Decizia nr. 1426/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanta S.C. A. S.A., a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, ca prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța să se dispună anularea actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 189/01.07.2016 privind soluționarea contestației formulată de către S.C. A. S.A. înregistrată la sediul MDRAP sub nr. x/03.06.2016, emisă de către Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice prin care i s-a respins reclamantei contestația formulată împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat în data de 18.04.2016 cu nr. x de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția de Constatare și Stabilire Nereguli, Serviciul Constatare și Stabilire Nereguli - POR, admiterea contestației și pe cale de consecință, anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat în data de 18.04.2016 cu nr. x privind Contractul de finanțare nr. x/24.12.2013 cu titlul "Creșterea calității serviciilor turistice în cadrul B. prin crearea unei infrastructuri de agreement specific" cod SMIS 20502, beneficiar S.C. A. S.A. și exonerarea reclamantei de la plata debitului în cuantum de 7.108.198,27 RON, din 6.554.943,50 RON contribuție din fonduri UE și 553.254,77 RON contribuție publică națională de la bugetul de stat.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 29 din 25 ianuarie 2017, Curtea de Apel Tmișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 29 din 25 ianuarie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și în principal trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar dacă se va reține spre judecare cauza să se admită acțiunea astfel cum a fost formulată. În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat. În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, au fost aplicate greșit prevederile art. 4 indice 4 alin. (1) pct. a) și alin. (4) din Legea nr. 346/2004, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile pentru a putea fi considerată o întreprindere legată. Pornind de la legătura de rudenie a acționarilor, instanța s-a prevalat de o prezumție judiciară, a existenței unei viziuni de afaceri comune asupra relațiilor comerciale ale acestor societăți. Or, premisa prezumției judiciare este una insuficientă pentru a ajunge la concluzia acționării de comun acord a persoanelor care dețin majoritatea acțiunilor. Pentru a se putea prevala de o asemenea prezumție, instanța ar fi trebuit să pornească de la niște fapte dovedite care să fi constat în obiectul efectiv al votului acestor acționari. Pentru o asemenea prezumție nu este suficientă stabilirea unei legături de rudenie între acționari ci ar mai fi fost necesară verificarea a două premise faptice: votul identic al acestor persoane pe o perioadă suficient de lungă din care să reiasă acțiunea concertată a acționarilor, respectiv ca votul să vizeze probleme esențiale din viața societății, respectiv decizii de afaceri. Or, C. și D., pe lângă faptul că au calitatea de simpli acționari, nu au exprimat voturi privind deciziile esențiale din activitatea societății. Hotărârile Adunării Generale a acționarilor nu vizează vreo formă de colaborare economică cu celelalte societăți cu care se presupune că ar fi legate. Acționarii nu sunt parte din conducerea societății, deciziile esențiale privind viața societății fiind luate de administratorul unic. O eventuală acțiune consensuală se poate verifica doar prin prisma activității economice a fiecăreia dintre întreprinderi, verificând în ce măsură raporturile economice ale societăților presupus a fi legate se îndreaptă către beneficiul celeilalte și dacă persoanele vizate au votat în acest sens în mod identic. Realizarea unei analize pur formale prin prisma legăturii de rudenie dintre acționarii societăților vizate vine în contradicție cu scopul urmărit de reglementările analizate. Și cea de-a treia condiție în mod greșit a fost considerată ca fiind îndeplinită de către instanța de fond. Cu toate că legea cere condiția desfășurării efective a unei activități sau a unei părți din activitate de către societățile vizate, instanța a analizat doar obiectul de activitate declarat al recurentei. Cerința legală a desfășurării activității efective nu se rezumă și nu se poate rezuma la obiectul de activitate declarat al societății recurente ci la verificarea concretă a activității efectiv derulate pe piețele relevante. Recurenta a dovedit efectuarea de activități de turism în perioada anterioară cu un an dinainte depunerii cererii de finanțare. Instanța de fond a realizat o analiză pur ipotetică nesusținută de vreun mijloc probatoriu care să ateste că aceste activități ar fi fost realizate efectiv de societate și contrar sensului reglementărilor analizate. A învederat recurenta greșita aplicare de către instanța de fond a prevederilor art. 10 lit. h) din Ordinul MDLPL nr. 261/2008. Instanța a procedat strict la analizarea serviciilor hoteliere desfășurate, care reprezintă doar o parte din activitatea pe care a desfășurat-o în domeniul turistic. Or, instanța ar fi trebuit să ia în calcul toate activitățile din domeniul turistic pe care le-a desfășurat. De asemenea, a susținut că s-a constatat greșit incidența prevederilor art. 2 pct. 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 al CE și ale art. 1 alin. (2) din Regulamentul CE Euratom nr. 2988/95. În consecință, a solicitat admiterea recursului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 10 mai 2017, intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate. În opinia intimatului, cele două persoane fizice dețin majoritatea acțiunilor din cele trei întreprinderi analizate și pentru care au fost solicitate informații de la ONRC. De asemenea, apreciază că în mod corect prima instanță a reținut că cele trei firme sunt întreprinderi legate, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 indice 4 alin. (1) lit. a), alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 346/2004. Apreciază că solicitantul nu putea să beneficieze de finanțare nerambursabilă prin schema de ajutor de stat pentru dezvoltare regională prin sprijinirea investițiilor în turism, neîndeplinind toate condițiile prevăzute de art.

În consecință, a solicitat respingerea recursului. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat și urmează a-l admite, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare. Prin procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 18.04.2016, s-a constatat că beneficiarul S.C. A. S.A. nu putea beneficia valabil de finanțare nerambursabilă prin intermediul schemei de ajutor de stat pentru dezvoltare regională prin sprijinirea investițiilor în turism în cadrul Programului Operațional Regional 007-2013, întrucât a fost considerat în mod eronat ca fiind eligibil, fiind încadrat în categoria întreprinderilor autonome mici și mijlocii, atât timp cât se încadra în categoria întreprinderilor mari legate cu S.C. E. S.A. și S.C. F. S.A. prin intermediul unui grup de persoane care dețineau pachetul majoritar de acțiuni la fiecare dintre cele trei societăți și având un număr de salariați anual de peste 249 de angajați. O altă neregulă identificată de către organele de control a fost aceea că beneficiarul nu a prezentat probe suficiente și relevante pentru a demonstra o activitate continuu prestată în domeniul turismului sau activități conexe de către societate timp de cel puțin un an la momentul depunerii cererii de finanțare, respectiv în perioada 18.05.2009-18.05.2010. Prin Decizia nr. 189/01.01.2016 s-a respins contestația administrativă, apreciindu-se că societatea nu putea beneficia de finanțare nerambursabilă, nefiind eligibilă, întrucât nu se încadra IMM-urilor autonome ci se circumscria atât la întreprinderi mari legate în sensul reglementat de art. 4 4 alin. (1), (4) și (5) din Legea nr. 346/2004, fiind legată cu S.C. E. S.A. și S.C. F. S.A. prin aceleași persoane fizice deținătoare ale pachetului majoritar de acțiuni la fiecare din cele trei societăți comerciale dar și prin împrejurarea că cele trei societăți își desfășoară activitatea pe aceeași piață relevantă ori pe piețe adiacente, cu consecința verificării unui număr de angajați și valorii activelor depășind pragul instituit de art. 4 1 din Legea nr. 346/2004. De asemenea, contestația a fost respinsă șu cu privire la neregula vizând ne desfășurarea continuu cel puțin un an înaintea depunerii cererii de finanțare de către beneficiar a unor activități din domeniul turismului ori activități conexe, constatându-se că, și dacă s-a putea aprecia că unele înscrisuri depuse demonstrează anumite activități din domeniul menționat, ele acoperă numai perioada aprilie- august 2009 și nu întreaga perioadă. Instanța de control judiciar apreciază că judecătorul fondului a pronunțat o soluție nelegală, cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente speței. Potrivit dispozițiilor art. 4 4 din Legea nr. 346/2004, "(1) Întreprinderile legate sunt întreprinderile între care există oricare dintre următoarele raporturi: a) o întreprindere deține majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau ale asociaților celeilalte întreprinderi; b) o întreprindere are dreptul de a numi sau de a revoca majoritatea membrilor consiliului de administrație, de conducere ori de supraveghere a celeilalte întreprinderi; c) o întreprindere are dreptul de a exercita o influență dominantă asupra celeilalte întreprinderi, în temeiul unui contract încheiat cu această întreprindere sau al unei clauze din statutul acesteia; d) o întreprindere este acționară sau asociată a celeilalte întreprinderi și deține singură, în baza unui acord cu alți acționari ori asociați ai acelei întreprinderi, majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau asociaților întreprinderii respective. (2) Se prezumă că nu există o influență dominantă dacă investitorii prevăzuți la alin. (3) al art. 4 2 nu sunt implicați direct sau indirect în conducerea întreprinderii respective, fără ca drepturile pe care le dețin în calitatea lor de acționar sau asociat să fie prejudiciate. (3) Sunt considerate întreprinderi legate și întreprinderile între care există oricare dintre raporturile descrise la alin. (1), prin intermediul uneia ori mai multor întreprinderi sau prin oricare dintre investitorii prevăzuți la alin. (3) al art. 4^2. (4) Întreprinderile între care există oricare dintre raporturile descrise mai sus, prin intermediul unei persoane fizice sau al unui grup de persoane fizice care acționează de comun acord, sunt, de asemenea, considerate întreprinderi legate, dacă își desfășoară activitatea sau o parte din activitate pe aceeași piață relevantă ori pe piețe adiacente. (5) O piață adiacentă, în sensul prezentei legi, este acea piață a unui produs sau a unui serviciu situată direct în amonte ori în aval pe piața în cauză." Instanța de fond a ajuns la concluzia că, în situația reclamantei S.C. A. S.A., se verifică îndeplinirea cerințelor cumulative prevăzute la art. 4 4 alin. (1) lit. a) corelat cu alin. (4) și (5) ale aceluiași articol, apreciind că este întreprindere "legată", în raport cu S.C. E. S.A. și S.C. F. S.A., dând relevanță constatărilor cuprinse în procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare. Din punctul de vedere al instanței de recurs, această concluzie este eronată întrucât, în cauza pendinte, nu erau îndeplinite cerințele cumulative prevăzute de art. 4 4 alin. (1) lit. a) raportat și la alin. (4) și (5) din același articol, cuprinse în Legea nr. 346/2004, contrar celor reținute de emitentul actelor contestate. Astfel, art. 4 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 346/2004 prevede în mod clar că: "(1) Întreprinderile legate sunt întreprinderile între care există oricare dintre următoarele raporturi: o întreprindere deține majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau ale asociaților celeilalte întreprinderi;". Deci, pentru a fi întrunite condițiile cazului de întreprinderi legate, potrivit textului legal mai-sus citat, era necesar ca intimatul să facă dovada faptului că societatea-reclamantă deține majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor celorlalte societăți față de care se afirmă că sunt "legate". Or, în cazul dedus judecății, singura legătură dintre cele trei societăți identificată de către intimat este faptul că oricare dintre acestea deține, prin intermediul acelorași persoane fizice (D. și C., care sunt frați), pachetul majoritar de acțiuni. Este evident faptul că simpla legătură de rudenie dintre doi acționari ai unei societăți nu poate conduce la concluzia că există un grup de persoane care, implicit, ar deține majoritatea drepturilor de vot iar, instanța de fond, deși recunoaște această situație, atribuie împrejurării în discuție valoare probatorie prin existența unei prezumții relative în acest sens, raportat la prevederile art. 327 C. proc. civ. Or, îndeplinirea condițiilor legale (în speță deținerea majorității drepturilor de vot) trebuie să fie dovedită de către organul emitent al actelor contestate, pe bază de probe clare, explicite și nicidecum pe bază de simple prezumții. În ipoteza avansată de către prima instanță, ar fi însemnat ca societatea recurentă să facă dovada unui fapt negativ, respectiv să probeze că nu deține majoritatea drepturilor de vot, ceea ce este imposibil. Mai mult, prezumția despre care face vorbire prima instanță (legătura de rudenie dintre persoane ar echivala cu o viziune comună asupra relațiilor de afaceri) ar putea fi clasificată ca o prezumție judiciară, prevăzută de art. 329 C. proc. civ.. Or, acest text legal prevede că instanța se poate întemeia pe prezumții "numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins". Nu trebuie ignorat faptul că ne aflăm în prezența materiei contenciosului administrativ iar art. 13 din Legea nr. 554/2004 prevede că " Autoritatea publică emitentă va comunica împreună cu întâmpinarea actul atacat împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei." Este evident faptul că autoritatea emitentă a unui act administrativ nu își poate baza legalitatea actului doar prin prisma prezumțiilor, atât timp cât legea generală face trimitere la înscrisuri. În consecință, premisa de la care a pornit instanța de fond este greșită și a condus la o concluzie eronată, întrucât intimatul nu a prezentat nicio dovadă din care să rezulte deținerea majorității drepturilor de vot ale acționarilor celorlalte întreprinderi. În consecință, judecătorul fondului a aplicat în mod greșit prevederile art. 4 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 346/2004. Un alt aspect reținut de prima instanță constă în susținerea că, în cauză, se verifică și îndeplinirea condițiilor art. 4 4 alin. (4) din Legea nr. 346/2004, care prevăd că "(4) Întreprinderile între care există oricare dintre raporturile descrise mai sus, prin intermediul unei persoane fizice sau al unui grup de persoane fizice care acționează de comun acord, sunt, de asemenea, considerate întreprinderi legate, dacă își desfășoară activitatea sau o parte din activitate pe aceeași piață relevantă ori pe piețe adiacente (s.n.)". Piața relevantă este definită la alin. (5) al aceluiași articol ca fiind "acea piață a unui produs sau a unui serviciu situată direct în amonte ori în aval pe piața în cauză". În primul rând, astfel cum s-a argumentat anterior, condiția prevăzută de textul legal, de acționare "de comun acord", considerată a fi îndeplinită de către instanța de fond doar pe baza unei prezumții, nu se verifică în speță. În niciun caz nu se poate reține că simpla legătură de rudenie dintre persoane poate echivala cu o acționare "de comun acord" ci, în acest caz, se impunea ca organul de control să dovedească în mod concret o astfel de acțiune, nefiind suficient nici faptul că cei doi frați dețin, împreună, un pachet majoritar de acțiuni la fiecare din cele trei societăți. Dacă legiuitorul ar fi acceptat că este suficientă deținerea pachetului majoritar de acțiuni, s-ar fi rezumat, în editarea textului legal, la această sintagmă or, este evident că s-a intenționat și îndeplinirea condiției de a acționa într-un anumit sens, care să conducă la concluzia existenței unui acord concretizat prin acte și nu pe bază de prezumții. În acest sens, instanța de recurs apreciază că este eronată concluzia primei instanțe, care nu este sprijinită prin probe concludente, prezumția de la care s-a pornit nefiind coroborată cu nicio dovadă concretă a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 4 alin. (4) din Legea nr. 346/2004. În ceea ce privește cerința legală referitoare la modul în care își desfășoară activitatea sau o parte din activitate cele trei întreprinderi despre care se afirmă că ar fi "legate", pe aceeași piață relevantă sau pe piețe adiacente, instanța de control judiciar apreciază că, și în acest caz, soluția și argumentele instanței de fond sunt greșite, fiind aplicate eronat dispozițiile legale indicate anterior. Astfel, au fost examinate codurile CAEN ale celor trei societăți din perspectiva obiectului de activitate. S-a reținut că principala activitate a S.C. A. S.A. este reprezentată de fabricarea utilajelor pentru extracție și construcții, fiind amintită fabricarea de utilaje pentru fabricarea betonului și mortarului, fabricarea de utilaje pentru dislocarea pământului, mașini pentru betonarea de suprafață etc, în timp ce activitatea principală a S.C. E. S.A. constă în extracția diverselor minerale și materiale, iar activitatea principală a S.C. F. S.A. este de servicii anexe extracției petrolului brut și gazelor naturale. Pe baza acestor elemente, instanța de fond a concluzionat că utilajele produse de reclamantă "au aptitudinea și pot fi utilizate" în cadrul activităților derulate de celelalte două societăți care acționează pe piețe situate în aval față de piața unde prestează reclamanta. Și în acest caz prima instanță s-a bazat în pronunțarea soluției de respingere a acțiunii doar pe o prezumție, care nu a fost coroborată cu nici un alt mijloc de probă, ceea ce echivalează cu o simplă supoziție fără nicio valoare juridică. Nu reclamanta avea sarcina de a proba, în primă fază, realitatea celor susținute, ci obligația de a depune documentele ce au stat la baza emiterii actelor contestate incumba instituției emitente, potrivit art. 13 din Legea nr. 554/2004. Ulterior, reclamanta avea datoria de a răsturna forța probantă a înscrisurilor prin orice mijloc de probă. Or, la fel ca și în precedent, intimatul nu a depus la dosar niciun înscris din care să rezulte îndeplinirea condiției prevăzute în mod expres de art. 4 4 alin. (4) din Legea nr. 346/2004, și anume desfășurarea activității sau a unei părți din activitate pe aceeași piață relevantă ori pe piețe adiacente. Textul legal face referire la desfășurarea unei activități concrete, care să se reflecte pe aceeași piață relevantă sau pe piețe adiacente, și nu s-a rezumat la o supoziție teoretică (în sensul că, dacă obiectele de activitate sunt asemănătoare sau chiar identice, este suficient pentru a se putea concluziona că acele întreprinderi sunt legate). În acest context, nu se poate reține susținerea primei instanțe în sensul că, "devine îngăduită și prezumția că, oricând, desfășurarea activității lor pe piețe adiacente este realizabilă" (citat de la fila x alinatul 3 din considerentele hotărârii recurate), concluzie bazată pe situații pur ipotetice, fără niciun suport probator. La baza emiterii unui act administrativ (și de altfel, a oricărui act juridic), trebuie să stea situații de fapt existente deja și nu presupuneri că, în viitor se pot desfășura anumite activități. În condițiile în care la baza emiterii actelor trebuie să se regăsească temeiuri de drept în vigoare la acea dată (și nu viitoare), în mod similar, și faptele trebuie să fi fost de actualitate și evident, dovedite cu mijloace de probă concludente, nu cu prezumții judiciare. Prima instanță nu a dat efecte chiar textului legal care este clar și previzibil, necomportând alte interpretări contrare. Textul de lege se referă în mod neechivoc la necesitatea desfășurării activității (este folosit un substantiv verbal) și nu se rezumă la constatarea că, dacă în obiectul de activitate se regăsește o anumită activitate, fără ca în mod concret, să se și deruleze acea activitate, întreprinderile sunt legate. Mai mult, cererea de finanțare a fost depusă în domeniul activităților de turism, care nu au nicio legătură cu activitatea petrolieră or, nu s-a afirmat și nici dovedit vreo legătură între cele trei societăți cu privire la acest obiect de activitate. În consecință, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 4 alin. (4) din Legea nr. 346/2004, pentru ca cele trei întreprinderi să fie legate, contrar considerentelor primei instanțe și implicit, ale susținerilor intimatului. În ceea ce privește neregula vizând împrejurarea că nu s-a dovedit cu probe suficiente și relevante, că reclamanta a desfășurat activități în domeniul turismului ori activități conexe pe o perioadă de cel puțin un an înaintea depunerii cererii de finanțare, la dosarul de fond, reclamanta a depus înscrisuri prin care s-a atestat prestarea de servicii hoteliere, minibar cazare, agrement, în locația B., în perioada 19.07.2009-31.05.2010. Prima instanță a reținut toate aceste aspecte, în sensul că reclamanta a desfășurat o activitate continuă în domeniul turismului ori activități conexe, pe parcursul a cel puțin un an anterior depunerii cererii de finanțare, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 10 lit. h) din Ordinul MDLPL nr. 261/2008. În schimb, judecătorul fondului a reținut că reclamanta nu a probat faptul că structura de primire turistică unde s-au derulat serviciile hoteliere, în perioada mai 2009- decembrie 2009, deținea certificat de clasificare conform prevederilor H.G. nr. 709/2009, sens în care a concluzionat că, deși reale, activitățile prestate nu ar fi legale. Admițând o astfel de concluzie, instanța de fond a depășit cadrul procesual și chiar limitele învestirii sale, întrucât sigurul aspect pe care trebuia să îl verifice era dacă au fost desfășurate activitățile de turism sau conexe în condițiile prevăzute de art. 10 lit. h) din Ordinul MDLPL nr. 261/2008 (pe parcursul a cel puțin un an anterior depunerii cererii de finanțare), și nicidecum dacă aceste activități aveau sau nu caracter legal, întrucât instanța nu este organ de constatare a săvârșirii unor fapte cu caracter contravențional, pentru a emite concluzii cu privire la aceste aspecte și nici nu are rolul de a ridica "semne de întrebare vizavi de legalitatea prestării acestor servicii", ci are rolul de a interpreta și aplica prevederile legale la speța pendinte. Indiferent de faptul că reclamanta deținea sau nu certificat de clasificare, ceea ce interesa în analiza legalității actelor administrative contestate, era dacă a desfășurat, în orice condiții, pe o durată de cel puțin un an anterior depunerii cererii de finanțare, activități în domeniul turismului și/sau activități conexe, astfel cum cer prevederile Ordinului MDLPL nr. 261/2008, și nu dacă aceste activități erau autorizate, întrucât desfășurarea activității în structurile de primire turistice neclasificate reprezintă contravenție, însă nu are efecte sub aspectul verificării îndeplinirii procedurii de aprobare a Schemei de ajutor de stat pentru dezvoltarea regională prin sprijinirea investițiilor în turism. Mai mult, așa cum a reținut chiar și instanța de fond, reclamanta nu a fost sancționată contravențional, în condițiile H.G. nr. 709/2009, astfel că nu se poate afirma, în prezentul litigiu, că activitățile desfășurate de aceasta ar fi nelegale. De altfel, în urma finalizării acțiunii de control desfășurată de DLAF, având ca obiect identificarea unei fraude, nereguli referitoare la neîndeplinirea condițiilor de eligibilitate de către societatea recurentă, s-a concluzionat în sensul că nu s-a confirmat suspiciunea de fraudă sesizată de Autoritatea de Audit, astfel cum rezultă din adresa nr. x/06.02.2020. Față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamantă, se va casa sentința recurată și, în rejudecare, se va admite acțiunea cu consecința anulării deciziei nr. 189/01.07.2016 și a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/18.04.2016.