ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5824/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la 6 iulie 2018, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 15101/11.06.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A), în analizarea cererii de plată nr. x/22.03.2017 și a înscrisurilor nepuse la dosarul de daună referință A. Casco x/2015, solicitând admiterea contestației, anularea Deciziei nr. 15101/11.06.2018, în ceea ce privește respingerea cererii de plată a sumei de 3405,16 RON reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată aferente dosarului de instanță nr. x/2015

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 614 din data de 19 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea contestației, astfel cum a fost formulată. Din sinteza criticilor evocate de recurentă, rezultă că aceasta susține o greșită aplicare, de către prima instanță, a dispozițiilor art. 2 alin. (3), art. 4 și art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 25 alin. (3) din Norma nr. 16/2015 și a dispozițiilor Normei ASF nr. 23/2014, considerând recurenta că maniera în care a dezlegat judecătorul fondului chestiunea naturii juridice a sumei de 3405,16 RON reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, contravine anterior menționatelor prevederi normative. Susține, de asemenea, recurenta că din interpretarea dispozițiilor legale mai sus menționate, care reglementează activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților, rezultă faptul că pârâtul se poate înscrie la masa credală a asiguratorului aflat în faliment cu orice dobânzi și/sau cheltuieli efectuate din disponibilitățile Fondului cu titlu de creanțe de asigurări. Astfel, apreciază recurenta că din interpretarea per a contrario a acestor dispoziții rezultă că penalitățile de întârziere sunt un drept accesoriu față de despăgubirea achitată, iar în contextul incidenței principiului de drept accesoriul urmează soarta principalului, decizia pârâtului de respingere la plată a sumei de 3405,16 RON este neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală, reiterând, în esență, apărările formulate și în fața instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 12 iulie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 24 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/2017, recurenta - reclamanta, în calitate de asigurător Casco, a solicitat plata sumei de 3405.16 Ron reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 3177,72 RON și cheltuieli de judecată, în cuantum de 227,44 RON, la care asigurătorul în faliment B. S.A. Sibiu a fost obligat prin sentința civilă nr. 4218/19.08.2016 emisă de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2015. Cererea de plată a fost respinsă, însă, de pârât prin Decizia nr. 15101/11.06.2018, iar prin sentința civilă nr. 614 din data de 19 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a apreciat că actul administrativ individual contestat este conform prevederilor legale în aplicarea cărora a fost emis, respingând cererea recurentei - reclamante, apreciind, în esență, instanța că pretențiile reclamantei nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile sale, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A.. Deși, prin memoriul de recurs, reclamanta A. S.A. susține teza pronunțării unei astfel de hotărâri judecătorești cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 2 alin. (3), art. 4 și art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 25 alin. (3) din Norma nr. 16/2015 și a dispozițiilor Normei ASF nr. 23/2014, Înalta Curte nu poate împărtăși astfel de alegații, apreciindu-le ca fiind nefondate, în contextul în care prima instanță a realizat atât o justă interpretare cât și o corectă aplicare a acestora. Înalta Curte amintește că potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015: "(1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015. (2) Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate." De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în stare de insolvență, Fondul este în drept să efectueze plați din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condițiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și ale prezentei norme." Astfel, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraților este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule. În acest sens sunt și aspectele statuate prin Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la examinarea recursului în interesul legii, unde s-a arătat că nici din punct de vedere legal și nici convențional Fondului de garantare a asiguraților nu-i revine vreo obligație decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind doar un garant în ceea ce privește plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanței de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător. Așadar, în cazul Fondului de Garantare a Asiguraților există o societate de asigurare care are calitatea de subiect de drept, împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar din disponibilitățile FGA se asigură efectuarea plății despăgubirilor către creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri administrative. Raporturile dintre creditorii de asigurări și FGA se derulează în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 213/2015, iar potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 "(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)". Din textul legal menționat rezultă, fără echivoc, faptul că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile FGA, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare. Totodată, după cum corect a reținut și instanța de fond, întrucât conform prevederilor art. 2214 C. civ. în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În cauza de față, din considerentele sentinței civile nr. 4218/19.08.2016, emisă de Judecătoria Sibiu, în dosarul nr. x/2015, rezultă că o astfel de instanță a obligat asigurătorul B. S.A. Sibiu la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, plus cheltuieli de judecată, reținând, în temeiul art. 1357 C. civ. și art. 453 C. proc. civ., culpa asigurătorului pentru efectuare cu întârziere a pății sumei de 16.902,74 RON către recurenta - reclamantă. În acest context, asigurătorul B. S.A. Sibiu datora penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și în demararea litigiului. Prin urmare, recurenta - reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv penalități și cheltuieli de judecată, a căror cauză este comportamentul culpabil al asiguratorului. Referitor la stabilirea noțiunii legale de despăgubiri, relevante sunt și prevederile art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, conform cărora: "(6) În situația în care dosarul de daună conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat", iar potrivit art. 37: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere" Norma specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului. Este nefondată interpretarea în sensul că, raportat la art. 25 din Norma nr. 16/2015, reprezintă creanțe de asigurări și sumele avansate prestatorilor de servicii pentru instrumentarea și lichidarea dosarelor de dauna, iar prin analogie, cheltuielile de judecată au aceeași natură juridică. Totodată, însușindu-și raționamentul juridic expus de instanța de fond în hotărârea pronunțată, pe care îl apreciază legal și temeinic, Înalta Curte consideră că interpretarea coroborată a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 (ce dispun că Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale, putând înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale), cu dispozițiile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 (ce prevăd că: Fondul este îndreptățit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum și orice dobânzi și/sau cheltuieli efectuate din disponibilitățile Fondului cu titlu de creanțe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015"), nu poate conduce la concluzia extinderii sferei noțiunii de "creanță de asigurare", în sensul conferirii unei astfel de naturi și penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată. Potrivit unor astfel de prevederi Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți, și nu în drepturile asigurătorilor în faliment, iar sumele cu care FGA se poate înscrie la masa credală asupra averii asigurătorului falit trebuie să îndeplinească acele condiții indicate în paragrafele anterioare spre a fi calificate drept creanțe de asigurări. Pe cale de consecință, FGA se poate înscrie la masa credală cu dobânzile și/sau cheltuielile achitate creditorilor de asigurări, însă numai cu acelea care îndeplinesc condițiile spre a fi calificate drept creanțe de asigure. Or, în cazul penalităților de întârziere și al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiția reglementată de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată a acestuia și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului în faliment. În concluzie, constatând că sentința recurată este legală, fiind rezultatul unei corecte interpretări și aplicări a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 614 din data de 19 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,