ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5353/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22.03.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Cabinet Individual de Insolvență A. în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență în România a solicitat anularea deciziei nr. 28/24.02.2017 prin care ISD (Instanța superioară de disciplină) i-a respins contestația împotriva deicizie nr. 7/18.02.2016 emisă de Instanța locală de Disciplină Ploiești.

La data de 25.05.2017, reclamanta a depus o cerere precizatoare prin care a arătat că înțelege să se judece cu Instanța Superioară de Disciplină, care a emis decizia contestată.

La data de 17.10.2017, au formulat cerere accesorie în favoarea intimatei numitele B. și C. prin care au solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii și menținerea deciziilor atacate, apreciind că și așa sancțiunea aplicată a fost destul de blândă (la minimul prevăzut de lege).

Prin încheierea din 18.04.2018 a fost admisă în principiu cerere de intervenție formulată de către B. și C..

Prin sentința civilă nr. 2302 din 16 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea reclamantului C.I.I. "A." în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență în România, astfel cum a fost formulată și precizată, ca neîntemeiată, și s-a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientele B. și C. în favoarea pârâtei.

Împotriva sentinței civile nr. 2302 din 16 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Cabinet Individual de Insolvență A. a formulat cerere de recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursurilor, casarea sentinței atacate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea legii de drept substanțial, respectiv a aplicat norma specială prin analogie la situații care nu cad sub incidența ei, textului de lege dându-i-se o interpretare greșită.

În esență, a susținut că prima instanță a reținut în mod greșit situația de fapt, în sensul că în prezenta cauză nu s-au supus analizei abaterile efectuate administratorului judiciar în timpul și în legătură cu exercitarea atribuțiilor, ci analiza abaterii disciplinare a vizat exercitarea de către parte a calității de administrator judiciar cu cea a calității de avocat, fără să țină cont de art. 19 din Codul de etică profesională, făcând, totodată, trimitere la dispozițiile art. 26 din O.U.G. nr. 86/2006 și art. 15 alin. (1), art. 16 lit. d) din Legea nr. 51/1995.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4.1 Pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență în România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat verificarea respectării termenului în care a fost declarat recursul, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

4.2 Prin întâmpinarea formulată, intimatele-interveniente B. și C. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de UNPIR, prin care a solicitat respingerea apărărilor, reiterând, în esență, aceleași aspecte prezentate prin memorial de recurs.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 12 aprilie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 21 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

La data de 6 octombrie 2020, recurentul-reclamant a depus la dosar note de ședință, prin care a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință, în raport de Decizia nr. 4/19.04.2019 a Consiliului Național de Conducere al UNPIR, prin care s-a dispus radierera D., pe care a atașat-o, în extras.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei capacității de folosință a recurentului-reclamant, Înalta Curte apreciază că aceasta este întemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 29 din C. proc. civ. "acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces".

Totodată, conform dispozițiilor art. 32 C. proc. civ. "Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală în condițiile legii (...)."

Așadar, una dintre condițiile exercitării acțiunii civile, este capacitatea procesuală, alături de condițiile privind calitatea procesuală, formularea unei pretenții și justificarea unui interes.

Or, capacitatea procesuală de folosință, care este determinată de însăși capacitatea civilă de folosință, este aptitudinea generală și abstractă a persoanei juridice/fizice de a avea drepturi și obligații de natură procesuală civilă, reprezentând astfel o reflectare în plan procesual a capacității civile de exercițiu.

Amintește Înalta Curte că excepția lipsei capacității procesuale de folosință, este o excepție de fond (vizează încălcarea unei condiții de exercițiu a acțiunii civile), absolută (se încalcă norme de ordine publică) și peremptorie (admiterea sa conduce la împiedicarea soluționării fondului cererii), care poate fi ridicată de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu, în tot cursul procesului, iar potrivit art. 56 alin. (3) teza I C. proc. civ., lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare a procesului.

Rezultă, astfel, că lipsa capacității procesuale de folosință poate să fie invocată atât în primă instanță, cât și direct în apel, ca motiv de apel sau ca excepție procesuală, iar în recurs, în condițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "instanța poate să invoce lipsa capacității procesuale de folosință din oficiu, oricând, pe cale de excepție procesuală, în etapa judecății în primă instanță, sau ca motiv de ordine publică, în etapa judecății în căile de atac".

Conform art. 56 alin. (1) C. proc. civ. poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare a procesului actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosință sunt lovite de nulitate absolută, pentru a fi parte în proces, potrivit acestor dispoziții fiind necesară existența folosinței drepturilor civile, respectiv a capacității de folosință.

Din perspectivă procesuală, Înalta Curte reține că, potrivit art. 32 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 40 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai de către o persoană care deține capacitate procesuală de folosință, sub sancțiunea nulității actului de procedură, dispoziții aplicabile atât în cazul cererilor de chemare în judecată, cât și în cazul căilor de atac.

Potrivit art. 244 din C. civ.: "Persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulității, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desființarea ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.", iar potrivit art. 251 alin. (1) din același Cod:" Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise."

Așa fiind, radierea unei persone juridice din registrul în care a fost înscrisă are drept efect încetarea capacității procesuale de folosință și de exercițiu a acesteia, din momentul radierii sale, persoana juridică nemaiexistând și nemaiputând fi parte într-o actiune judiciară.

Din analiza actelor de la dosar, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 4/19.04.2019 a Consiliului Național de Conducere al Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență în România s-a decis radierea din Tabloul UNPIR și din Registrul Formelor de Organizare a D..

Prin urmare, reținând că la data de judecării recursului, recurentul-reclamant D. era radiat din Tabloul UNPIR și din Registrul Formelor de Organizare în care fusese înscris, Înalta Curte constată, în raport de dispozițiile art. 56 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., aceasta nu mai are capacitate procesuală de folosință, nemaiputând fi subiect de drepturi și obligații și, în consecință, subiect al raportului de drept dedus judecății.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza finală coroborat cu art. 486 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția lipsei capacității de folosință invocată de recurentul-reclamant și va respinge recursul declarat de acesta ca fiind formulată de o persoană fără capacitate de folosință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei capacității de folosință invocată de recurenta-reclamantă.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant CII A., împotriva sentinței nr. 2302 din 16 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca fiind formulată de o persoană fără capacitate de folosință.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2020.