ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2026/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2026/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată la 29 august 2000, reclamanții B.L.D., M.A., S.A.M., B.R., B.E. și

B.L. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și M.F.P.

pentru a fi obligați să le respecte dreptul de proprietate și posesie asupra

imobilelor și terenul aferent, situate în comuna Ștefănești, județul Argeș, în

care funcționează în prezent C.C.B.

În motivarea

acțiunii, reclamantele au arătat că imobilele au fost proprietatea autorilor

lor, frații V.B. și C.B., fiind preluate în mod abuziv de către stat.

Prin sentința civilă

nr. 211 din 26 octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul Argeș a fost respins

acțiunea.

În fapt, s-a reținut

că, potrivit „pactului de familie” autentificat și transcris la Tribunalul

Ilfov, încheiat între E.I.C.B. (soție), G.B., C.I.C.B. și V.I.C.B., frați și

fiu ai defunctului I.I.C.B., conform testamentului autorului, imobilele în

litigiu au intrat în proprietatea exclusivă a fraților C.B. și V.B.

Reclamantele au făcut

dovada calității procesuale active, fiind moștenitoarele celor doi autori, așa

încât excepția lipsei de calitate procesuală activă a fost respinsă, dar a fost

găsită întemeiată excepția invocată de Ministerul Culturii și Cultelor,

referitoare la inadmisibilitatea acțiunii față de situația că bunul revendicat

face parte din domeniul public și față de dispozițiile art. 3, 11 din Legea nr.

218/1998.

În prezent, în

imobilul în litigiu își desfășoară activitatea C.C.B., potrivit Ordinului M.C.

nr. 518/1993, unitate ce face parte din structura organizatorică a Ministerului

Culturii și Cultelor, care în temeiul H.G. nr. 115/1990, pct. 10 din anexa 1,

deține dreptul de administrare al imobilelor revendicate.

Prin decizia civilă

nr. 39/ A din 13 iunie 2002 Curtea de Apel Pitești, secția civilă a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamante.

S-a reținut în

considerente, că titlul statului este valabil, deoarece decizia de trecere în

proprietatea acestuia a imobilului a fost dată cu aplicarea unei legi în

vigoare la acea dată, anume Legea nr. 877/1940, completată prin Legea nr.

6/1948.

Prin decizia civilă

nr. 1839 din 8 martie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală s-a casat decizia din apel,

dispunându-se trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță.

Potrivit

considerentelor deciziei de casare, s-a constatat că instanța de apel a

reținut, în mod greșit, că titlul statului este valabil, preluarea imobilului

fiind dispusă în baza Legii nr. 877/1940.

Aceasta, întrucât

conform art. 1 al Legii nr. 877/1940, așa cum a fost completată prin Legea nr.

6/1948, naționalitatea română putea fi retrasă românului care pleca ori încerca

să plece din țară în mod clandestin sau fraudulos, precum și aceluia care nu se

întorcea în țară după expirarea termenului de valabilitate a actelor de

călătorie, eliberate de autoritățile române.

În cauză, V.B.,

fostul coproprietar al imobilului aflat în litigiu, a plecat din România în

luna mai 1947 și a fost condamnat în contumacie, prin sentința penală nr.

321/1948 a Tribunalului Militar București, la 10 temniță grea pentru trecerea

frauduloasă a frontierei și ostilitate contra statului (crima de uneltire

contra statului).

Procesul penal

privind pe V.B. a fost, însă, rejudecat și Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin decizia penală nr. 4609/1999, a dispus achitarea inculpatului pentru

ambele infracțiuni pentru care fusese condamnat în 1948.

S-a constatat că

hotărârea judecătorească prin care a fost condamnat unul dintre coproprietarii

imobilului nu îndreptățește concluzia că imobilul în întregime a intrat în

proprietatea statului în temeiul unui titlu „valabil”, cu respectarea

Constituției și a legilor în vigoare la data preluării lui de către stat.

În consecință, bunul

preluat de stat în mod nevalabil, poate fi revendicat de foștii proprietari sau

de succesorii acestora, instanțele judecătorești fiind competente, potrivit

art. 6 din Legea nr. 213/1998, să stabilească valabilitatea titlului.

Fără suport legal a

fost găsită și motivarea deciziei din apel potrivit căreia acțiunea în

revendicare trebuie respinsă în baza dispozițiilor Legii nr. 10/200, având în

vedere că acțiunea în revendicare a fost înregistrată de reclamante la 29

august 2000 și a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., așa încât

instanțele aveau obligația să soluționeze procesul în acest cadru legal. Legea nr.

10/2001 fiind adoptată ulterior sesizării instanței, dispozițiile acesteia nu

pot să retroactiveze.

S-a reținut însă, că

instanțele de fond nu au lămurit pe deplin situația de fapt, având în vedere

că, potrivit raportului de expertiză întocmit, o parte din terenul revendicat

(suprafața de 2978 mp) este folosită de SC C. SA, societate comercială care nu

a fost citată ca parte în proces.

Prin decizia civilă

nr. 180/ A din 28 septembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția

civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanți, dispunându-se obligarea

pârâților M.F.P. și Ministerul Culturii și Cultelor să respecte reclamanților

dreptul de proprietate și să le lase liberă posesiunea imobilului constând în

teren de 4.272 m.p., individualizat prin raport de expertiză, precum și

construcția aflată pe el.

Pentru a decide în

acest sens, s-a avut în vedere că, potrivit expertizei dispuse la rejudecare, o

suprafață de 11.141 m.p. din terenul revendicat se află în perimetrul

certificat și înscris în planurile cadastrale, 2.974 m.p. în patrimoniul SC C.

SA (pe care reclamanții nu au dorit să o cheme în judecată), teren aferent

imobilului, delimitându-se împreună cu locul de parcare, zona de agrement,

alei, numai 4.272 m.p., în vreme ce construcția ocupă 645 m.p.

Prin decizia nr. 2139

din 7 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală a admis recursurile, a casat decizia și a trimis cauza

spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe, constatând că pronunțarea hotărârii

s-a făcut față de o persoană decedată (reclamanta B.L.).

Prin decizia civilă

nr. 188/ A din 3 octombrie 2008, Curtea de Apel Pitești a admis apelul declarat

de reclamanții B.L.D., B.E., S.A.M., M.A., M.M. și M.A. împotriva sentinței

civile nr. 211 din 26 octombrie 2001 a Tribunalului Argeș, intimați fiind

pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de D.G.F.P. Argeș și

Ministerul Culturii și Cultelor.

În consecință, a fost

schimbată în parte sentința, în sensul că au fost obligați pârâții Ministerul

Economiei și Finanțelor și Ministerul Culturii și Cultelor să restituie

reclamanților B.L.D., B.E., S.A.M., M.A., M.M. și M.A., în deplină proprietate

și posesie, imobilul constând în teren în suprafață de 4272 m.p., precum și

construcția aflată pe el.

Curtea a reținut că

reclamanții au solicitat suprafața totală de 29.780 m.p., iar prin decizia

civilă nr. 284/A/2006 a Curții de Apel Pitești, rămasă irevocabilă prin decizia

civilă nr. 2019 din 26 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis acțiunea în revendicare a

reclamanților și a fost obligată societatea pârâtă SC C. SA să lase în deplină

proprietate reclamanților suprafața de 11.770 m.p. identificată prin schița

anexă la raportul de expertiză tehnică din acel dosar. Pentru această suprafață

operează instituția autorității de lucru judecat.

Din coroborarea

probelor de la dosar s-a reținut că din terenul revendicat de reclamanți o

suprafață de 11.141 m.p. se află în perimetrul certificat și înscris ca atare

în planurile cadastrale ale S.C.P.V.Ș., societate pe care reclamanții nu au

chemat-o în judecată în prezenta cauză.

Astfel, din suprafața

solicitată, reclamanții sunt îndreptățiți să primească, în raport de modul în

care au formulat acțiunea și au învestit instanța de judecată, suprafața de

4.272 m.p. teren aferent imobilului, delimitându-se împreună cu locul de

parcare, zona de agrement și alei.

Prin decizia nr. 6802

din 19 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală au fost admise recursurile declarate de reclamanți,

M.F.P., Ministerul Culturii, casată hotărârea instanței de apel și cauza

trimisă spre rejudecare.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că la rejudecarea apelului nu s-a răspuns

apărărilor invocate de reclamanți.

Astfel, deși s-a

dovedit că SC C. SA a fost obligată irevocabil să respecte proprietatea

reclamanților pentru terenul de 11.770 mp, precum și că această societate nu

mai deține în integralitate terenul, încât reclamanții și-au menținut acțiunea

în revendicare pentru întreaga suprafață de 29.780 mp, anumite parcele

individualizate fiind deținute încă abuziv de Statul Român și date în

administrare către I.N.C.D.B.H.Ș., instanța nu a lămurit aceste aspecte:

Totodată, nu s-a

verificat apărarea reclamanților care punea în discuție valabilitatea titlului

cu care era deținută suprafața de 11.141 mp, aflată în perimetrul S.C.P.V.Ș.,

față de precizările că o parte din teren a fost preluată prin H.G. nr. 2113/2004.

S-a arătat că este

necesar să se facă distincția între deținătorul juridic și deținătorul de fapt

al imobilului.

La rejudecare,

instanța de apel a dispus suplimentarea probatoriului cu expertiză topometrică,

fixând obiectivele în funcție îndrumările deciziei de casare.

Reevaluând

probatoriul astfel completat, Curtea de Apel Pitești a pronunțat decizia civilă

nr. 35/ A din 3 martie 2011, prin care a admis apelul reclamanților împotriva

sentinței civile nr. 211 din 26 octombrie 2001, pe care a schimbat-o în tot, în

sensul că a admis acțiunea și a obligat pe pârâții Statul Român, prin M.F.P.,

Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național să lase reclamanților

în deplină proprietate și posesie imobilele și terenul aferent în suprafață

totală de 29.780 mp (identificate prin raportul de expertiză).

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat că nelegalitatea trecerii imobilelor

revendicare în proprietatea statului a fost dezlegată prin decizia anterioară

de casare, astfel încât, transmiterea prin acte succesive de către Statul Român

către Ministerul Culturii și Cultelor, precum și către ceilalți deținători, în

administrare, a imobilelor, are tot caracter nevalabil, deoarece se

fundamentează pe un act nul absolut, care nu poate produce efectul transmiterii

proprietății sau a anumitor atribute ale acesteia.

Instanța a reținut că

în analiza acțiunii în revendicare formulate, trebuie să cerceteze îndeplinirea

condițiilor ca reclamanții să aibă calitatea de proprietari neposesori iar

pârâții, pe aceea de posesori neproprietari.

Cum prin deciziile

anterioare de casare s-a dezlegat problema nelegalității preluării de către

stat a imobilelor și cum cu probele administrate, reclamanții au dovedit

calitatea procesuală activă, calitate care, în acțiunea în revendicare este o

problemă de fond, a rămas curții să verifice exclusiv problema „posesiunii”, în

limitele impuse prin decizia de casare.

S-a constatat că

suprafața totală a terenului revendicat este de 29780 mp și a fost identificată

de raportul de expertiză, aceasta incluzând și suprafața curți, construcții de

658 mp. Terenul de 658 mp este dat în administrare Ministerului Culturii și

Cultelor.

În ce privește

suprafața de teren dată în administrarea I.N.C.D.B.H.Ș., identificată de

expert, aceasta este de 29.122 mp, adică întregul teren revendicat de

reclamanți (mai puțin suprafața curți, construcții de 658 mp.).

S-a reținut că prin

H.G. nr. 2113/2004 a fost înființat I.N.C.D.B.H.Ș., prin reorganizarea

S.C.P.V.Ș., actul normativ menționând că unitatea a avut în administrare, 24 ha

teren, bunurile imobile aflate în proprietatea publică a statului și în

administrarea stațiunii trecând în administrarea institutului național.

Această operațiune

juridică nu poate însă produce efecte în prezentul litigiu, schimbarea

deținătorului de fapt al terenului fiind irelevantă față de împrejurarea că

există același deținător juridic, respectiv Statul Român.

Terenul pe care SC C.

SA a fost obligată să îl lase în deplină proprietate și posesie reclamanților

prin decizia civilă nr. 284/A/2006 a Curții de Apel Pitești (irevocabilă prin

decizia nr. 2019 din 29 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), a

fost identificat și el prin expertiză, fiind compus din suprafețele de 7.275 și

4.495 mp.

S-a constatat însă,

că această din urmă suprafață nu face parte din terenul revendicat de

reclamanți, de 29.780 mp., iar cealaltă suprafață, de 7.275 mp, s-a dovedit a

face parte din domeniul public al statului, a constituit obiectul hotărârii

pronunțate în revendicarea față de SC C. SA (fiind dată inițial în

administrarea Ministerului Culturii și Cultelor și I.N.C.D.B.H.Ș., prin

hotărârea de guvern anterior menționată).

S-a concluzionat de

către instanță, că întregul teren revendicat este compus din suprafața de 658

mp, deținută de pârâtul Ministerul Culturii și din suprafața de 29.122 mp,

pentru care există suprapunere, în sensul că a fost dată, succesiv, în

administrare de către Statul Român, atât pârâtului anterior, cât și

I.N.C.D.B.H.Ș.

Apreciindu-se că

reclamanții au un titlu de proprietate valabil, iar deținătorii terenului își

fondează faptul posesiunii pe un act nul absolut, a fost admis apelul și

schimbată sentința, în sensul admiterii acțiunii, cu obligarea pârâților să

lase în deplină proprietate și posesie imobilele și terenul aferent, în

suprafață totală de 29.780 mp (identificate în schița anexă la raportul de

expertiză).

Decizia a fost

atacată cu recurs de către pârâții Ministerul Culturii și Patrimoniului

Național și M.F.P.

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a formulat critici sub

următoarele aspecte:

Hotărârea nu cuprinde

motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, fiind incident motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, în raport de

materialul probator încuviințat și administrat, instanța a omis să se pronunțe

punctual cu privire atât la situația juridică a imobilului, cât și la

deținătorul actual al acestuia din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

incidentă în speță, câtă vreme, după soluționarea acțiunii în primă instanță,

reclamanții au înțeles să-și exercite dreptul legal de a notifica Ministerul

Culturii și Cultelor pentru restituirea imobilului.

Or, în calitatea lor

de persoane îndreptățite, reclamanții au rămas în pasivitate în ce privește

soluționarea pe cale administrativă a solicitării de restituire, preferând să

continue desfășurarea litigiului pe cale judecătorească.

Instanța nu motivează

cu privire la situația juridică actuală a bunului, aparținător domeniului

public și posibilitatea încadrării lui în Anexa nr. 2 a Legii nr. 10/2001, ca

imobil ce intră sub incidența art. 16 din acest act normativ, ceea ce ar fi

însemnat restituirea bunului în condițiile procedurii speciale reglementate de

acesta, iar nu prin executare silită imediată.

Deși admiterea unei

acțiuni în revendicare presupune, în mod obișnuit, ca în dispozitivul hotărârii

să se regăsească obligația de restituire a bunului către proprietarul neposesor

de către posesorul neproprietar, în speță o asemenea măsură nu există în sarcina

celorlalți deținători de fapt (I.N.C.D.B.H.Ș.).

În acest context,

măsura obligării celor doi pârâți, Ministerul Culturii și M.F.P., apare ca

fiind golită de conținut și imposibil de executat, de vreme ce nu s-a stabilit

modalitatea de restituire (imediată sau cu menținerea afectațiunii pe o

perioadă de 5 ani) și nici nu s-a decis cui anume incumbă această obligație,

fiind de neconceput, în acțiunea în revendicare, existența concomitentă a doi

detentori precari.

Hotărârea este

nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât instanța a apreciat eronat că

este vorba despre o acțiune de drept comun, pornită anterior Legii nr. 10/2001.

Deși acțiunea a fost

într-adevăr, promovată în anul 2000, după pronunțarea hotărârii de primă

instanță, reclamanții au înțeles să declanșeze procedura Legii nr. 10/2001,

prin transmiterea notificării înregistrate la Ministerul Culturii, pentru ca

după anul 2002 să rămână în pasivitate și să solicite reluarea judecății

acțiunii în revendicare.

Instanța de apel, la

rejudecare, ar fi trebuit să pună în discuție precizarea poziției procesuale a

reclamanților, fiind fără relevanță statuarea instanței de recurs, din primul

ciclu procesual, conform căreia acțiunea ar fi admisibilă, întrucât a fost

promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Chiar și în cazul

rejudecării apelului în raport de temeiul de drept invocat la promovarea

acțiunii (art. 480 C. civ.), instanța trebuia să observe că obligația de

restituire nu putea fi localizată în sarcina Ministerul Culturii și Cultelor.

Aceasta, întrucât în

speță, proprietarul neposesor este în fapt, locatarul acestui imobil, C.C.B.,

imobil cu privire la care Ministerul Culturii nu a emis decizie de soluționare

a notificării. În prezent, acest centru cultural nu mai funcționează în

subordinea Ministerului Culturii, ci sub autoritatea Consiliului județean

Argeș.

hotărârea este criticabilă din perspectiva acelorași motive de recurs,

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reluând în mare parte,

argumente regăsite și în recursul celuilalt pârât.

S-a susținut că

acțiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă, întrucât obiectul ei este

reprezentat de un bun care face parte din domeniul public al statului, iar față

de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 213/1998, asemenea bunuri sunt

inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

În mod eronat

instanța a reținut că nelegalitatea trecerii imobilului în proprietatea

statului a fost dezlegată prin decizia anterioară de casare.

Recurentul a redat

șirul transmisiunilor succesive care au avut loc cu privire la imobilul, fostă

reședință a familiei B., începând cu anul 1990 când a trecut din patrimoniul

Partidului Comunist în proprietatea statului, până în prezent, când parțial

parcelele se regăsesc și în domeniul public al statului, dat în administrare

Ministerului Culturii. Astfel, din suprafața de 29.780 mp, terenul de 658 mp cu

categoria de folosință „curți – construcții” a fost dat numai în administrarea

Ministerului Culturii, iar restul suprafeței de 29.122 mp a fost dată în

administrarea, atât a Ministerului Culturii cât și a I.N.C.D.B.H.Ș.

S-a arătat că

hotărârea nu a fost motivată cu respectarea exigențelor art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., aducându-se argumente identice celor din recursul Ministerului

Culturii.

Astfel, s-a făcut

referire la faptul că instanța nu s-a pronunțat punctual asupra situației

juridice a imobilului revendicat, a calității deținătorului actual și din

perspectiva Legii nr. 10/2001, incidentă în speță câtă vreme după soluționarea

nefavorabilă a acțiunii în primă instanță, reclamanții au transmis și

notificare.

De asemenea, s-a

făcut referire la necesitatea încadrării imobilului în categoria celor

enumerate în Anexa 2 a Legii nr. 10/2001 și astfel, restituirea să se realizeze

în condițiile procedurii speciale, cu menținerea afectațiunii bunului.

Intimații-reclamanți

nu au depus întâmpinare dar au solicitat prin concluzii scrise respingerea

recursurilor, dezvoltând argumente în legătură cu fiecare dintre aspectele

invocate de către recurenți.

Analizând criticile

deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.

Astfel:

recursul declarat de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Susținând nemotivarea

hotărârii și incidența prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul

pretinde o neanalizare a situației juridice a bunului și a deținătorului

acestuia din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

O astfel de critică

ignoră însă, cadrul procesual al judecății întrucât instanța a fost învestită

cu o acțiune în revendicare promovată în anul 2000, anterior intrării în

vigoare a legii speciale menționate de către recurent.

Această problemă de

drept, a valorificării dreptului de proprietate pretins pe calea acțiunii în

revendicare, fără să se poată opune dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece ar

însemna ca ele să retroactiveze, a fost tranșată de o manieră irevocabilă prin

prima decizie de casare pronunțată în cauză, decizia nr. 1839 din 8 martie 2005

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Ca atare, această

statuare a intrat în autoritate de lucru judecat și ea nu mai poate fi

contestată de părți, nici readusă în dezbaterea judiciară.

De aceea, în mod

corect instanța de apel nu a fost preocupată, în analiza făcută, de situația

juridică a bunului, afectațiunea acestuia și deținătorul imobilului din

perspectiva unei legi despre care se stabilise jurisdicțional că nu are

incidență în cauză:

Este lipsită de

pertinență și de asemenea, cu ignorarea autorității de lucru judecat a deciziei

de casare, critica vizând posibilitatea încadrării imobilului în categoria

prevăzută de Anexa 2 a Legii nr. 10/2001, astfel încât restituirea bunului „să

nu se facă prin executare silită imediată”.

Pentru a se prevala

de dispozițiile menționate, recurentul avea posibilitatea să dea curs

notificării transmise de către reclamanți în anul 2001 și să se plaseze astfel,

în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Așa cum recurentul

însuși menționează, notificarea a rămas nesoluționată până în prezent,

neputându-se imputa reclamanților faptul că au uzat de dreptul de opțiune

recunoscut de art. 46 din Legea nr. 10/2001 (întrucât atitudinea culpabilă

aparține unității notificate, ținută prin dispozițiile legale de un termen,

înăuntrul căruia trebuia să dea răspuns notificării).

În sensul textului

anterior indicat, reclamanții nu au renunțat la judecarea acțiunii în

revendicare ci, văzând că pretențiile lor nu au fost satisfăcute în procedura

legii speciale, au solicitat continuarea judecății pe calea dreptului comun.

Este nefondată și

critica potrivit căreia obligația de restituire, așa cum este ea precizată în

dispozitivul hotărârii, ar fi golită de conținut și imposibil de executat

întrucât nu s-ar menționa modalitatea de restituire „imediată sau cu păstrarea

afectațiunii pe o perioadă de 5 ani”.

Formulând o asemenea

critică, recurentul ignoră din nou cadrul judecății, care nu s-a desfășurat sub

incidența Legii nr. 10/2001, pentru a se face trimitere la art. 16 și la

categoriile de bunuri pentru care se poate păstra afectațiunea o anumită

perioadă.

O hotărâre

judecătorească are caracter executoriu în condițiile art. 374, 376 C. proc.

civ., iar acordarea unui termen pentru executarea acesteia se poate face

motivat, în termenii prevăzuți de art. 262 C. proc. civ.

Cum hotărârea atacată

nu are nicio mențiune referitoare la temporizarea executării, sunt evident

aplicabile regulile de drept comun referitoare la executorialitatea hotărârii.

Tot astfel,

împrejurarea că parte din teren se află la un alt deținător, I.N.C.D.B.H.Ș.,

decât cei obligați la restituire, nu este un aspect de nelegalitate a soluției.

Instanța de apel a

arătat în conținutul considerentelor, faptul că pe parcursul desfășurării

judecății, imobilul a făcut obiectul mai multor transmisiuni succesive,

schimbându-se deținătorul.

Asemenea transmisiuni

care au avut loc înaintea definitivării litigiului, în privința unui bun

litigios, sunt însă inopozabile reclamanților. Cei care au transmis succesiv

bunul în administrare fiind Ministerului Culturii și Statul Român, de la

început părți în proces, aceștia vor fi ținuți de obligația de restituire.

De altfel, cu ocazia

expertizei s-a constatat că terenul de 29.112 mp este deținut faptic de

Ministerului Culturii, dar același teren a fost dat în administrare și

I.N.C.D.B.H.Ș. „care însă nu-l folosește și îl consideră disponibil pentru

restituire”.

Prezența în proces a

Statului Român prin M.F.P. și a Ministerul Culturii și Patrimoniului Național,

cărora li s-a justificat legitimarea procesuală pasivă, a fost dată de

împrejurarea că aceștia au figurat, de la începutul procedurii judiciare, ca

titulari ai dreptului de proprietate, respectiv, de administrare asupra

imobilului, obiect al litigiului.

Or, potrivit art. 12

alin. (4) din Legea nr. 213/1998: „În litigiile referitoare la dreptul de

proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligația

să arate instanței cine este titularul dreptului de proprietate”, iar potrivit

alin. (5) al aceluiași articol: „În litigiile prevăzute la alin. (4), statul

este reprezentat de M.F.P.”.

Așadar, câtă vreme

imobilul s-a aflat, la data sesizării instanței, în proprietatea publică a

statului și în administrarea Ministerului Culturii, acestora le incumbă și

obligația de restituire, indiferent de transferul bunului pe parcursul

desfășurării procesului, cu ignorarea naturii litigioase a acestuia (și astfel,

cu sancțiunea inopozabilității actelor de transfer către reclamanți).

Invocând

nelegalitatea deciziei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul reia argumentele referitoare la aplicabilitatea în speță a Legii nr.

10/2001, dată de existența unei notificări pe temeiul acestui act normativ,

ceea ce ar fi impus instanței de apel ca la rejudecare, să ceară precizarea

poziției procesuale a reclamanților, fiind fără relevanță statuarea instanței

de recurs în legătură cu admisibilitatea acțiunii în revendicare.

Astfel cum s-a arătat

anterior, invocându-și propria culpă în nesoluționarea notificării, recurentul

reproșează reclamanților că au reluat judecata acțiunii în revendicare.

Or, această

posibilitate era recunoscută reclamanților pe temeiul dispozițiilor art. 46 din

Legea nr. 10/2001 (câtă vreme pe de o parte, ei nu renunțaseră anterior la

judecata acțiunii în revendicare iar pe de altă parte, nu obținuseră

satisfacerea pretențiilor lor în procedura legii speciale), fără ca aceasta să

însemne că reluarea judecății atrăgea modificarea cauzei juridice a acțiunii,

pentru că intrase în vigoare un nou act normativ.

Susținerea că

statuarea instanței de recurs asupra admisibilității acțiunii în revendicare

era lipsită de relevanță juridică și că la rejudecare, instanța de apel trebuia

să lămurească din nou cadrul procesual, ignoră efectul autorității de lucru

judecat și modalitatea în care se repercutează acesta în interiorul aceluiași

proces.

Așa cum s-a menționat

deja, statuarea instanței de recurs în legătură cu admisibilitatea acțiunii în

revendicare și lipsa de incidență a Legii nr. 10/2001, este irevocabilă și

intrată în autoritatea lucrului judecat, astfel încât această chestiune nu mai

poate fi pusă în discuție și reevaluată jurisdicțional.

Așadar, contrar

susținerii recurentului, la reluarea judecății, instanța era ținută de

dezlegarea dată acestui aspect prin decizia de casare.

de M.F.P.

Susținând

nelegalitatea deciziei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul pretinde caracterul inadmisibil al acțiunii în revendicare întrucât

obiectul ei îl reprezenta un bun din domeniul public al statului, ceea ce atrăgea

regimul juridic specific reglementat de Legea nr. 213/1998, cu consecința

insesizabilității, inalienabilității.

Critica este

nefondată, având în vedere că, pentru a avea regimul juridic menționat, este

necesar ca bunul să fi intrat în mod legal în patrimoniul statului și mai

departe, să poată fi afectat domeniului public al acestuia.

În speță, s-a statuat

însă, de asemenea cu autoritate de lucru judecat, prin prima decizie de casare

(8 martie 2005 a Î.C.C.J.) că „bunul a fost preluat de stat fără un titlu

valabil și poate fi revendicat de foștii proprietari sau de succesorii

acestora”.

De aceea, este

lipsită de relevanță juridică prezentarea tuturor actelor normative individuale

(Hotărâri de Guvern, Ordine ale miniștrilor) pe temeiul cărora imobilului i-a

fost schimbat deținătorul de-a lungul timpului, câtă vreme Statul, cel care a

dat în administrare bunul, nu a deținut un titlu valabil asupra acestuia.

În privința criticii

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., M.F.P. a prezentat

aceleași argumente cu cele din recursul Ministerului Culturii, susținând

nemotivarea soluției cu referire la situația juridică a imobilului din

perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Pentru considerentele

menționate deja în analiza celuilalt recurs, criticii i s-a constatat

caracterul nefondat.

Ca atare, ambele

recursuri declarate în cauză au dedus judecății aspecte care nu s-au putut

constitui în critici întemeiate de nelegalitate, astfel încât vor fi respinse

în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâtul Ministerul Culturii și

Patrimoniului Național și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva

deciziei nr. 35/ A din 3 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția civilă,

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 martie 2012.