ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Ședința publică din data de 12 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 18.08.2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România anularea art. 69 alin. (8) si (9) din Statutul privind organizarea si exercitarea profesiei de practician în insolventă, adoptat prin Hotărârea nr. 3/2007 a Congresului UNPIR, având în vedere că acestea sunt viciate de nulitate, fiind contrare dispozițiilor art. 23 lit. a) din O.U.G. nr. 86/2006, precum si dispozițiilor art. 164 din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 5147 din 21 decembrie 2017, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România și în consecință, a anulat alin. (8) și alin. (9) ale art. 66 din Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență, adoptat prin Hot. nr. 3/2007 a UNPIR, în ceea ce privește definirea "experienței în domeniul economic" prevăzută de art. 23 din O.U.G. nr. 86/2006.

Totodată, a obligat pârâta la 1240 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

La data de 31 august 2018, instanța s-a sesizat din oficiu cu privire de îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta și dispozitivul sentinței civile nr. 5147 pronunțată la data de 21 decembrie 2017 de Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, privind acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, având ca obiect anulare act administrativ Astfel, prin încheierea din 31 august 2018, a fost admisă sesizarea din oficiu îndreptarea a erorii materiale strecurate în cuprinsul minutei și a dispozitivului sentinței civile nr. 5147 pronunțată la data de 21 decembrie 2017 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, privind acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în minuta și dispozitivul sentinței civile nr. 5147/21.12.2017, în sensul consemnării în mod corect "anulează alin. (8) și alin. (9) ale art. 69" în loc de "anulează alin. (8) și alin. (9) ale art. 66 ", cum din eroare s-a consemnat.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva sentinței și încheierii din 13 august 2018 pronunțate de Curtea de Apel București a promovat recurs pârâtă Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, care vizează, în esență, următoarele critici de nelegalitate, din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1), (8) C. proc. civ.

Motivele de recurs

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a arătat următoarele:

- art. 69 din Statut reglementează situațiile ce privesc scutirea de stagiu sau etapa post promovare examen de acces în profesie. Potrivit dispozițiilor art. 69 alin. (1) din Statut, "persoanele fizice române care au dobândit calitatea de practician în insolvență definitiv pot opta pentru oricare dintre formele de exercitare a profeski precizate la art. 8 din prezentul statut.' Alineatele (2) și (3) ale aceluiași articol folosesc inclusiv sintagma scutite de stagiu

- trimiterea reclamantului, dar și reținerea instanței potrivit cărora dispozițiile art. 69 alin. (8) și (9) au fost de natură a împiedica accesul în profesie sunt eronate, întrucât cele două alineate se referă la ipoteza în care persoana a dobândit calitatea de practician în insolvență și nu la accesul în profesie;

- dispozițiile referitoare la accesul în profesie se găsesc la art. 66 alin. (1) din Statut, mai sus citat, potrivit cărora: "documentația de înscriere la examenul pentru dobândirea calității de practician în insoîvență stagiar va conține:..."".

- articolul 69 din Statut nu are corelație cu art. 23 din O.U.G. nr. 86/2006 întrucât nu reglementează admiterea în profesie, ci are legătură cu art. 33 din O.U.G. nr. 86/2006. Astfel, potrivit art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006: "la începutul exercitării profesiei practicianul în insoîvență efectuează un stagiu de pregătire profesională cu durata de 2 ani, perioadă în care are calitatea de practician în insoîvență stagiar. Sunt scutite de stagiu persoanele care au exercitat timp de 10 ani o profesie juridică ori economică. La calculul perioadei de 10 ani se va ține cont și de perioada în care persoanele au fost deputați sau senatori, în comisiile de specialitate juridică ori economică, fără ca aceasta să depășească jumătate din durata celor 10 ani."

- deși reclamantul a folosit în susținere și dispozițiile art. 164, alin. (2) potrivit cărora "pe toată durata activității, studentul-doctorand beneficiază de recunoașterea vechimii în muncă și specialitate și de asistență medicală gratuită, fără plata contribuțiilor la asigurările sociale de stat, la asigurările pentru șomaj, la asigurările sociale de sănătate și pentru accidente de muncă și boli profesionale", această prevedere este utilizată trunchiat întrucât evită ipoteza când se aplică studenților doctoranzi încadrați la IOSUD ca asistenți de cercetare sau asistenți universitari pe perioadă determinată stabilită la alin. (1).

- alin. (2) și (3) ale art. 164 produc efecte numai în condițiile prevăzute de ălfpT (1). ale aceluași articol și, prin urmare, nu se poate recunoaște vechimea fără a fe dovada încadrării de IOSUD.

- punctul 22 al art. 287 din Legea nr. 1/2011 stabilește că "suma totală a orelor de mutică, dintr-o normă didactică sau de cercetare, este de 49 de ore pe săptămâna", iar prevederea art. 290 face trimitere la art. 164 alin. (3) citat mai sus.

- așadar, chiar dacă ulterior reclamantul a revenit în ceea ce privește funcția de cadru didactic asociat, precizând că de fapt a avut calitatea de asistent de cercetare și că, din acest punct de vedere îi sunt aplicabile dispozițiile art. 287, pct. 22 din Legea educației naționale nr. 1/2011, nu au fost depuse dovezi în acest sens, conform art. 164 alin. (contractul, dovada de asistent de cercetare emisă de IOSUD;

-simpla trimitere la prevederea legală nu este suficienta prin ea însăși și nu putea fi luată în considerare, în lipsa prezentării unui înscris care să menționeze că a desfășurat una din cele două activități, sau ambele, care să se încadreze în cerințele legale;

- la dosarul de înscriere la examen nu a fost depus un document din care să rezulte că a avut una din cele două ipoteze prevăzute de art. 164 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, dimpotrivă întrucât din adeverința nr. x/08.02.2017, eliberată de Universitatea din Craiova, rezultă că a fost salariat pe funcția de cadru didactic asociat fără însă să fie precizat numărul de ore de predare., nici dovada cu privire la încadrarea ca și asistent de cercetare emisă de IOSUD

r

astfel că ne-am aflat în imposibilitatea de a verifica îndeplinirea cerințelor legale de orice manieră

r

care să nu încalce legea.

În concluzie, nu pot fi primite susținerile instanței de fond în sensul în care prevederile alin. (8) și (9) sunt nelegale, câtă vreme solicitarea intimatului a fost respinsă pentru lipsa dovezilor privind norma de desfășurare a activității și nicidecum pentru neexercitarea vreuneia dintre profesiile enumerate în prevederile supuse litigiului prezent.

Pentru argumentele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casare sentinței și a încheierii și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La rândul său, recurentul -intimat a formulat răspuns la întâmpinare.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 3 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 12 februarie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentința și încheierea atacată, prin prisma criticilor formulate de intimată și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluționării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, recurenta-pârâtă reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate la instanța fondului fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluționat prezenta cauză, fiind nemulțumită de fapt de soluția pronunțată de aceasta.

Totodată, Înalta Curte subliniază că, în actuala reglementare, C. proc. civ. consacră în mod expres, în dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile), natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie.

Cu privire la analiza astfel realizată nu s-a invocat vreo critică de nelegalitate aptă a permite o evaluare prin prisma dispozițiilor art. 488 din C. proc. civ.

Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest text vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), încălcare ce poate îmbrăcă mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită; violarea unor principii generale de drept.

După cum se poate observa chiar din considerentele sentinței atacate, instanța de contencios administrativ a Curții de Apel București a fost învestită cu acțiunea în anularea art. 69 alin. (8) si (9) din Statutul privind organizarea si exercitarea profesiei de practician în insolventă, adoptat prin Hotărârea nr. 3/2007 a Congresului UNPIR, întrucât sunt contrare dispozițiilor art. 23 lit. a) din O.U.G. nr. 86/2006, precum și a dispozițiilor art. 164 din Legea educației naționale nr. 1/2011, instanța analizând atât susținerile reclamantului cât și apărările pârâtei.

Conchizând, instanța de fond a reținut că, sub aspectul care interesează în speță (condiții pentru dobândirea calității de practician), relevante din ansamblul O.U.G. nr. 86/2006, prevederile art. 23 lit a), potrivit cărora:

"Poate dobândi calitatea de practician în insolvență persoana care îndeplinește următoarele condiții: a) deține diplomă de studii de învățământ superior de lungă durată în drept ori științe economice și are o experiență în domeniul juridic sau economic de cel puțin 3 ani de la data obținerii diplomei de studii superioare;"

Arată instanța că, din dispozițiile citate, ceea ce interesează este a doua condiție menționată la lit. a) art. 23 - experiența în domeniul juridic sau economic de cel puțin 3 ani de la data obținerii diplomei de studii superioare", și, în esență, modalitatea în care Statutul a preluat, a definit și a precizat condiția legală referitoare la experiența în domeniul economic.

Cu toate că legea - art. 23 lit. a) din ordonanță - nu face nicio distincție în cadrul cerinței experienței în domeniul economic - în sensul de cunoștințe acumulate în domeniu - după cum experiența ar fi una practică sau una teoretică, o asemenea distincție implicită o aduce textul statutului, restrângând condiția legală doar la acele profesii, funcții sau activități care presupun aplicarea cunoștințelor din domeniul economic, și excluzând acele profesii sau activități de natură științifică și de cercetare în domeniu, activitatea academică în domeniul economic. Or, fără a implica vreo analiză de oportunitate a reglementării aduse prin statut, instanța a constatat că, prin raportare exclusiv la norma legală, alin. (8) și (9) ale art. 69, prin precizarea suplimenatră a caracterului practic și ilustrarea acestuia prin enumerările conținute, adaugă la lege și restrâng astfel sfera persoanelor cu vocație de a dobândi calitatea de practician în insolvență.

De aceea criticile recurentului își găsesc răspunsul în argumentația ce stă la baza soluției pronunțate de judecătorul fondului.

Astfel, reiese din actele și lucrările dosarului, intimatul reclamant A. a depus cererea de înscriere la examenul pentru dobândirea calității de practician în insolvență, anunțat de pârâtă în februarie 2017.

Cererea reclamantului a fost respinsă în cadrul procedurii de verificare a dosarelor, pentru neîndeplinirea condiției referitoare la experiența în domeniul juridic sau economic de cel puțin 3 ani. Dreptul de a participa la examenul pentru dobândirea calității de practician în insolvență a fost negat de către pârâtă, invocându-se, în principal, dispozițiile art. 69 alin. (8) și (9) din Statutul profesiei de practician în insolvență, fiind astfel emisă decizia nr. 4/pct. II.1.2.5 din 21.04.2017a Consiliul Național de Conducere (CNC) al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România.

Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat acțiune în anulare, înregistrată la Curtea de Apel București sub nr. de dosar x/2017

Curtea de Apel București a admis acțiunea, constatând ca art. 69 alin. (8) și (9) din Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență, adoptat prin hotărârea nr. 3/2007 a UNPIR, enumerând limitativ profesiile si activitățile care pot face dovada îndeplinirii condiției prevăzute la art. 23 lit. a) din O.U.G. nr- 86/2006, referitoare la "experiența în domeniul economic" este lovit de nulitate.

Soluția curții de apel este legală, fiind însușită de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ la situația de fapt rezultată din înscrisurile administrate la judecata în primă instanță, nesupusă contestării.

Răspunzând în esență, la criticile recurentei, Înalta Curte reține, mai întâi, că prima instanța a argumentat convingător și fără a implica vreo analiză de oportunitate a reglementării aduse prin statut că art. 69 alin. (8) și (9) din Statut conține o reglementare nouă, care adaugă nepermis la O.U.G. nr. 86/2006, în temeiul căreia a fost adoptat, această împrejurare constituind un viciu de nelegalitate, de natură a atrage nulitatea.

Este de menționat că Hotărârea Congresului Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România nr. 3/2007, publicată inițial în M. Of. nr. 839 din 7 decembrie 2007, republicată ulterior de mai multe ori, este un act administrativ unilateral cu caracter normativ (aspect necontestat de niciuna dintre părțile litigante), întrucât cuprinde reglementări cu caracter general, impersonal, care produc efecte erga omnes, precum: principiile și regulile fundamentale ale profesiei de practician în insolvență, organizarea și conducerea profesiei, accesul și activitatea profesională, sistemul propriu de instanțe disciplinare, gestionarea sistemului de evidență a practicienilor, etc.

Statutul profesiei este un act administrativ cu caracter normativ adoptat chiar de către recurenta-pârâtă UNPIR, entitate căreia îi este conferită de lege competența de autoreglementare, prin dispozițiile art. 48 și art. 55 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 86/2006, conform cărora:

"Art. 48. - (1) În exercițiul atribuțiilor sale legale, UNPIR beneficiază de competență de autoreglementare, putând emite, în condițiile legii, Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență, regulamente, codul de etică al profesiei și procedura disciplinară.

(2) Statutul de organizare și funcționare și Codul de etică profesională și disciplină al UNPIR se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, după aprobarea de către Congresul UNPIR.

Art. 55. - (1) Congresul UNPIR are următoarele atribuții:

b) adoptă Statutul UNPIR, precum și modificările și completările acestuia; adoptă Codul de etică profesională și Regulamentul privind procedura disciplinară. Statutul va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În contextul în care UNPIR, în calitate de emitent al Statutului, nu a uzat nici de pârghiile legale ce îi permiteau, în virtutea competenței de reglementare conferite de lege, Înalta Curte reține că, n invocarea de către autoritatea publică pârâtă a propriei culpe nu este suficientă pentru a contura o pretinsă nelegalitate a hotărârii examinate.

Așa cum corect a reținut instanța fondului textele din statutul profesiei ce fac obiectul acțiunii în anulare prevăd următoarele (formă în vigoare la data introducerii acțiuni - 18.08.2017):

"Art. 69 (8) Se consideră activitate practică economică exercitarea profesiei de expert contabil, evaluator, auditor financiar, consultant fiscal, care lucrează în interiorul profesiei.

(9) Se consideră activitate practică economică, în condițiile legii, și exercitarea funcțiilor de economist, administrator de societate, director general, director, șef secție producție, șef serviciu sau șef birou cu activitate economică (cost, planificare, marketing, salarizare, comercial), precum și activitatea desfășurată de salariații unor departamente economice."

Practic, un act administrativ normativ se verifică - din perspectiva legalității - prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis, potrivit unei practici judecătorești consolidate, avându-se în vedere, desigur, principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative.

Așadar, criterul de verificare a legalității actului administrativ este legea, și nu opiniile auditorului sau ale autorității.

Prin urmare, instanța de contencios administrativ este abilitată să examineze concordanța actului administrativ în discuție cu actele normative cu forță juridică superioară, în temeiul și în executarea cărora a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a acestora, consacrat prin art. 5 din Constituție și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Or, instanța de fond, plecând de la aceste principii, a constatat, sub aspectul care interesează, respectiv condițiile pentru dobândirea calității de practician) că relevante au fost prevederile art. 23 lit. a) din O.G. nr. 85/2996 potrivit cărora, poate dobândi calitatea de practician în insolvență persoana care îndeplinește următoarele condiții: a) deține diplomă de studii de învățământ superior de lungă durată în drept ori științe economice și are o experiență în domeniul juridic sau economic de cel puțin 3 ani de la data obținerii diplomei de studii superioare.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor recurentei cu privire la aspectul că reclamantul nu a depus vreun document din care să rezulte că a avut una din cele două ipoteze prevăzute de art. 164 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, întrucât din adeverința nr. x/08.02.2017, eliberată de Universitatea din Craiova, rezultă că a fost salariat pe funcția de cadru didactic asociat fără însă să fie precizat numărul de ore de predare și nici dovada cu privire la încadrarea ca și asistent de cercetare emisă de IOSUD.

Așa cum bine a remarcat instanța de fond, în Statut se face referire la activitate practică economică și enumeră limitativ categoriile profesionale (alin. (8) care ar îndeplini condiția astfel precizată (expert contabil, evaluator, auditor financiar, consultant fiscal) sau funcțiile ori activitățile (alin. (9) care răspund cerinței de "activitate practică economică".

Cu toate că legea - art. 23 lit. a) din ordonanță - nu face nicio distincție în cadrul cerinței experienței în domeniul economic - în sensul de cunoștințe acumulate în domeniu - după cum experiența ar fi una practică sau una teoretică, o asemenea distincție implicită o aduce textul statutului, restrângând condiția legală doar la acele profesii, funcții sau activități care presupun aplicarea cunoștințelor din domeniul economic, și excluzând acele profesii sau activități de natură științifică și de cercetare în domeniu, activitatea academică în domeniul economic.

Trebuie subliniat că în sprijinul demersului său judiciar reclamantul a adus ca argumente și dovezi care să combată cele reținute de către Consiliul Național de Conducere(CNC), însă instanța de fond a analizat doar textele din statutul profesiei ce fac obiectul acțiunii în anulare, având în vedere că motivul primordial al negării dreptului reclamantului de participare la examen îl constituie, în opinia pârâtei, "norma legală" citată anterior, reclamantul considerând că pentru protecția acestui drept subiectiv al său, este necesar ca instanța de contencios administrativ să verifice legalitatea nomei conținute de Statutul profesiei de practician în insolvență.

Așadar, dat fiind faptul că identificarea elementelor de nelegalitate a actului administrativ contestat se realizează prin raportare la actele normative cu forță superioară, susținerea recurentei în sensul neprezentării unui înscris care să menționeze că a desfășurat una din cele două activități, sau ambele, care să se încadreze în cerințele legale, nu poate fi primită.

În raport de toate aceste considerente, singura concluzie pertinentă și rezonabilă este cea la care a ajuns judecătorul fondului cu privire la definirea "experienței în domeniul economic" prevăzută de art. 23 din O.U.G. nr. 86/2006, prin precizarea suplimentară a caracterului practic și ilustrarea acestuia prin enumerările conținute, adaugă la lege și restrâng astfel sfera persoanelor cu vocație de a dobândi calitatea de practician în insolvență.

Susținerile referitoare la scopul în care a fost promovată prezenta acțiune și interesul reclamantului reiterate în recurs sunt irelevante în raport cu soluția pronunțată de prima instanță, menținută în recurs.

Dimensiunea personală a interesului de a exercita acțiunea este caracterizată prin faptul că actul atacat trebuie să aducă atingere sferei de interes a reclamantului, în sensul că un astfel de act trebuie să îi cauzeze un prejudiciu acestuia din urmă.

Astfel, chiar dacă această regulă cuprinde nuanțe nimeni nu are, în principiu, interesul de a contesta legalitatea unei decizii care îi este favorabilă. Anularea actului atacat trebuie să ofere un avantaj, să beneficieze reclamantului. Prin eventuala anulare a actului atacat pentru ca dimensiunea personală a interesului de a exercita acțiunea să fie prezentă.

Cu alte cuvinte, aprecierea interesului de a exercita acțiunea nu trebuie să se facă in abstracto, ci având în vedere situația personală a reclamantului.

Drept urmare, instanța de fond a respins în mod corect excepția lipsei de interes, invocată de pârâtă prin întâmpinare, cu motivarea că actul administrat a cărui contestare face obiectul prezentei cauze a fost emis în baza dispozițiilor art. 69 alin. (8) și (9) din Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență, adoptat prin Hotărârea nr. 3/2007 a Congresului U.N.P.I.R., dispoziții a căror nelegalitate se află în discuție, împrejurare față de care constată că reclamantul justifică un interes legitim, personal și actual, potrivit dispozițiilor art. 33 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, și din perspectiva recursului promovat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 31 august 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, acesta nu poate fi primit.

Înalta Curte reține că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, curtea de apel a respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză și, analizând cu rigurozitate dispozițiile instituției rectificării erorii materiale, a statuat în mod corect că se impune îndreptarea erorilor materiale cu privire consemnarea în mod corect "anulează alin. (8) și alin. (9) ale art. 69" în loc de "anulează alin. (8) și alin. (9) ale art. 66 ", cum din eroare s-a consemnat.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

Față de toate cele arătate care demonstrează caracterul nefondat al criticilor recurentei-pârâte, confirmând legalitatea hotărârii pronunțate de prima instanță, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată cu modificări, să respingă ca nefondat recursul de față.

Având în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, ținând seama că s-a constatat caracterul nefondat al recursului, Curtea va obliga către această pârâtă la plata sumei de 1190 RON către intimatul - reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România împotriva sentinței civile nr. 5147 din 21 decembrie 2017 și împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 31 august 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta - pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România la plata sumei de 1190 RON către intimatul - reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 februarie 2021.