ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1714/2023

Ședința publică din data de 28 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 11.05.2019, sub nr. x/2019, urmare a declinării cauzei prin sentința civilă nr. 17, pronunțată la data de 17 aprilie 2019 de către Tribunalul Vrancea, în favoarea Curții de Apel București, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat instanței anularea Deciziei nr. 17100/25.09.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților în legătură cu soluționarea dosarului de daună nr. x aferent poliței CASCO VN x și cererea de plată nr. x/08.08.2016 privind evenimentul asigurat din data de 30.03.2016, constând în incendiul produs în autocarul marca x, cu nr. de înmatriculare x, precum și obligarea pârâtului la plata daunei suferite ca urmare a evenimentului din data de 30.03.2016, produs în autocarul marca x, cu nr. de înmatriculare x, asigurat cu polița CASCO VN x, în valoare totală de 193.701,70 RON (120.698,50+73.003,26 RON), cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea ce face obiectul recursului dedus prezentei judecăți

Prin sentința civilă nr. 402/2021 pronunțată în data de 17.03.2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de completare a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Deopotrivă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Anterior, prin încheierea de ședință din data de 15 iulie 2020 instanța învestită cu judecarea pricinii, printre altele, a admis excepția inadmisibilității completării la acțiune, respingând totodată și administrarea oricărei probe, alta decât înscrisurile ce au stat la baza adoptării deciziei de către FGA.

Recursul formulat în cauză și motivele de casare invocate

Atât împotriva sentinței civile nr. 402/2021 pronunțată în data de 17.03.2021 de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cât și împotriva încheierii de ședință din data de 15 iulie 2020 a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. și, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, și, în principal, casarea în tot a hotărârilor recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar, în subsidiar, casarea în tot a hotărârilor recurate si reținerea cauzei spre rejudecare cu consecința admiterii cererii de chemare in judecată astfel cum a fost formulată si completată la 28.02.2019, respectiv să dispună:

Obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate atât în fond cât și în prezenta cale de atac.

Astfel, într-o primă critică recurenta susține nelegalitatea soluțiilor pronunțate prin încheierea de ședință din data de 15 iulie 2020, respectiv a soluției de admitere a excepției inadmisibilității completării de acțiune, precum și a soluției de respingere a oricărei alte probe, alta decât înscrisurile care au stat la baza adoptării deciziei de către FGA.

Arată că, prin încheierea de ședința din 15 iulie 2020, instanța de fond a dispus în mod netemeinic și nelegal, admiterea excepției inadmisibilității cererii de completare și respingerea probelor solicitate de parte în dovedirea contestației, iar prin sentința nr. 402 pronunțata la 17 1 martie 2021, instanța a dispus în mod netemeinic și nelegai respingerea cererii de chemare in judecată formulată de aceasta, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește nelegalitatea soluțiilor pronunțate prin încheierea de ședința din 15 iulie 2020, susține că, prin cererea de chemare in judecată astfel cum a fost completă, reclamanta a formulat atât contestație împotriva Deciziei nr. 17100/25.09.2018 conform art. alin. (5) din Legea 213/2015 si art. 19 din Legea 503/2004 și obligarea pârâtei la plata daunei indicate la pct. II din petitul recursului. In dovedirea cererii, recurenta susține că a solicitat prin cererea introductivă administrarea următoarelor probe: proba cu înscrisuri, proba cu martori, proba cu interogatoriu și proba cu expertiză.

La termenul de judecată din 15.07.2020, instanța de fond a pus in discuția părților atât excepția inadmisibilitatii cererii completatoare, invocata de intimatul-pârât, cât și probatoriul solicitat în cauză, dispunând în mod netemeinic și nelegal admiterea excepției inadmisibilitățiii cererii completatoare si respingerea probelor solicitate de parte in susținerea cererii de chemare in judecată, conform încheierii de ședința din 15 iulie 2020.

Consideră astfel că încheierea din 15 iulie 2020 a fost dată cu încălcarea art. 200 si art. 22 C. proc. civ., această critică încadrându-se în motivulde nelegalitate prevăzut de art. 488 alin 1 pct. 5 C. proc. civ.

În fapt, susține că, prin cererea completatoare a solicitat:

Redând apoi conținutul dispozițiilor art. 200 C. proc. civ., art. 194, art. 22 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., susține recurenta că, în analiza excepției inadmisibilității cererii completatoare, instanța, fără a pune in discuția părților încadrarea juridică a acestei cereri, deși, în mod vădit din motivarea încheierii reiese ca instanța apare ca nelămurita cu privire natura juridică a capetelor de cerere formulate în cuprinsul cererii de completare, a procedat la soluționarea excepției, pronunțând în mod nelegal și nemotivat admiterea acesteia.

Astfel, la pag. 3 a încheierii instanța arată că " repune in discuție pronunțarea instanței pe admisibilitatea completării de acțiune, dat fiind ca teoretic cel puțin ar fi necesare alte probe pentru soluționarea fondului." Mai departe, instanța dispune "admite excepția inadmisibilitatii completării de acțiune prin raportare la temeiul respingerii cererii reclamantei prin Decizia contestata {...)".

Or, astfel cum rezultă din cererea completatoare, recurenta susține că a solicitat instanței la punctele 1 si 2, obligarea pârâtului la plata daunelor ce reprezintă consecința tergiversării de către acesta a soluționării dosarului de daună si nicidecum daune ce ar fi acoperite de polița de asigurare și ar fi trebuit supuse analizei pârâtului în soluționarea dosarului de daună.

Consideră astfel că instanța, față de dispozițiile legale de mai sus, avea obligația ca prealabil soluționării excepției, să procedeze la regularizarea cererii completatoare și să stabilească atât încadrarea juridică a capetelor acestei cereri și, eventual, să pună in discuție împrejurările de fapt si de drept, competenta de soluționare și alte aspecte prealabile judecării excepției, obligație neindeplinită în cauză și care a atras pronunțarea unei soluții confuze asupra cererii completatoare.

Pentru aceste motive, apreciază ca hotărârea instanței este pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură indicate mai sus, viciu care nu poate fi înlaturat decât prin casarea hotărârii recurate, dat fiind că instanța de fond nu a intrat pe fondul cererii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea asigurării dublului grad de jurisdicție.

Într-o altă critică mai susține recurenta că încheierea din 15 iulie 2020 este nemotivată și a fost dată cu încălcarea art. 249 și urm. C. proc. civ. si art. 13 alin. (5) din Leaea 213/2015 si art. 19 (3) din Legea 503/2004, încadrând aceste critici în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, solicită a se constata că soluția instanței, de admitere a excepției înadmisibilitătii, nu cuprinde motivele de drept pe care se sprijină aceasta soluție si este pronunțata cu încălcarea art. 18 alin. (3) din Legea 554/2004.

Prin cererea completatoare a solicitat obligarea pârâtului la daunelor materiale cauzate prin tergiversarea soluționării dosarului de daună, și, nu cum în mod greșit a reținut instanța, că acestea ar reprezenta daune ce necesită analiza pârâtului în soluționarea dosarului de daună.

Consideră astfdel că retineririle instanței în motivarea soluției de admitere a excepției inadmisibilitatii, echivalează cu nemotivarea soluției pronunțate, atâta timp cât aceasta nu cuprinde încadrarea juridică acordată în cuprinsul cererii completatoare și, ca atare, nici analiza instanței sub acest aspect.

In ce privește reținerile instanței, apreciază că acestea echivalează cu refuzul judecării pricinii cu care instanța a fost investită.

Astfel, consideră că instanța nu se poate limita în analiza sa, doar la temeiul reținut în decizia contestată sau la probele administrate în dosarul de daună, de vreme ce partea a contestat atât legalitatea deciziei cât și conduita pârâtului pe parcursul soluționării dosarului de daună.

Instanța de fond, fiind investita cu verificarea legalității Deciziei atacate cât și a conduitei pârâtului în soluționarea cererii de plată, nu se poate limita strict la motivele deciziei și probele avute în vedere de către pârât, întrucât acest lucru ar însemna lipsirea de efecte juridice a prezentului demers judiciar și încălcarea dreptului la un proces echitabil și al dreptului la apărare.

In ce privește soluția de respingere a probelor solicitate de parte, susține recurentul că instanța reține aceleași considerente ca și cele avute în vedere la pronunțarea soluției de admitere a excepției inadmisibilității, soluție ce echivalează cu nemotivarea hotărârii și încalcarea dreptului la apărare al părții, respectiv a dispozitiilor art. 249 si urm. C. proc. civ. si art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 si art. 19 (3) din Legea 503/2004.

Astfel, deși instanța retine la pag. 3 a hotărârii că "respinge cererile în probatiune, altele decât înscrisurile dosarului, ca nefiind relevante pentru soluționarea prezentei acțiuni, care se va raporta strict la aspectele ținând de înscrisurile depuse, modul în care reclamanta s-a conformat sau a putut sa se conformeze solicitărilor FGA si daca FGA ar fi trebuit sa complinească probatoriul reclamantei.", arata că " daca va aprecia că înscrisurile nu erau suficiente și trebuiau depuse diligente spre a obține probe, se va dispune in consecință".

Or, dezbaterile de la acest termen priveau tocmai necesitatea administrării de probe suplimentare, respectiv proba cu martorul B., pentru dovedirea cauzelor și împrejurărilor producerii evenimentului, în lipsa documentelor solicitate tardiv de către pârât, martor necontestat de pârât, interogatoriul pârâtului în vederea dovedirii conduitei acestuia în tergiversarea soluționării dosarului de dauna și proba cu expertiză în dovedirea valorii despagubirilor solicitate, susțineri ce nu au fost analizate de instanță, întrucât aceasta a apreciat în mod greșit că în cauza nu pot fi administrate alte probe în afara celor avute în vedere la soluționarea dosarului de dauna.

Fiind la termenul de probe, admisibilitatea probelor solicitate si administrarea lor ar fi trebuit analizata la acest termen si nu ulterior, ori soluția de respingere a probelor, nemotivata de altfel, cu rezerva instanței de a dispune o viitoare administrare a altor probe daca va aprecia necesar incalca atât dispozițiile procedurale, cât și dreptul la apărare.

Pentru aceste motive, solicită a se constata nelegalitatea încheierii de ședință din 15.03.2020 și, în consecință, a se admite recursul, astfel cum a fost formulat.

Cât privește nelegalitatea sentinței pronunțate în cauză, susține recurenta că aceasta a fost pronunțata cu încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ., art. 21 alin. (2), art. 22 alin. (1) artM5.16 din Norma 16/2015, art. 13 alin. (3) din Legea din Leaea 213/2015. Art. 13 (4) din L 213/2004 corob cu art. 23 din Leaea 503/2004.

Astfel, arată că, deși a dovedit pe tot parcursul judecății că acele Condițiile de asigurare invocate de pârât în cuprinsul Deciziei contestate nu îi sunt opozabile, acestea nefiind însușite prin semnătură de către parte, instanța, în mod netemeinic și nelegal, a reținut că acestea fac parte din Contractul de asigurare semnat între părți, în condițiile în care Polița de asigurare nr. x/31.03.2021 reprezintă singurul act semnat între reclamantă și Asigurator având o existență de sine stătătoare și natura juridica a unui Contract de asigurare, termenii și condițiile acestuia fiind stipulați în cuprinsul Poliței, conform dispozițiilor legale aplicabile cauza, acesta nefiind însoțit la data semnării lui de alte anexe care să fie însușite de recurentă prin semnătură.

Consideră astfel că simpla mențiune din cuprinsul poliței, precum ca aceasta ar fi încheiată în baza condițiilor de asigurare cod x ca, ediția 1, revizia în vigoare, fără a se preciza dacă aceste condiții ar face parte integranta din poliță și ar constitui Anexa la Polița, nu poate justifica opozabilitatea acestor condiții față de recurentă.

Deși instanța reține dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ., apreciază că soluția pronunțată încalcă în mod flagrant aceste dispoziții, de vreme ce pârâta nu a făcut dovada că aceste condiții generale ar fi fost valabil asumate de subscrisa. Invocând dispozițiile art. 1204 C. civ., conform cărora consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză - susține recurenta că simpla mențiune din Polița că aceasta ar fi încheiată în baza condițiilor de asigurare cod AC 203001, nu poate fi interpretată în sensul că i-au fost aduse la cunoștința aceste condiții.

Raportat la art. 2.200 C. civ., susține recurenta că, în lipsa dovezilor care să ateste însușirea de către aceasta a condițiilor de asigurare de care se prevalează pârâtul în cuprinsul deciziei contestate, apreciază că sentința recurată întemeiata pe aceste condiții contractuale ce nu îi sunt opozabile, este netemeinică și nelegală.

Chiar si in ipoteza în care s-ar aprecia că aceste condiții de asigurare i-ar fi opozabile solicită a se observa că intimatul-pârât nu se poate prevala de neîndeplinirea art. 5.2 din aceste condiții, având in vedere ca a lăsat în nelucrare cererea de despăgubiri o perioada lungă de timp, determinând astfel imposibilitatea părții de a mai obține documentele solicitate.

Consideră că, în analiza conduitei pârâtului, instanța de fond trebuia sa analize daca acesta însuși și-a respectat obligațiile legale de analiză a cauzelor și împrejurărilor producerii evenimentului asigurat, analiză pe care instanța nu a efectuat-o, recurenta a susținut tergiversarea soluționării cererii de despăgubiri.

Invocând dispozițiile art. 15 lit. c) din Norma 16/201, susține recurenta că pârâtul i-a comunicat necesitatea depunerii unor înscrisuri noi abia la data de 02.10.2017, la circa un an jumătate după producerea evenimentului asigurat, făcând astfel imposibila obținerea unor înscrisuri constatatoare. De altfel prin Declarația-Modei Anexa 7 la Norma 16/2015, recurenta a declarat pe propria răspundere cauzele si împrejurările producerii evenimentului, declarație ce nu a fost contestată sau invalidată de către pârâtă, însă această declarație prevăzuta de art. 20 alin. (1) din Norma 16/2015, a fost ignorată cu desăvârșire de către instanța de judecata.

Or, potrivit Art. 13 (4) din L 213/2004 corob cu art. 23 din Legea 503/2004, pârâtul avea obligația desemnării unei Comisii Speciale pentru analiza dosarului de dauna în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii și respectiv, obligația soluționării dosarului/plații daunelor solicitate în termen de 60 de zile de la depunerea cererii, obligații nerespectate de pârât .

Astfel, față de aceste considerente recurenta apreciază că soluția instanței de fond încalcă dispozițiile legale de mai sus, în cauză instanța ignorând cu desăvârșire conduita pârâtului pe parcursul soluționării dosarului de daună.

În plus, în lipsa documentelor solicitate și dată fiind conduita pârâtului, instanța de fond avea obligația să verifice condițiile și împrejurările producerii riscului asigurat prin administrarea probelor solicitate de parte, cu precădere proba cu martorul B., necontestat de pârât, verificare pe care aceasta nu a efectuat-o în cauză, sens în care solicită a se avea în vedere motivele de nelegalitate arătate la pct. III de mai sus.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat si obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea prezentului dosar.

Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurenta – reclamantă, solicitând respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței de fond, ca temeinică și legală.

Răspunsul la întâmpinare

Deși întâmpinarea intimatului - pârât i-a fost comunicată în termenul legal, recurenta – reclamantă nu a combătut apărările acestuia în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispozițiile art. 471

1

alin. (4) din C. proc. civ., incidente și în cazul recursului, conform art. 490 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit cu soluționarea dosarulu din data de 01.02.2022, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 28.03.2023, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, după ce a luat act de concluziile recurentei – reclamante, pe fondul recursului, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise și a reținut dosarul spre soluționare asupra cererii de recurs ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de criticile formulate în cadrul recursului, de apărările din cuprinsul întâmpinării și de prevederile legale incidente în cauza de față, constată că recursul promovat de recurenta A. S.R.L. este nefondat, motiv pentru care urmează a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.) sub numărul x/08.08.2016, B., în numele S.C. A. S.R.L. a solicitat suma în cuantum de 120.698,16 RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a unui incendiu ce s-ar fi produs în data de 30.03.2016.

O astfel de cerere de plată a fost respinsă de FGA prin Decizia nr. 17100/25.09.2018 ("decizia FGA"), prin demersul judiciar pendinte reclamanta învestind instanța de contencios administrativ cu o acțiune având drept obiect inițial anularea unui astfel de act administrativ cu caracter individual.

Prin cererea înregistrată la data de 28.02.2019 pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanta A. S.R.L. a înțeles să-și completeze obiectul acțiunii cu două noi capete de cerere, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă, cu titlu de daune și a următoarelor sume:

Prin instanță a respins atât cererea de completare a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, cât și cererea de anulare a deciziei FGA, ca neîntemeiată, reținând legalitatea acestei decizii, iar aceste soluții sunt legale, fiind împărtășite și de instanța de control judiciar, motivat de faptul că reflectă o interpretare și aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel, fondate criticile subsumate de recurentă cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta a susținut nelegalitatea încheierii de ședință din data de 15 iulie 2020, din perspectiva soluției ce a fost date excepției inadmisibilității cererii completatoare, excepție invocată de intimata – pârâtă, dar și a soluției de respingere a probelor solicitate de recurentă în susținerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, partea susținând că această încheierea a fost dată cu încălcarea art. 200 și art. 22 din C. proc. civ.

Această critică nu poate fi reținută de Înalta Curte, în considerarea faptului că instanța de judecată este învestită cu verificarea legalității deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților în raport de cererea de plată ce a fost formulată în fața autorității administrative, fiind inadmisibilă analizarea unor precizări depuse ulterior emiterii actului contestat.

În condițiile în care instanța este chemată să verifice exclusiv legalitatea și temeinicia deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 213/2015, lege care guvernează raportul juridic de drept administrativ creat între părți ca urmare a învestirii FGA cu cererea de plată, orice pretenție ce se ridică pentru prima oară în fața instanței de judecată, fără ca aceasta să fi fost supusă anterior Comisiei Speciale din cadrul FGA încalcă prevederile acestei legi, motiv pentru care soluția pronunțată de instanța de fond prin încheierea de ședință din data de 15 iulie 2020, de admitere a excepției inadmisibilității completării de acțiune, este legală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a cadrului normativ incident litigiului dedus judecății.

Este nefondată susținerea recurentei conform căreia " din motivarea încheierii reiese că instanța apare ca nelămurită cu privire la natura juridică a capetelor de cerere formulate în cuprinsul cererii de completare", prima instanță pronunțându-se în mod corect, față de dispozițiile art. 248 C. proc. civ., mai întâi asupra excepției inadmisibilității cerererii completatoare, excepție invocată de intimata – pârâtă în cadrul întâmpinării, și nu pentru că ar fi fost nelămurită asupra naturii juridice a cererii.

Eronat susține recurenta că instanța "avea obligația ca prealabil soluționării excepției să procedeze la regularizarea cererii completatoare și să stabilească atât încadrarea juridică a capetelor acestei cereri și eventual să pună în discuție împrejurările de fapt și de drept...", dispozițiile art. 200 din C. proc. civ., invocate de parte în susținerea acestei critici, referindu-se la cererea de chemare în judecată reglementată de art. 194 -197 C. proc. civ. și nu la cererea completatoare formulată de reclamantă în temeiul art. 204 C. proc. civ.

Nici dispozițiile art. 22 din C. proc. civ. nu au fost încălcate de prima instanță, în condițiile în care acestea reglementează dreptul judecătorului de a solicita lămuriri părților, dacă apreciază necesar, și nu obligația de a pune în discuția părților încadrarea juridică a tuturor cererilor formulate de acestea, cum eronat se susține.

În cauză nu se poate reține nici încălcarea dreptului la apărare prin respingerea celorlalte probe solicitate de recurenta – reclamantă " altele decât înscrisurile dosarului".

Împrejurarea că prima instanța a respins proba testimonială, proba cu expertiză tehnică, precum și proba "cu alte înscrisuri dacă se vor mai dobândi ulterior", astfel cum au fost solicitate de recurenta – reclamantă, nu implică o încălcare a normelor de drept procesual, iar motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. nu vizează modalitatea în care instanța a înțeles să recunoască utilitatea, relevanța și concludența probelor a căror administrare a fost propusă în cauză, cu atât mai mult cu cât în speță instanța de fond a expus argumentele pentru care le-a considerat ca " nefiind relevante pentru soluționarea prezentei acțiuni".

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată ca fiind nefondate criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se reține încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 200 și art. 22 din C. proc. civ. la pronunțarea încheierii de ședință din data de 15 iulie 2020, cum eronat susține recurenta -reclamantă.

Nici criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate, instanța de control judiciar neidentificând o nemotivare a aceleiași încheieri.

Astfel, analizând încheierea Înalta Curte constată că prima instanță a motivat soluția de admitere a excepției inadmisibilității cererii completatoare, reținând, la fila x ultimul paragraf din cuprinsul încheierii, următoarele considerente: " Instanța, după deliberare, admite excepția inadmisibilității completării de acțiune prin raportare la temeiul respingerii cererii reclamantei prin Decizia contestată, temei al respingerii care impune instanței de judecată strict cenzurarea soluției acesteia din perspectiva probelor avute la îndemână la momentul pronunțării Deciziei dar și din perspectiva eventualelor diligențe pe care autoritatea ar fi fost sau nu în măsură să le solicite reclamantei. Cu alte cuvinte, dacă s-au respectat prevederile legale în ceea ce privește administrarea tuturor probelor necesare pentru justa soluționare a cererii de plată".

Or, raportat la aceste considerente, în mod eronat susține recurenta că reținerile instanței în motivarea soluției de admitere a excepției inadmisibilității "echivalează cu nemotivarea soluției pronunțate atâta timp cât aceasta nu cuprinde încadrarea juridică acordată . . . . . . . . . .în cuprinsul cererii completatoare", neexistând nici o normă legală care să oblige instanța să menționeze expres încadrarea juridică dată de parte în cuprinsul cererii sale.

Nici cu privire la soluția de respingere a probelor solicitate de recurenta – reclamantă nu se poate reține o nemotivare a instanței, raportat la considerentele reproduse chiar de recurenta – reclamantă la pct. 43 din motivele de recurs, partea însăși redând cu exactitate motivarea instanței de fond.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că încheierea de ședință din data de 15 iulie 2020 îndeplinește cerințele impuse de art. 233 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond expunând în mod corespunzător cererile și susținerile părților, dar și argumentele care au condus la pronunțarea soluției de admitere a excepției inadmisibilității completării la acțiune și considerentele pentru care a respins cererile în probațiune formulate de recurenta – reclamantă, altele decât înscrisurile de la dosar.

Prin urmare, nici criticile recurentei privind nemotivarea încheierii de ședință din data de 15 iulie 2020 sub aspectul soluțiilor ce au fost date excepției inadmisibilității cererii completatoare și probatoriului solicitat de recurenta – reclamantă, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu pot fi reținute, fiind nefondate.

În ceea ce privește criticile aduse sentinței civile nr. 402/17.03.2021, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată Înalta Curte că, potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cadrul acestui motiv de recurs recurenta a susținut în esență încălcarea de către instanță a dispozițiilor art. 1270 C. civ., art. 21 alin. (2), art. 22 alin. (1), art. 15,16 din Norma nr. 16/2015, art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, art. 13 (4) din Legea nr. 213/2004, coroborat cu art. 23 din Legea nr. 503/2004.

Aceste critici nu pot fi reținute de către instanța de control judiciar raportat la clauza prevăzută la art. 5.2 din Condițiile Generale de Asigurare și clauza prevăzută de art. 11.2 din aceleași condiții, privind neîndeplinirea obligațiilor reclamantei de a înștiința și a solicita acte cu privire la cauzele și împrejurările producerii evenimentului asigurat(după caz, unitățile de pompieri sau alte organe de cercetare, cele mai apropiate de locul producerii evenimentului asigurat) și de a le depune la asigurator.

Potrivit clauzei prevăzute la art. 5.2 din condițiile de asigurare la care se face trimitere în polița de asigurare, asiguratorul este îndreptățit să nu acorde despăgubiri în cazul în care asiguratul nu și-a îndeplinit obligațiile decurgând din contractul de asigurare, iar potrivit clauzei prevăzute la art. 11.2 din aceleași condiții de asigurare, în caz de producere a riscului asigurat, asiguratul este obligat să înștiințeze și să ceară întocmirea de acte cu privire la cauzele și împrejurările producerii evenimentului asigurat, după caz de la unitățile de pompieri sau alte organe de cercetare, cele mai apropiate de locul producerii evenimentului asigurat(clauza 11.2, lit. b), b).2) și să depună la asigurător documentația privind evenimentul asigurat, în termen de 10 zile de la avizarea producerii evenimentului asigurat(clauza 11.2 lit. d), cuprinzând actele originale întocmite de poliție sau alte organe de cercetare cu privire la cauzele și împrejurările producerii evenimentului asigurat, după caz(clauza 11.2 lit. d), d).1).

Cum în cuprinsul poliței de asigurare se menționează faptul că polița a fost încheiată în baza condițiilor de asigurare cod x-CA, ediția 1, revizia în vigoare, în acord cu instanța de fond și Înalta Curte constată că recurentei îi sunt opozabile condițiile de asigurare indicate în cuprinsul poliței, în raport de dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ. potrivit cărora: contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, neavând nici o relevanță faptul că reclamantei nu i-au fost înmânate în mod efectiv aceste condiții, câtă vreme acestea au fost indicate în cuprinsul poliției de asigurare, însușită de reclamantă prin semnătură, iar aceasta avea posibilitatea se a solicita înmânarea acestor condiții.

Având în vedere caracterul obligatoriu al acestor clauze, în condițiile în care recurenta – reclamantă nu a depus nici un document " de la unitățile de pompieri sau alte organe de cercetare cu privire la cauzele și împrejurările producerii evenimentului asigurat", în mod corect instanța de fond a reținut legalitatea și temeinicia deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, fiind incidentă în cauză clauza de excludere a acordării de despăgubiri prevăzută de art. 5.2 din condițiile de asigurare mai sus indicate.

Astfel, însușindu-și raționamentul juridic expus de instanța de fond în hotărârea pronunțată, pe care îl apreciază legal și temeinic, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul de primă jurisdicție apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din data de 15 iulie 2020 și a sentinței civile nr. 402/2021 din data de 17 martie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 28 martie 2023.