanța de recurs nu poate primi susținerile recurentei-reclamante referitoare la pretinsa dovedire a înțelegerii frauduloase prin neînscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară de către adjudecatarul cumpărător, în condițiile în care, dreptul de proprietate a fost transmis în patrimoniului adjudecatarului, neputându-se astfel reține riscul pierderii acestui drept și nici lipsa intenției de achiziționare a imobilului.

De asemenea, în argumentarea concluziei reținute anterior, prima instanță a luat în considerare situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, reținând că petenții I. și A. sunt creditorii personali ai soților D. și E. și nu ai debitoarei G. SRL, iar bunul vândut este proprietatea acestei societăți.

Prin încheierea pronunțată la data de 25 octombrie 2010, în Dosarul nr. x/114/2010 al Tribunalului Buzău, a fost încuviințată cererea formulată de contestatorii I. și A. și s-a dispus instituirea sechestrului judiciar asupra mai multor bunuri aparținând debitorilor persoane fizice, printre care nu se regăsește și imobilul aparținând societății G. SRL

Pe de altă parte, acest imobil era grevat de sarcini în favoarea Băncii H., în urma unui împrumut acordat debitoarei G. SRL, conform contractului de ipotecă din 07 decembrie 2004 și din 21 mai 2007, banca înscriindu-se la masa credală în calitate de creditor garantat.

În condițiile arătate, prin decizia contestată în mod întemeiat intimata-pârâtă U.N.P.I.R. a reținut că formularea unor aprecieri cu privire la întinderea mandatului practicianului în insolvență ar excede atribuțiilor instanțelor de disciplină, astfel cum acestea sunt reglementate de prevederile O.U.G. nr. 86/2006.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar apreciază neîntemeiate și afirmațiile recurentei-reclamante referitoare la pretinsa contrarietate dintre motivele expuse în cuprinsul Deciziilor nr. 45 din 25 ianuarie 2013 și nr. 5/II.8 din 24 mai 2013.

Astfel, în ambele decizii s-a reținut, în esență, că în conformitate cu prevederile art. 73 din O.U.G. nr. 86/2006, competența instanțelor de disciplină ale U.N.P.I.R. este strict limitată la constatarea și sancționarea abaterilor disciplinare săvârșite de practicienii în insolvență față de corpul profesional din care aceștia fac parte, neputând fi extinsă și asupra altor norme sau proceduri legale.

Or, așa cum s-a arătat anterior, aspectele relatate de recurenta-reclamantă privesc acte de procedură săvârșite de practicianul în insolvență în exercitarea atribuțiilor sale legale, acte care sunt supuse controlului de legalitate al judecătorului sindic și respectiv, al instanței competente, motiv pentru care, orice aprecieri în legătură cu depășirea mandatului unui practician în insolvență și privind nulitatea actelor efectuate de către acesta, nu se circumscriu atribuțiilor instanțelor de disciplină.

În mod corect prima instanță a înlăturat și susținerile reclamantei vizând incidența în cauză a prevederilor cuprinse în Regulamentul privind procedura disciplinară, art. 1 alin. (1) și (2) din Anexa nr. 3 la Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență, reținând că nu au fost indicate decizia sau hotărârea obligatorie adoptată de organele profesiei, nerespectată de către lichidatorul judiciar.

Distinct de aceste argumente care fundamentează soluția instanței de fond, este de subliniat că prin Decizia civilă nr. 1.902 din 08 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. x/200/2013, au fost admise apelurile declarate de pârâtele SP B. și F., împotriva Sentinței civile nr. 6.681/2015 a Judecătoriei Pitești, și a fost schimbată sentința atacată, în sensul respingerii, ca nefondate, a acțiunii formulate de reclamanții I. și A., prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 03 septembrie 2012, încheiat între pârâții SP B., prin C., în calitate de vânzătoare și F., în calitate de cumpărătoare.

Decizia civilă nr. 1.902 din 08 iunie 2016 a Tribunalului Argeș, a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 254 din 15 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, prin care s-a dispus respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanta A.

În contextul tuturor argumentelor prezentate anterior, împrejurările relatate de recurenta-reclamantă nu pot fi calificate ca reprezentând abatere disciplinară, nefiind întrunite elementele constitutive ale abaterilor prevăzute de art. 73 lit. a), b), d) și e) din O.U.G. nr. 86/2006, aspect de natură a susține legalitatea și temeinicia deciziei contestate.

Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, și criticile formulate de recurenta-reclamantă vizând aplicarea în mod greșit de către prima instanță a dispozițiilor art. 451 și urm. C. proc. civ., republicat.

În conformitate cu prevederile legale menționate, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate, justificat, de partea care a câștigat procesul.

Dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., republicat conferă instanței de judecată posibilitatea de a reduce cuantumul onorariului avocaților, fără ca prin aceasta să afecteze convenția părților, care își păstrează toate efectele prevăzute de lege.

În speță, instanța de fond a obligat reclamanta la plata către pârâta SP B. a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocațial, constatând întemeiat că, în raport de soluția dată cererii de chemare în judecată, culpa procesuală aparține reclamantei.

Totodată, în mod judicios prima instanță a apreciat că nu se impune aplicarea în cauză a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la reducerea onorariului de avocat, întrucât cuantumul acestuia este rezonabil în raport de complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat pe parcursul procesului.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta A., ca nefondat.

În conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., republicat, va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă SP B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.700 de lei, reprezentând onorariul de avocat achitat în faza procesuală a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 1.620 din 08 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă SP B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.700 de lei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2018.