ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1116/2024

Ședința publică din data de 28 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.09.2022, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022 reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu au solicitat următoarele:

(i) constatarea nulității absolute parțiale a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prevăzută de art. 2 din actul administrativ;

(ii) constatarea nulității absolute parțiale a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, în sensul recalculării și plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat, așa cum este prevăzut în art. 4 și art. 6 din actul administrativ contestat;

(iii) constatarea nulității absolute parțiale a Ordinului nr. 2404 din 27.12.2021, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv a art. 2 din actul administrativ;

(iv) obligarea pârâților la emiterea unor noi ordine care să nu mai cuprindă dispozițiile lovite de nulitate absolută și în care să fie incluse recalcularea și plata indemnizațiilor de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 1.08.2016 la zi și pentru viitor până la următoarele modificări legislative;

(v) obligarea pârâților la plata pentru flecare lună, începând cu 01.08.2016, a diferenței dintre venitul solicitat și venitul efectiv plătit, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, cu obligarea și alocarea fondurilor necesare plății sumelor de bani.

Prin sentința civilă nr. 2271 din data de 5 decembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

(i) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a respins cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

(ii) a admis excepția inadmisibilității și pe cale de consecință, a respins cererea în anulare, ca inadmisibilă;

(iii) a respins capetele de cerere având ca obiect obligarea la emiterea unor noi ordine și plata diferențelor salariale, ca rămase fără obiect.

Împotriva sentinței civile menționate anterior, au declarat recurs reclamanții A., B. și C., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, solicitând casarea sentinței recurate și a încheierilor antepronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare conform art. 497 raportat la art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., respectiv art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, câtă vreme prima instanță a soluționat cauza fără să cerceteze fondul pricinii, cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 7 alin. (2) și art. 37 alin. (2) din Anexa V a Legii nr. 153/2017, respectiv art. 2 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Totodată, reclamanții au solicitat menținerea în cauză a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București având în vedere calitatea acestuia de ordonator de credite secundar, apreciind că, față de dispozițiile art. 36 din C. proc. civ., hotărârea pronunțată în prezenta cauză trebuie să îi fie opozabilă, în caz contrar, fiind imposibilitatea de a o pune în executare în măsura în care ar obține o soluție favorabilă.

Recurenții-reclamanți au susținut că, potrivit art. 7 alin. (2) din Anexa V a Legii nr. 153/2017, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție ar fi trebuit să soluționeze contestația formulată de aceștia printr-o hotărâre; or, în prezenta cauză, pârâtul a răspuns contestațiilor reclamanților prin intermediul unei adrese de informare, respectiv prin adresa nr. x/2022, atașată cererii de chemare în judecată.

În lipsa unei hotărâri, reclamanții au formulat contestație împotriva adresei de informare, astfel că hotărârea instanței de fond a fost dată ca urmare a unei greșite aplicări a normelor de drept substanțial. Deși Legea nr. 153/2017 reprezintă o normă specială, aceasta se va completa cu Legea nr. 554/2004, astfel încât actele atacate trebuie să aibă natura juridică a unui act administrativ. Pentru calificarea juridică a adresei nr. x/2022 se impune analizarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care definesc noțiunea de act administrativ. Or, documentul anterior referit nu dă naștere, nu modifică sau stinge raporturi juridice și prin urmare, nu este un act administrativ. În acest sens, s-a pronunțat și Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă 899/12.05.2022, respingând ca inadmisibil demersul judiciar de atacare a răspunsului autorității contractante la plângerea prealabilă, cu motivarea că respectivul act nu produce efecte juridice per se, ci doar consolidează actele juridice atacate, fără a adăuga ceva la acestea, respectiv fără a produce efecte juridice prin sine însuși.

Recurenții-reclamanți au apreciat că soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii a fost dispusă cu încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (2) și art. 37 alin. (2) din Anexa V a Legii nr. 153/2017, respectiv art. 2 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, impunându-se admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 2271 din 5 decembrie 2022 și a încheierilor antepronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul dispozițiilor art. 497 raportat la art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., respectiv art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În continuare, recurenții-reclamanți au arătat că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, având în vedere că este emitentul celor două acte administrative atacate și față de care au solicitat obligarea la emiterea unor noi acte administrative, care să respecte drepturile și interesele legitime ale reclamanților.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu și a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, au susținut că, potrivit Deciziei nr. 13/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, plata efectivă a diferențelor de drepturi salariale solicitate de către reclamanți, urmează să fie efectuată de către aceștia, în calitate de ordonatori de credite.

Pe fondul cauzei, au susținut că, anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, salariul de încadrare al magistraților procurori, respectiv al personalui de specialitate juridică, din cadrul Ministerului Public era compus din două elemente: coeficient de multiplicare pentru fiecare funcție în parte, în raport de vechimea în muncă și în funcție, și valoarea de referință sectorială (VRS), însă angajatorii din cadrul Familiei ocupaționale Justiție nu au aplicat sau au aplicat neunitar legile succesive de salarizare din anul 2007 și până în prezent, fapt dovedit prin hotărârile judecătorești definitive prin care s-a recunoscut modul greșit de calcul al salariilor și, implicit, recalcularea acestora retroactiv și pentru viitor.

La momentul elaborării Legii-cadru nr. 153/2017, salariile de încadrare au fost greșit calculate, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 305 RON, mult mai mică decât cea de 605,225 RON, rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive și printr-un număr mare de hotărâri judecătorești definitive. Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, în raport de Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupațională, indiferent de instituție sau autoritate publică, ținând cont de hotărârile judecătorești și de Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ordonatorul principal de credite a emis acte administrative prin care a recunoscut și recalculat salariile de încadrare ale magistraților, astfel că în anumite situații a fost atins și depășit nivelul salariului de bază prevăzut pentru anul 2022.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizațiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate de lege, deci nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătorești definitive, sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale, cum este, în cazul de față, prin raportare la VRS 605,225 RON.

Prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative și hotărârilor judecătorești definitive ce au în vedere un VRS de 605,225 RON, reclamanții s-au aflat în situația unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, or, salariul este un drept patrimonial câștigat ce nu poate fi diminuat. Mai mult decât atât, plafonarea veniturilor este nelegală și de natură a încălca puterea hotărârilor judecătorești/a deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor bănești, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separației și echilibrului puterilor în stat - legislativă, executivă și judecătorească, prin Legea nr. 153/2017 stabilindu-se drepturi în defavoarea reclamanților, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătorești existente la momentul de față și care dispun și pentru viitor, conform dispozitivului acestora.

În susținerea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au făcut referire la Deciziile nr. 794/2016 și nr. 838/2009 ale Curții Constituționale, precum și la Decizia nr. 7/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii.

În opinia recurenților-reclamanți, din motivarea instanței de contencios constituțional rezultă că neplata salariilor prin raportare la VRS 605,225 RON, recunoscută prin hotărâri judecătorești reprezintă o încălcare a unui drept constituțional. Așadar, în speța de față, câtă vreme prin hotărâri judecătorești definitive s-a stabilit că, la data de 31.12.2017, trebuia aplicat VRS 605,225 RON, iar Legea nr. 153/2017 a fost edictată cu luarea în considerare a unui VRS de 305 RON, este evident că salariul în urma reîncadrării pe noul VRS de 605,225 RON este mai mare decât cel din grila prevăzută pentru 2022, raportat la un VRS de 305 RON.

Prin cererea de chemare în judecată, recurenții-reclamanți au solicitat și constatarea nulității absolute parțiale a Ordinului nr. 2295 din data de 07 decembrie 2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2404 din 27.12.2021, respectiv a art. 4 și a art. 6, prin care se limitează plata diferențelor salariale la ultimii 3 ani anterior emiterii ordinului de salarizare, în condițiile în care prin art. 1 se recunoaște acest beneficiu începând cu data de 01 august 2016. Modalitatea în care emitentul actului administrativ a stabilit din oficiu, în cuprinsul actului contestat, aplicarea termenului general de prescripție de 3 ani, încalcă dispozițiile art. 2512 alin. (2) din C. civ.

Având în vedere faptul că, la art. 1 din Ordinul nr. 2295, se prevede că salarizarea prin raportare la noua valoare de referință sectorială de 605,225 RON se realizează începând cu data de 01.08.2016, rezultă o recunoaștere a dreptului chiar prin actul administrativ de salarizare, astfel că devin incidente în cauză dispozițiile art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) C. civ. referitoare la întreruperea termenului și începerea unui nou termen de prescripție.

Totodată, apreciază ca fiind aplicabile și prevederile art. 2506 alin. (4) din C. civ., conform căruia "Recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea unei garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție", Ordinul nr. 2295/07.12.2021 constituind exact actul scris a cărui existență atrage aplicabilitatea acestor prevederi.

Așadar, în urma emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanții erau îndreptățiți la calcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea VRS de 605,225 RON față de VRS 484,18 RON, începând cu 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existența acestor drepturi.

În ceea ce privește capătul de cerere ce vizează anularea celor două acte administrative contestate și emiterea unor noi ordine de încadrare, acesta își găsește fundamentul juridic în dispozițiile art. 8 din Legea 554/2004, fiind parcursă procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din același act normativ.

Referitor la capătul de cerere privind acordarea dobânzilor legale și reactualizarea sumelor cu aplicarea indicelui de inflație, recurenții-reclamanți au arătat că, în caz de plată cu întârziere, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile pe care le-a suferit. În acest sens, au făcut referire la dispozițiile art. 1535 din C. civ. și ale art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 și la hotărârile judecătorești prin care au fost recunoscute drepturile salariale ale reclamanților, ce constituie titluri executorii.

La dosarul cauzei, nu au fost înregistrate întâmpinări.

II. Soluția Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este fondat, pentru considerentele și în limitele arătate în continuare.

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în anularea Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021 și a Ordinului nr. 2404 din 27.12.2021, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prevăzută de art. 2 din actul administrativ, respectiv a recalculării și a plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului, începând cu data de 01 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat, așa cum este prevăzut în art. 4 și art. 6 din actul administrativ contestat.

Totodată, au solicitat obligarea pârâților la emiterea unor noi ordine în care să fie incluse recalcularea și plata indemnizațiilor de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 la zi și pentru viitor până la următoarele modificări legislative și la plata pentru fiecare lună, începând cu 1.08.2016, a diferenței dintre venitul solicitat și venitul efectiv plătit, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, cu obligarea și alocarea fondurilor necesare plății sumelor de bani.

Prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, respingând cererea formulată de reclamanți A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea în anulare formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă ICCJ, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, ca inadmisibilă, iar în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâților la emiterea unor ordine noi și la plata diferențelor salariale, le-a respins ca rămase fără obiect.

Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate ale sentinței atacate, subsumate motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte observă că recurenții-reclamanți au criticat soluția pronunțată de prima instanță asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, apreciind că se impunea menținerea acestuia în cauză, față de calitatea sa de ordonator secundar de credite, pentru a se evita o potențială invocare a inopozabilității hotărârii și blocarea punerii în executare a acesteia, în măsura obținerii unei soluții favorabile de către reclamanți.

Aceste critici urmează să fie analizate din perspectia motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât implică analiza unor norme de drept substanțial privind raportul juridic de bază dintre părțile litigante.

Prin raportare la dispozițiile Legii nr. 304/2004, Înalta Curte apreciază că este corectă argumentația primei instanțe în sensul că instituțiile abilitate să efectueze plata drepturilor salariale către recurenții-reclamanți sunt Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, în calitate de ordonatori terțiari de credite, iar emiterea ordinelor de salarizare este de competența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ordonator principal de credite.

În această împrejurare, constatând că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București nu este parte a raportului juridic litigios în sensul prevederilor art. 36 din C. proc. civ., Înalta Curte nu poate primi susținerile recurenților-reclamanți referitoare la necesitatea menținerii acestuia în cauză, pentru opozabilitatea hotărârii judecătorești, sens în care va respinge criticile formulate de către aceștia ca nefondate.

În ceea ce privește criticile îndreptate împotriva soluției de admitere a excepției inadmisibilității cererii în anulare, ce se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că prima instanță a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, obiectul controlului de legalitate exercitat de secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București îl constituie actul administrativ al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care se soluționează contestația formulată împotriva actelor de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanților și nu în mod direct ordinele prin care s-au stabilit aceste drepturi salariale, or, reclamanții nu au formulat cerere de anulare a Adresei nr. x/2022 care cuprinde soluția dată contestației administrative.

Lecturând sentința recurată, instanța de recurs consideră că aceasta a fost pronunțată de către prima instanță cu un formalism excesiv, care se îndepărtează vădit de sensul legii și scopul instituit de legiuitor prin dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, potrivit cărora "Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București."

Înalta Curte reamintește că autorităților naționale le revine, într-adevăr, sarcina de a interpreta și aplica normele de natură procedurală, însă un formalism excesiv în aplicarea acestora se poate dovedi contrar art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului atunci când acesta se face în detrimentul uneia dintre părți (a se vedea mutatis mutandis, Sovtransavto Holding vs. Ucraina, par. 81). Efectivitatea dreptului de acces impune ca un individ să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale (Bellet vs. Franta, par. 42, 36; a se vedea, de asemenea, Canete de Goni vs. Spania, par. 34).

Deși recurenții-reclamanți au solicitat, prin cererea de chemare în judecată, în mod expres, doar anularea Ordinelor nr. 2995/07.12.2021 și nr. 2404/27.12.2021, nu și anularea Adresei nr. x/2022 a Parchetului de pe lângă ICCJ prin care a fost soluționată contestația formulată de către aceștia împotriva ordinelor de salarizare, Înalta Curte reține că motivele care au stat la baza stabilirii drepturilor salariale ale recurenților-reclamanți sunt comune actelor administrative menționate și că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, se face referire și la acea adresă.

În condițiile în care actele administrative care produc efecte juridice, de sine stătătoare, sunt ordinele de salarizare contestate, iar adresa nr. x/2022 a Parchetului de pe lângă ICCJ nu îmbracă forma unei hotărâri a organelor prevăzute de art. 7 alin. (1) din capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, deși conține soluția dată contestației administrative, Înalta Curte apreciază că prima instanță trebuia să facă calificarea juridică a obiectului cererii de chemare în judecată în funcție de motivele invocate de reclamanți în susținerea cererii, asigurându-le astfel accesul la justiție și în situația în care nu a fost emisă o hotărâre conform dispozițiilor menționate mai sus.

Prin urmare, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., instanța de control judiciar apreciază că se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe, pentru ca aceasta să analizeze motivele invocate prin cererea de chemare în judecată referitoare la legalitatea și temeinicia modului de soluționare a contestației administrative prin adresa nr. x/2022, precum și ale Ordinelor nr. 2995/07.12.2021 și nr. 2404/27.12.2021 emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru considerentele expuse anterior și pentru a asigura părților dreptul la soluționarea cauzei cu respectarea dublului grad de jurisdicție, în raport și de prevederile art. 497 alin. (1) coroborate cu art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. și în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează să admită recursul formulat de reclamanți, să caseze sentința atacată și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 2271 din data de 5 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Menține dispoziția sentinței recurate referitoare la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.