ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1241/2023

Ședința publică din data de 7 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, în data de 04.03.2021 sub numărul x/2021 reclamanta A. S.A., a formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației acțiune în contencios administrativ prin care a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, raportat la textele de lege incidente în cauză și având în vedere probatoriul administrat să se dispună:

- în subsidiar, obligarea pârâtului la plata sumei de 300.154,52 RON reprezentând dobânzi legale aferente sumei de 2.369.380 RON calculată pentru perioada 03.07.2018 -17.07.2020 ce a fost executată în baza titlului executoriu Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat în data de 18.04.2016 cu nr. x, ulterior anulat prin hotărâre judecătorească definitivă

- în subsidiar obligarea pârâtului la plata sumei de 795.788,64 RON cu titlu de dobânzi legale aferente sumei de 1.693.379,84 RON conform cererii de rambursare nr. x/10.11.2015 aferente Proiectului "Creșterea calității serviciilor turistice în cadrul C. prin crearea unei infrastructuri de agreement specific" Contract de finanțare cod SMIS 20502 de la data scadenței acesteia și până la data plății 22.07.2020

- în subsidiar obligarea pârâtului la plata sumei de 1.283.733,81 RON cu titlu de dobânzi legale aferente sumei de 2.838.029,63 RON conform cererii de rambursare nr. x/15.01.2016 aferente Proiectului "Creșterea calității serviciilor turistice în cadrul C. prin crearea unei infrastructuri de agreement specific" Contract de finanțare cod SMIS 20502 de la data scadentei acesteia 15..01.2016 și până la data plății 22.07.2020

Prin sentința civilă nr. 345 din data de 10 iunie 2021, Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția prscripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă.

Împotriva sentinței civile nr. 345 din data de 10 iunie 2021 a Curții de Apel Timișoara – secția contencios administrativ, a declarat recurs recurenta – reclamantă B. S.A. și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta – reclamantă a arătat că executarea silită a sumei retinute în procesul-verbal anulat s-a efectuat în timpul litigiului de anulare a actului administrativ, conform graficului de eșalonare mai sus amintit.

Or, în acest context, recurenta a susținut că, în mod evident nu putea evalua întinderea pagubei la data promovării acțiunii în anulare, cu atât mai mult cu cât, pe parcursul derulării litigiului, a obținut și o suspendare a executării silite a titlului executoriu.

De asemenea, a apreciat că este în afara dispozițiilor legale, motivarea instanței de fond în sensul că putea determina prejudiciul produs prin lipsa de folosință a sumelor de bani la data promovarii actiunii în anulare, câtă vreme executarea acestei sumei de bani a început mult după promovarea litigiului – moment până la care nu au fost prejudiciați prin lipsa de folosință a sumelor de bani datorate în temeiul titlului executoriu.

Pe cale de consecință, cererea în despăgubiri a fost forumulată în interiorul termenului de un an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât data la care a cunoscut, respectiv trebuia să cunoaștem întinderea pagubei respective, este data anulării titlului de creanță, până la această anulare prin hotărâre judecătorească, titlul de creanță bucurându-se de prezumția de legalitate și executorialitate conferite actelor administrative.

Nu se poate susține, astfel cum în mod nelegal a reținut instanța de fond, că a cunoscut întinderea pagubei încă de la momentul emiterii actelor administrative (2016), contestate și anulate ulterior de instanța de contencios administrative, având în vedere că sumele solicitate cu titlu de despăgubiri reprezintă dobândă fiscală/legală, respectiv prejudiciul cauzat ca urmare a lipsei de folosință a sumelor de bani achitate conform graficului de eșalonare pe parcursul derulării litigiului având ca obiect "anulare acte administrative". Instanța de fond nu a avut în vedere că executarea silită a titlului de creanță(act administrativ anulat) prin care s-a stabilit în sarcina societății că nu putea beneficia de finanțare nerambursabilă, stabilind în sarcina societatii obligația achitării autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene a unui debit (creanță bugetară) în cuantum de 7.108.198,27 le – a început în 2018, după 2 ani de la data emiterii actului administrativ (anulat în 5 martie 2020 prin Decizia ICCJ).

Raportat la faptul că pârâta a procedat la restituirea sumei executate conform graficului de eșalonare, (în timpul litigiului de anulare act administrativ), respectiv la achitarea sumelor conform cererilor de rambursare nr. x și nr. 14 aferente proiectului, se poate afirma că doar de la această dată a cunoscut întinderea pagubei, respectiv perioada pentru care pârâta a lipsit societate de folosința sumelor de bani.

Data fiind circumstanțele de fapt ale speței, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire este reprezentată de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului administrativ, societății neputându-i fi opozabilă data comunicării actului administrativ, dată la care actul era în ființă, nefiind invalidat de o instanță de judecată și mai mult, nu a fost prejudiciată de lipsa de folosinta a sumelor de bani la data comunicării actului administrativ.

Așadar, la data de 05.03.2020 (data pronunțării deciziei ICCJ), a început să curgă termenul de prescripție de un an reglementat de art. 19 alin. (1) și (2) din Legea 554/2004, raportat la art. 11 alin. (2) din același act normativ.

Instanța de fond nu a avut în vedere că așa cum se reține în decizia ICCJ nr. 22/2019 (obligatorie), potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, momentul la care persoana vătămată a cunoscut efectiv paguba este un moment subiectiv. Numai că, legiuitorul nu se raportează numai la momentul subiectiv al cunoașterii efective de către reclamant a întinderii pagubei ce i-a fost cauzată, ci fixează un al doilea moment, obiectiv, care constă în data la care, după împrejurări, persoana vătămată trebuia să cunoască sau ar fi trebuit să cunoască în mod obiectiv, întinderea prejudiciului.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul – pârât Ministerul Dezvoltării, Lurărilor Publice și Administrației a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând sentința recurată prin prisma motivului de recurs invocat și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, față de următoarele considerente:

În fapt, prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat in data de 18.04.2016 cu nr. x, Ministerul Dezvoltării Regionale si Administrației Publice prin Structura de Control a reținut în sarcina societății B. S.A. obligația achitării autorității cu competente în gestionarea fondurilor europene a unui debit (creanță bugetară) în cuantum de 7.108.198,27 RON.

Prin sentința civilă nr. 29/2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. x/2016 s-a respins acțiunea în anularea procesului-verbal anterior menționat.

Prin decizia civilă nr. 1426 din 5 martie 2020, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 29 din 25 ianuarie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. A casat în tot sentința recurată și rejudecând cauza a admis acțiunea reclamantei, a anulat decizia nr. 189/01.07.2016 și procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/18.04.2016.

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, recurenta – reclamantă B. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației la plata de despăgubiri repezentând dobânzi aferente sumei de 2.369.380 RON calculată pentru perioada 03.07.2018 -17.07.2020 ce a fost executată în baza titlului executoriu Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat in data de 18,042016 cu nr. x, ulterior anulat prin hotărâre judecătorească definitivă.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri reprezentând dobânzi aferente sumei de 1.693.379,84 RON conform cererii de rambursare nr. x/10.11.2015 și sumei de 2.838.029,63 RON conform cererii de rambursare nr. x/15.01.2016 aferente Proiectului "Creșterea calitătii serviciilor turistice în cadrul C. prin crearea unei infrastructuri de agreement specific" Contract de finanțare cod SMIS 20502 de la data scadenței acesteia și până la data plății 22.07.2020.

Prin sentința recurată, instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, în baza art. 19 din Legea 554/2004, și a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.

Curtea de Apel a reținut că la momentul introducerii acțiunii de anulare a actelor administrative contestate, respectiv în anul 2016, persoana vătămată, cu o diligența rezonabilă, putea cunoaște existența pagubei din momentul formulării acțiunii în anulare, fiind vorba de dobânda menită să acopere un prejudiciu produs prin lipsa de folosință a sumelor de bani datorate în temeiul actului administrativ a cărui anulare a solicitat-o, așadar de un prejudiciu determinabil, chiar dacă întinderea sa exactă nu era determinată la acel moment.

Raportat la dezlegarea dată de instanța de fond excepției prescripției dreptului material la acțiune în despăgubirile de față și la criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată ca fiind întemeiat motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, în mod greșit, prima instanță a considerat că la data sesizării instanței cu prezenta acțiune era împlinit termenul de prescripție.

În cauză, instanța de control judiciar constată că până la momentul anulării prin hotărâre judecătorească definitivă a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare 39331 din data de 18.04.2016 și a deciziei de soluționare a contestației formulate împotriva acestuia nu se poate vorbi despre cunoașterea întinderii prejudiciului, astfel încât calcularea termenului de prescripție de la o dată anterioară pronunțării deciziei nr. 1426/05.03.2020 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nu poate fi primită.

Reglementarea din art. 19 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)", reprezintă o situație de excepție în raport de cea prevăzută de dispozițiile art. 18 alin. (3), care reprezintă regula în materia contenciosului administrativ, potrivit cărora cererea de despăgubiri se formulează odată cu acțiunea principală îndreptată împotriva actului administrativ.

În ceea ce privește termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în despăgubiri, prin Decizia nr. 22/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 853 din 22 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a stabilit că momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale, nefiind legată în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

S-a reținut prin această decizie că "82. (…) nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție. (…) 87. Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. (…) 88. În felul acesta, prin noua regulă edictată, legiuitorul încearcă să evite riscul ca prescripția să se împlinească înainte ca ea să fi început efectiv să curgă, deoarece titularului dreptului la acțiune nu i se poate reproșa inacțiunea, cât timp nu avea posibilitatea reală de a face acte întreruptive, din cauza necunoașterii existenței dreptului sau a exigibilității acestuia ori a celui care ar fi ținut să răspundă, după caz".

În speță, judecătorul fondului a interpretat în mod greșit elementele de fapt ale cauzei și a făcut o aplicare greșită a Deciziei RIL nr. 22/2019(paragrafele 76-78) reținând că dacă persoana vătămată nu dovedește existenta unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă solicitarea acordării dobânzii legale, care la acel moment nu era determinată, însă era determinabilă/cuantificabilă, nu poate fi primită în termenul reglementat de dispozițiile speciale ale art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ci numai sub rezerva respectării termenului reglementat de art. 11 din Legea 554/2004.

Însă, această ipoteză nu este aplicabilă situației de fapt existente în cauză întrucât, la momentul formulării acțiunii în anulare, dobânda legală solicitată de recurenta – reclamantă nu era determinabilă/cuantificabilă.

Înalta Curte constată că, în cauză, momentul luării la cunoștință de către recurenta – reclamantă de întinderea prejudiciului este strâns legată de rămânerea definitivă a hotărârii de anulare a procesului – verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare.

Astfel, ulterior respingerii acțiunii în anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/18.04.2016 de către Curtea de Apel Timișoara, în cadrul executării silite, recurenta B. S.A. a procedat la achitarea parțială a debitului, respectiv a sumei de 2.369.380,00 RON, conform Deciziei de eșalonare nr. 3505/27.05.2018 emisă de ANAF - Timișoara DGRFP privind creanța aferentă fondurilor comunitare în suma de 7.108.199 RON.

De asemenea, ulterior încheierii procesului-verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/18.04.2016, prin adresa nr. x/22.04.2016, pârâtul i-a comunicat recurentei că, urmare a încheierii procesului – verbal și a stabilirii creanței în sarcina beneficiarului pentru întreaga finanțare primită, cererile de rambursare nr. x si 14 (finală) sunt neeligibile.

În urma anulării Procesului-verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/18.04.2016, prin Decizia nr. 1426/05.03.2020 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, pârâtul Ministerul Dezvoltării Lucrărilor Publice și Administrației a procedat la restituirea sumei în cuantum de 2.369.380,00 RON, la data de 17 iulie 2020, și la plata sumelor aferente cererilor de rambursare nr. x și 14, la data de 22 iulie 2020.

Față de cele arătate anterior, Înalta Curte, constată că raportarea instanței de fond la momentul formulării acțiunii în anulare(29.07.2016), nu prezintă relevantă în stabilirea momentului de începere a termenului de prescripție al despăgubirilor, întrucât la acel moment recurenta nu ar fi putut avea cunoștință de întinderea prejudiciului(de momentul în care va începe executarea silită și de modul în care se va desfășura aceasta), respectiv nu ar fi putut determina suma de a cărei folosință urma să fie lipsită pe perioada soluționării litigiului.

În consecință, termenul de un an reglementat de art. 19 din Legea nr. 554/2004 începe să curgă în cauză de la data pronunțării deciziei nr. 1426/05.03.2020 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, decizie care a statuat definitiv asupra nelegalității actului administrativ care a produs prejudicierea recurentei - reclamante.

Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reținând că cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prescrisă.

De asemenea, față de soluția dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de instanța de fond, care va soluționa cauza în rejudecare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva sentinței nr. 345 din 10 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 345 din data de 10 iunie 2021 a Curții de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.