ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2026/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 29 august 2000, reclamanții B.L.D., M.A., S.A.M., B.R., B.E. și B.L. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și M.F.P. pentru a fi obligați să le respecte dreptul de proprietate și posesie asupra imobilelor și terenul aferent, situate în comuna Ștefănești, județul Argeș, în care funcționează în prezent C.C.B. În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că imobilele au fost proprietatea autorilor lor, frații V.B. și C.B., fiind preluate în mod abuziv de către stat. Prin sentința civilă nr. 211 din 26 octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul Argeș a fost respins acțiunea. În fapt, s-a reținut că, potrivit „pactului de familie” autentificat și transcris la Tribunalul Ilfov, încheiat între E.I.C.B.

(soție), G.B., C.I.C.B. și V.I.C.B., frați și fiu ai defunctului I.I.C.B., conform testamentului autorului, imobilele în litigiu au intrat în proprietatea exclusivă a fraților C.B. și V.B. Reclamantele au făcut dovada calității procesuale active, fiind moștenitoarele celor doi autori, așa încât excepția lipsei de calitate procesuală activă a fost respinsă, dar a fost găsită întemeiată excepția invocată de Ministerul Culturii și Cultelor, referitoare la inadmisibilitatea acțiunii față de situația că bunul revendicat face parte din domeniul public și față de dispozițiile art. 3, 11 din Legea nr. 218/1998. În prezent, în imobilul în litigiu își desfășoară activitatea C.C.B., potrivit Ordinului M.C.

nr. 518/1993, unitate ce face parte din structura organizatorică a Ministerului Culturii și Cultelor, care în temeiul H.G. nr. 115/1990, pct. 10 din anexa 1, deține dreptul de administrare al imobilelor revendicate. Prin decizia civilă nr. 39/ A din 13 iunie 2002 Curtea de Apel Pitești, secția civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante. S-a reținut în considerente, că titlul statului este valabil, deoarece decizia de trecere în proprietatea acestuia a imobilului a fost dată cu aplicarea unei legi în vigoare la acea dată, anume Legea nr. 877/1940, completată prin Legea nr. 6/1948. Prin decizia civilă nr. 1839 din 8 martie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală s-a casat decizia din apel, dispunându-se trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță.

Potrivit considerentelor deciziei de casare, s-a constatat că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că titlul statului este valabil, preluarea imobilului fiind dispusă în baza Legii nr. 877/1940. Aceasta, întrucât conform art. 1 al Legii nr. 877/1940, așa cum a fost completată prin Legea nr. 6/1948, naționalitatea română putea fi retrasă românului care pleca ori încerca să plece din țară în mod clandestin sau fraudulos, precum și aceluia care nu se întorcea în țară după expirarea termenului de valabilitate a actelor de călătorie, eliberate de autoritățile române. În cauză, V.B., fostul coproprietar al imobilului aflat în litigiu, a plecat din România în luna mai 1947 și a fost condamnat în contumacie, prin sentința penală nr. 321/1948 a Tribunalului Militar București, la 10 temniță grea pentru trecerea frauduloasă a frontierei și ostilitate contra statului (crima de uneltire contra statului).

Procesul penal privind pe V.B. a fost, însă, rejudecat și Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia penală nr. 4609/1999, a dispus achitarea inculpatului pentru ambele infracțiuni pentru care fusese condamnat în 1948. S-a constatat că hotărârea judecătorească prin care a fost condamnat unul dintre coproprietarii imobilului nu îndreptățește concluzia că imobilul în întregime a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu „valabil”, cu respectarea Constituției și a legilor în vigoare la data preluării lui de către stat. În consecință, bunul preluat de stat în mod nevalabil, poate fi revendicat de foștii proprietari sau de succesorii acestora, instanțele judecătorești fiind competente, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, să stabilească valabilitatea titlului.

Fără suport legal a fost găsită și motivarea deciziei din apel potrivit căreia acțiunea în revendicare trebuie respinsă în baza dispozițiilor Legii nr. 10/200, având în vedere că acțiunea în revendicare a fost înregistrată de reclamante la 29 august 2000 și a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., așa încât instanțele aveau obligația să soluționeze procesul în acest cadru legal. Legea nr. 10/2001 fiind adoptată ulterior sesizării instanței, dispozițiile acesteia nu pot să retroactiveze. S-a reținut însă, că instanțele de fond nu au lămurit pe deplin situația de fapt, având în vedere că, potrivit raportului de expertiză întocmit, o parte din terenul revendicat (suprafața de 2978 mp) este folosită de SC C. SA, societate comercială care nu a fost citată ca parte în proces.

Prin decizia civilă nr. 180/ A din 28 septembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanți, dispunându-se obligarea pârâților M.F.P. și Ministerul Culturii și Cultelor să respecte reclamanților dreptul de proprietate și să le lase liberă posesiunea imobilului constând în teren de 4.272 m.p., individualizat prin raport de expertiză, precum și construcția aflată pe el. Pentru a decide în acest sens, s-a avut în vedere că, potrivit expertizei dispuse la rejudecare, o suprafață de 11.141 m.p. din terenul revendicat se află în perimetrul certificat și înscris în planurile cadastrale, 2.974 m.p. în patrimoniul SC C. SA (pe care reclamanții nu au dorit să o cheme în judecată), teren aferent imobilului, delimitându-se împreună cu locul de parcare, zona de agrement, alei, numai 4.272 m.p., în vreme ce construcția ocupă 645 m.p.

Prin decizia nr. 2139 din 7 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursurile, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe, constatând că pronunțarea hotărârii s-a făcut față de o persoană decedată (reclamanta B.L.). Prin decizia civilă nr. 188/ A din 3 octombrie 2008, Curtea de Apel Pitești a admis apelul declarat de reclamanții B.L.D., B.E., S.A.M., M.A., M.M. și M.A. împotriva sentinței civile nr. 211 din 26 octombrie 2001 a Tribunalului Argeș, intimați fiind pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de D.G.F.P. Argeș și Ministerul Culturii și Cultelor. În consecință, a fost schimbată în parte sentința, în sensul că au fost obligați pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Culturii și Cultelor să restituie reclamanților B.L.D., B.E., S.A.M., M.A., M.M.

și M.A., în deplină proprietate și posesie, imobilul constând în teren în suprafață de 4272 m.p., precum și construcția aflată pe el. Curtea a reținut că reclamanții au solicitat suprafața totală de 29.780 m.p., iar prin decizia civilă nr. 284/A/2006 a Curții de Apel Pitești, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2019 din 26 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis acțiunea în revendicare a reclamanților și a fost obligată societatea pârâtă SC C. SA să lase în deplină proprietate reclamanților suprafața de 11.770 m.p. identificată prin schița anexă la raportul de expertiză tehnică din acel dosar. Pentru această suprafață operează instituția autorității de lucru judecat.

Din coroborarea probelor de la dosar s-a reținut că din terenul revendicat de reclamanți o suprafață de 11.141 m.p. se află în perimetrul certificat și înscris ca atare în planurile cadastrale ale S.C.P.V.Ș., societate pe care reclamanții nu au chemat-o în judecată în prezenta cauză. Astfel, din suprafața solicitată, reclamanții sunt îndreptățiți să primească, în raport de modul în care au formulat acțiunea și au învestit instanța de judecată, suprafața de 4.272 m.p. teren aferent imobilului, delimitându-se împreună cu locul de parcare, zona de agrement și alei. Prin decizia nr. 6802 din 19 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală au fost admise recursurile declarate de reclamanți, M.F.P., Ministerul Culturii, casată hotărârea instanței de apel și cauza trimisă spre rejudecare.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că la rejudecarea apelului nu s-a răspuns apărărilor invocate de reclamanți. Astfel, deși s-a dovedit că SC C. SA a fost obligată irevocabil să respecte proprietatea reclamanților pentru terenul de 11.770 mp, precum și că această societate nu mai deține în integralitate terenul, încât reclamanții și-au menținut acțiunea în revendicare pentru întreaga suprafață de 29.780 mp, anumite parcele individualizate fiind deținute încă abuziv de Statul Român și date în administrare către I.N.C.D.B.H.Ș., instanța nu a lămurit aceste aspecte: Totodată, nu s-a verificat apărarea reclamanților care punea în discuție valabilitatea titlului cu care era deținută suprafața de 11.141 mp, aflată în perimetrul S.C.P.V.Ș., față de precizările că o parte din teren a fost preluată prin H.G.

nr. 2113/2004. S-a arătat că este necesar să se facă distincția între deținătorul juridic și deținătorul de fapt al imobilului. La rejudecare, instanța de apel a dispus suplimentarea probatoriului cu expertiză topometrică, fixând obiectivele în funcție îndrumările deciziei de casare. Reevaluând probatoriul astfel completat, Curtea de Apel Pitești a pronunțat decizia civilă nr. 35/ A din 3 martie 2011, prin care a admis apelul reclamanților împotriva sentinței civile nr. 211 din 26 octombrie 2001, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pe pârâții Statul Român, prin M.F.P., Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilele și terenul aferent în suprafață totală de 29.780 mp (identificate prin raportul de expertiză).

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că nelegalitatea trecerii imobilelor revendicare în proprietatea statului a fost dezlegată prin decizia anterioară de casare, astfel încât, transmiterea prin acte succesive de către Statul Român către Ministerul Culturii și Cultelor, precum și către ceilalți deținători, în administrare, a imobilelor, are tot caracter nevalabil, deoarece se fundamentează pe un act nul absolut, care nu poate produce efectul transmiterii proprietății sau a anumitor atribute ale acesteia. Instanța a reținut că în analiza acțiunii în revendicare formulate, trebuie să cerceteze îndeplinirea condițiilor ca reclamanții să aibă calitatea de proprietari neposesori iar pârâții, pe aceea de posesori neproprietari.

Cum prin deciziile anterioare de casare s-a dezlegat problema nelegalității preluării de către stat a imobilelor și cum cu probele administrate, reclamanții au dovedit calitatea procesuală activă, calitate care, în acțiunea în revendicare este o problemă de fond, a rămas curții să verifice exclusiv problema „posesiunii”, în limitele impuse prin decizia de casare. S-a constatat că suprafața totală a terenului revendicat este de 29780 mp și a fost identificată de raportul de expertiză, aceasta incluzând și suprafața curți, construcții de 658 mp. Terenul de 658 mp este dat în administrare Ministerului Culturii și Cultelor. În ce privește suprafața de teren dată în administrarea I.N.C.D.B.H.Ș., identificată de expert, aceasta este de 29.122 mp, adică întregul teren revendicat de reclamanți (mai puțin suprafața curți, construcții de 658 mp.).

S-a reținut că prin H.G. nr. 2113/2004 a fost înființat I.N.C.D.B.H.Ș., prin reorganizarea S.C.P.V.Ș., actul normativ menționând că unitatea a avut în administrare, 24 ha teren, bunurile imobile aflate în proprietatea publică a statului și în administrarea stațiunii trecând în administrarea institutului național. Această operațiune juridică nu poate însă produce efecte în prezentul litigiu, schimbarea deținătorului de fapt al terenului fiind irelevantă față de împrejurarea că există același deținător juridic, respectiv Statul Român. Terenul pe care SC C. SA a fost obligată să îl lase în deplină proprietate și posesie reclamanților prin decizia civilă nr. 284/A/2006 a Curții de Apel Pitești (irevocabilă prin decizia nr. 2019 din 29 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), a fost identificat și el prin expertiză, fiind compus din suprafețele de 7.275 și 4.495 mp.

S-a constatat însă, că această din urmă suprafață nu face parte din terenul revendicat de reclamanți, de 29.780 mp., iar cealaltă suprafață, de 7.275 mp, s-a dovedit a face parte din domeniul public al statului, a constituit obiectul hotărârii pronunțate în revendicarea față de SC C. SA (fiind dată inițial în administrarea Ministerului Culturii și Cultelor și I.N.C.D.B.H.Ș., prin hotărârea de guvern anterior menționată). S-a concluzionat de către instanță, că întregul teren revendicat este compus din suprafața de 658 mp, deținută de pârâtul Ministerul Culturii și din suprafața de 29.122 mp, pentru care există suprapunere, în sensul că a fost dată, succesiv, în administrare de către Statul Român, atât pârâtului anterior, cât și I.N.C.D.B.H.Ș.

Apreciindu-se că reclamanții au un titlu de proprietate valabil, iar deținătorii terenului își fondează faptul posesiunii pe un act nul absolut, a fost admis apelul și schimbată sentința, în sensul admiterii acțiunii, cu obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie imobilele și terenul aferent, în suprafață totală de 29.780 mp (identificate în schița anexă la raportul de expertiză). Decizia a fost atacată cu recurs de către pârâții Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și M.F.P. 1. Recurentul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a formulat critici sub următoarele aspecte: Hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Astfel, în raport de materialul probator încuviințat și administrat, instanța a omis să se pronunțe punctual cu privire atât la situația juridică a imobilului, cât și la deținătorul actual al acestuia din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, incidentă în speță, câtă vreme, după soluționarea acțiunii în primă instanță, reclamanții au înțeles să-și exercite dreptul legal de a notifica Ministerul Culturii și Cultelor pentru restituirea imobilului. Or, în calitatea lor de persoane îndreptățite, reclamanții au rămas în pasivitate în ce privește soluționarea pe cale administrativă a solicitării de restituire, preferând să continue desfășurarea litigiului pe cale judecătorească.

Instanța nu motivează cu privire la situația juridică actuală a bunului, aparținător domeniului public și posibilitatea încadrării lui în Anexa nr. 2 a Legii nr. 10/2001, ca imobil ce intră sub incidența art. 16 din acest act normativ, ceea ce ar fi însemnat restituirea bunului în condițiile procedurii speciale reglementate de acesta, iar nu prin executare silită imediată. Deși admiterea unei acțiuni în revendicare presupune, în mod obișnuit, ca în dispozitivul hotărârii să se regăsească obligația de restituire a bunului către proprietarul neposesor de către posesorul neproprietar, în speță o asemenea măsură nu există în sarcina celorlalți deținători de fapt (I.N.C.D.B.H.Ș.).

În acest context, măsura obligării celor doi pârâți, Ministerul Culturii și M.F.P., apare ca fiind golită de conținut și imposibil de executat, de vreme ce nu s-a stabilit modalitatea de restituire (imediată sau cu menținerea afectațiunii pe o perioadă de 5 ani) și nici nu s-a decis cui anume incumbă această obligație, fiind de neconceput, în acțiunea în revendicare, existența concomitentă a doi detentori precari. Hotărârea este nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât instanța a apreciat eronat că este vorba despre o acțiune de drept comun, pornită anterior Legii nr. 10/2001. Deși acțiunea a fost într-adevăr, promovată în anul 2000, după pronunțarea hotărârii de primă instanță, reclamanții au înțeles să declanșeze procedura Legii nr. 10/2001, prin transmiterea notificării înregistrate la Ministerul Culturii, pentru ca după anul 2002 să rămână în pasivitate și să solicite reluarea judecății acțiunii în revendicare.

Instanța de apel, la rejudecare, ar fi trebuit să pună în discuție precizarea poziției procesuale a reclamanților, fiind fără relevanță statuarea instanței de recurs, din primul ciclu procesual, conform căreia acțiunea ar fi admisibilă, întrucât a fost promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Chiar și în cazul rejudecării apelului în raport de temeiul de drept invocat la promovarea acțiunii (art. 480 C. civ.), instanța trebuia să observe că obligația de restituire nu putea fi localizată în sarcina Ministerul Culturii și Cultelor. Aceasta, întrucât în speță, proprietarul neposesor este în fapt, locatarul acestui imobil, C.C.B., imobil cu privire la care Ministerul Culturii nu a emis decizie de soluționare a notificării.

În prezent, acest centru cultural nu mai funcționează în subordinea Ministerului Culturii, ci sub autoritatea Consiliului județean Argeș. 2. M.F.P. a arătat că hotărârea este criticabilă din perspectiva acelorași motive de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reluând în mare parte, argumente regăsite și în recursul celuilalt pârât. S-a susținut că acțiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă, întrucât obiectul ei este reprezentat de un bun care face parte din domeniul public al statului, iar față de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 213/1998, asemenea bunuri sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. În mod eronat instanța a reținut că nelegalitatea trecerii imobilului în proprietatea statului a fost dezlegată prin decizia anterioară de casare.

Recurentul a redat șirul transmisiunilor succesive care au avut loc cu privire la imobilul, fostă reședință a familiei B., începând cu anul 1990 când a trecut din patrimoniul Partidului Comunist în proprietatea statului, până în prezent, când parțial parcelele se regăsesc și în domeniul public al statului, dat în administrare Ministerului Culturii. Astfel, din suprafața de 29.780 mp, terenul de 658 mp cu categoria de folosință „curți – construcții” a fost dat numai în administrarea Ministerului Culturii, iar restul suprafeței de 29.122 mp a fost dată în administrarea, atât a Ministerului Culturii cât și a I.N.C.D.B.H.Ș. S-a arătat că hotărârea nu a fost motivată cu respectarea exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., aducându-se argumente identice celor din recursul Ministerului Culturii. Astfel, s-a făcut referire la faptul că instanța nu s-a pronunțat punctual asupra situației juridice a imobilului revendicat, a calității deținătorului actual și din perspectiva Legii nr. 10/2001, incidentă în speță câtă vreme după soluționarea nefavorabilă a acțiunii în primă instanță, reclamanții au transmis și notificare. De asemenea, s-a făcut referire la necesitatea încadrării imobilului în categoria celor enumerate în Anexa 2 a Legii nr. 10/2001 și astfel, restituirea să se realizeze în condițiile procedurii speciale, cu menținerea afectațiunii bunului. Intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare dar au solicitat prin concluzii scrise respingerea recursurilor, dezvoltând argumente în legătură cu fiecare dintre aspectele invocate de către recurenți.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora. Astfel: 1. Cu privire la recursul declarat de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național. Susținând nemotivarea hotărârii și incidența prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul pretinde o neanalizare a situației juridice a bunului și a deținătorului acestuia din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001. O astfel de critică ignoră însă, cadrul procesual al judecății întrucât instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare promovată în anul 2000, anterior intrării în vigoare a legii speciale menționate de către recurent.

Această problemă de drept, a valorificării dreptului de proprietate pretins pe calea acțiunii în revendicare, fără să se poată opune dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece ar însemna ca ele să retroactiveze, a fost tranșată de o manieră irevocabilă prin prima decizie de casare pronunțată în cauză, decizia nr. 1839 din 8 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Ca atare, această statuare a intrat în autoritate de lucru judecat și ea nu mai poate fi contestată de părți, nici readusă în dezbaterea judiciară.

De aceea, în mod corect instanța de apel nu a fost preocupată, în analiza făcută, de situația juridică a bunului, afectațiunea acestuia și deținătorul imobilului din perspectiva unei legi despre care se stabilise jurisdicțional că nu are incidență în cauză: Este lipsită de pertinență și de asemenea, cu ignorarea autorității de lucru judecat a deciziei de casare, critica vizând posibilitatea încadrării imobilului în categoria prevăzută de Anexa 2 a Legii nr. 10/2001, astfel încât restituirea bunului „să nu se facă prin executare silită imediată”. Pentru a se prevala de dispozițiile menționate, recurentul avea posibilitatea să dea curs notificării transmise de către reclamanți în anul 2001 și să se plaseze astfel, în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Așa cum recurentul însuși menționează, notificarea a rămas nesoluționată până în prezent, neputându-se imputa reclamanților faptul că au uzat de dreptul de opțiune recunoscut de art. 46 din Legea nr. 10/2001 (întrucât atitudinea culpabilă aparține unității notificate, ținută prin dispozițiile legale de un termen, înăuntrul căruia trebuia să dea răspuns notificării). În sensul textului anterior indicat, reclamanții nu au renunțat la judecarea acțiunii în revendicare ci, văzând că pretențiile lor nu au fost satisfăcute în procedura legii speciale, au solicitat continuarea judecății pe calea dreptului comun. Este nefondată și critica potrivit căreia obligația de restituire, așa cum este ea precizată în dispozitivul hotărârii, ar fi golită de conținut și imposibil de executat întrucât nu s-ar menționa modalitatea de restituire „imediată sau cu păstrarea afectațiunii pe o perioadă de 5 ani”.

Formulând o asemenea critică, recurentul ignoră din nou cadrul judecății, care nu s-a desfășurat sub incidența Legii nr. 10/2001, pentru a se face trimitere la art. 16 și la categoriile de bunuri pentru care se poate păstra afectațiunea o anumită perioadă. O hotărâre judecătorească are caracter executoriu în condițiile art. 374, 376 C. proc. civ., iar acordarea unui termen pentru executarea acesteia se poate face motivat, în termenii prevăzuți de art. 262 C. proc. civ. Cum hotărârea atacată nu are nicio mențiune referitoare la temporizarea executării, sunt evident aplicabile regulile de drept comun referitoare la executorialitatea hotărârii. Tot astfel, împrejurarea că parte din teren se află la un alt deținător, I.N.C.D.B.H.Ș., decât cei obligați la restituire, nu este un aspect de nelegalitate a soluției.

Instanța de apel a arătat în conținutul considerentelor, faptul că pe parcursul desfășurării judecății, imobilul a făcut obiectul mai multor transmisiuni succesive, schimbându-se deținătorul. Asemenea transmisiuni care au avut loc înaintea definitivării litigiului, în privința unui bun litigios, sunt însă inopozabile reclamanților. Cei care au transmis succesiv bunul în administrare fiind Ministerului Culturii și Statul Român, de la început părți în proces, aceștia vor fi ținuți de obligația de restituire. De altfel, cu ocazia expertizei s-a constatat că terenul de 29.112 mp este deținut faptic de Ministerului Culturii, dar același teren a fost dat în administrare și I.N.C.D.B.H.Ș. „care însă nu-l folosește și îl consideră disponibil pentru restituire”.

Prezența în proces a Statului Român prin M.F.P. și a Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, cărora li s-a justificat legitimarea procesuală pasivă, a fost dată de împrejurarea că aceștia au figurat, de la începutul procedurii judiciare, ca titulari ai dreptului de proprietate, respectiv, de administrare asupra imobilului, obiect al litigiului. Or, potrivit art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998: „În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligația să arate instanței cine este titularul dreptului de proprietate”, iar potrivit alin. (5) al aceluiași articol: „În litigiile prevăzute la alin. (4), statul este reprezentat de M.F.P.”.

Așadar, câtă vreme imobilul s-a aflat, la data sesizării instanței, în proprietatea publică a statului și în administrarea Ministerului Culturii, acestora le incumbă și obligația de restituire, indiferent de transferul bunului pe parcursul desfășurării procesului, cu ignorarea naturii litigioase a acestuia (și astfel, cu sancțiunea inopozabilității actelor de transfer către reclamanți). Invocând nelegalitatea deciziei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul reia argumentele referitoare la aplicabilitatea în speță a Legii nr. 10/2001, dată de existența unei notificări pe temeiul acestui act normativ, ceea ce ar fi impus instanței de apel ca la rejudecare, să ceară precizarea poziției procesuale a reclamanților, fiind fără relevanță statuarea instanței de recurs în legătură cu admisibilitatea acțiunii în revendicare.

Astfel cum s-a arătat anterior, invocându-și propria culpă în nesoluționarea notificării, recurentul reproșează reclamanților că au reluat judecata acțiunii în revendicare. Or, această posibilitate era recunoscută reclamanților pe temeiul dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 (câtă vreme pe de o parte, ei nu renunțaseră anterior la judecata acțiunii în revendicare iar pe de altă parte, nu obținuseră satisfacerea pretențiilor lor în procedura legii speciale), fără ca aceasta să însemne că reluarea judecății atrăgea modificarea cauzei juridice a acțiunii, pentru că intrase în vigoare un nou act normativ. Susținerea că statuarea instanței de recurs asupra admisibilității acțiunii în revendicare era lipsită de relevanță juridică și că la rejudecare, instanța de apel trebuia să lămurească din nou cadrul procesual, ignoră efectul autorității de lucru judecat și modalitatea în care se repercutează acesta în interiorul aceluiași proces.

Așa cum s-a menționat deja, statuarea instanței de recurs în legătură cu admisibilitatea acțiunii în revendicare și lipsa de incidență a Legii nr. 10/2001, este irevocabilă și intrată în autoritatea lucrului judecat, astfel încât această chestiune nu mai poate fi pusă în discuție și reevaluată jurisdicțional. Așadar, contrar susținerii recurentului, la reluarea judecății, instanța era ținută de dezlegarea dată acestui aspect prin decizia de casare. 2. Recursul declarat de M.F.P. Susținând nelegalitatea deciziei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul pretinde caracterul inadmisibil al acțiunii în revendicare întrucât obiectul ei îl reprezenta un bun din domeniul public al statului, ceea ce atrăgea regimul juridic specific reglementat de Legea nr. 213/1998, cu consecința insesizabilității, inalienabilității.

Critica este nefondată, având în vedere că, pentru a avea regimul juridic menționat, este necesar ca bunul să fi intrat în mod legal în patrimoniul statului și mai departe, să poată fi afectat domeniului public al acestuia. În speță, s-a statuat însă, de asemenea cu autoritate de lucru judecat, prin prima decizie de casare (8 martie 2005 a Î.C.C.J.) că „bunul a fost preluat de stat fără un titlu valabil și poate fi revendicat de foștii proprietari sau de succesorii acestora”. De aceea, este lipsită de relevanță juridică prezentarea tuturor actelor normative individuale (Hotărâri de Guvern, Ordine ale miniștrilor) pe temeiul cărora imobilului i-a fost schimbat deținătorul de-a lungul timpului, câtă vreme Statul, cel care a dat în administrare bunul, nu a deținut un titlu valabil asupra acestuia.

În privința criticii întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., M.F.P. a prezentat aceleași argumente cu cele din recursul Ministerului Culturii, susținând nemotivarea soluției cu referire la situația juridică a imobilului din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Pentru considerentele menționate deja în analiza celuilalt recurs, criticii i s-a constatat caracterul nefondat. Ca atare, ambele recursuri declarate în cauză au dedus judecății aspecte care nu s-au putut constitui în critici întemeiate de nelegalitate, astfel încât vor fi respinse în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva deciziei nr. 35/ A din 3 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.