Decizia nr. 1114/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată și precizată pe rolul Curții de Apel Ploiești, sub nr. x/2020, reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Sinaia prin Primar și Consiliul Local al Orașului Sinaia prin Primar au formulat contestație împotriva refuzului nejustificat al pârâtelor Administrația Națională Apele Române și Administrația Bazinală de Apă Buzău-Ialomița, refuz materializat prin adresa nr. x/10.12.2019, de a realiza procedura legală pentru delimitarea albiei minore a râului Prahova - proprietatea publică a statului- de albia majoră a râului Prahova - proprietatea unității administrativ teritoriale Orasul Sinaia - în zona orașului Sinaia, Calea x, jud. Prahova, în vederea recunoașterii dreptului de proprietate al reclamanților asupra albiei majore. În acest sens, reclamanții au solicitat obligarea pârâților să realizeze procedura de delimitare a albiei minore de albia majoră a râului Prahova, în zona Orașului Sinaia, Calea x, jud. Prahova, procedură stabilită prin Ordinul Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 326/2007. La data de 13.01.2021 reclamanții Orașul Sinaia prin Primar și Consiliul Local al Orașului Sinaia au depus la dosar o precizare la acțiune, prin care au arătat că în cauză, calitate de reclamant are Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Sinaia, prin Primar –iar nu orașul Sinaia, prin Primar și Consiliul Local al Orașului Sinaia, prin Primar. În cauză au formulat cereri de intervenție în interesul reclamanților: A. S.R.L. Sinaia și C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.A., SC "F." S.R.L. Sinaia, S.C. G. S.R.L. și S.C. H. S.R.L.. La termenul de judecată din data de 24.02.2021, Curtea, în temeiul art. 64 din C. proc. civ. – a constatat admisibilitatea în principiu a tuturor celor 7 cereri de intervenție accesorii în favoarea reclamanților, formulate de cele 7 societăți comerciale, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință, ce constituie practicaua prezentei hotărâri. Totodată, instanța a respins ca nefondată excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de pârâte. De asemenea, instanța a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar de reclamanți, intervenienți și pârâta Administrația Bazinală de Apă Buzău – Ialomița. 1.

Hotărârea instanței de fond Curțea de Apel Ploiești – secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 33 din 24 februarie 2021, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Sinaia prin Primar și Consiliul Local al Orașului Sinaia prin Primar și, în consecință, a admis cererile de intervenție accesorie în favoarea reclamanților, formulate de intervenientele C. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. A. S.R.L., S.C. E. S.A., S.C. F. S.R.L. Sinaia, S.C. D. S.R.L., S.C. H. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională Apele Române și Administrația Bazinală de Apă Buzău- Ialomița și a obligat pârâtele să realizeze procedura de delimitare a albiei minore de albia majoră a râului Prahova, în zona orașului Sinaia, Calea x, jud. Prahova, procedură stabilită de Ordinul Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 326 din 2007. Totodată. a obligat pârâtele la plata către reclamantul, orașul Sinaia, a sumei de 13974 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. 1.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva sentinței civile nr. 24 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția de contencios administrativ și fiscal au promovat recurs pârâtele Administrația Națională Apele Române și Administrația Bazinală de Apă Buzău-Ialomița invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Administrația Națională Apele Române a formulat următoarele critici: Instanța de fond, în considerentele sale, a reținut ca obiectul judecății îl constituie "refuzul apreciat de reclamanți ca fiind nejustificat, exprimat de parate, de a realiza procedura de delimitare a albiei minore de albia majora a râului Prahova, in zona orașului Sinaia, Calea x, jud. Prahova, procedura stabilita de Ordinul MMGA nr. 326/2007. Față de reținerile instanței, pârâta a precizat că, în mod eronat, aceasta a considerat ca răspunsul este un refuz nejustificat de a soluționa cererea reclamantelor. Din simpla lecturare a adresei de răspuns cu nr. 17470/10.12.2019 rezultă cu claritate că nu a refuzat să efectueze delimitarea, arătând disponibilitatea de a da curs solicitărilor, însă cu respectarea condițiilor care se impun a fi îndeplinite pentru ca aceasta sa se facă în conformitate cu prevederile legale aplicabile, respectiv Ordinul MMGA nr. 326/2007. Faptul ca recurenta nu a întreprins demersuri imediate pentru a demara acțiunea de delimitare nu poate fi asimilat unui refuz nejustificat, în condițiile în care din conținutul prevederilor Ordinului MMGA nr. 326/2007 nu rezulta obligativitatea efectuării, într-un anumit termen, a delimitării albiilor minore, la cererea oricărei entități care dorește acest lucru, în lipsa îndeplinirii condițiilor legale prevăzute în Ordinul sus-menționat. Se arată în continuare că în mod greșit a concluzionat și instanța de fond faptul ca "delimitarea în cauza se impune ca urmare a faptului ca, în lipsa acesteia, nu se poate stabili natura juridică a terenurilor disputate" în condițiile în care recurenta -pârâtă a depus hotărâri judecătorești definitive din care rezultă cu claritate apartenența terenurilor în cauza la domeniul public al statului, urmare a analizării actelor depuse și a expertizelor efectuate. În consecință, arată recurenta că, în cadrul litigiilor anterioare în care aceasta a fost parte, în contradictoriu cu actualii reclamanți, s-a efectuat o expertiza, cu respectarea prevederilor Ordinului nr. 326/2007 si a Legii Apelor nr. 107/1996, din care a reieșit clar ca suprafețele de teren, în care este menționat ca proprietar Statul Roman, se suprapun cu albia minora a râului Prahova, sens în care a invocat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, astfel că nu poate fi obligata sa efectueze o alta delimitare deoarece ar fi lipsita de utilitate si relevanta. Anexam alăturat copii de pe expertiza omologata de Tribunalul Prahova si de pe planșele despre care se face vorbire în conținutul acesteia. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecata, respectiv onorariul avocaților, în suma de 13974 RON, recurenta a susținut că instanța, în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., ar fi putut să îl cenzureze/micșoreze întrucât acesta este exagerat de mare si vădit disproporționat fata de complexitatea cauzei dar si faptul ca speța dedusa judecații s-a soluționat într-un singur termen de judecata, când părțile au pus concluzii. Mai mult decât atât, recurenta este instituție publică cu regim de autofinanțare, care administrează bunuri din domeniul public al statului. Față de acestea a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecând cauza respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin recursul promovat de pârâta Administrația Bazinală de Apă Buzău-Ialomița, în dezvoltarea motivelor de nelegalitate recurent a prezentat aceleași critici de nelegalitate, apreciind că instanța de fond nu a interpretat corect normele de drept material, susținând că, în mod eronat, judecătorul fondului a considerat ca răspunsul este un refuz nejustificat de a soluționa cererea reclamantelor. S-a mai susținut, pe d eo parte că a fost realizată deja delimitarea albiei minore de cea majoră a râului Prahova iar, pe de altă parte, că procedura instituită de Ordinul nr. 326/2007 nu poate fi realizată din motive neimputabile acestora. În continuare s-a arătat că în urma efectuării unei expertize în dosarul de revendicare, în prima fază procesuală, aceasta nu ar fi fost avută în vedere de către instanța de fond care a pronunțat hotărârea recurată. Invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta- pârâtă a punctat că la stabilirea cheltuielilor de judecată, instanța de fond nu a avut în vedere aplicarea corectă a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în măsura în care pârâta va suporta cheltuielile de judecată constând în onorariu avocat. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, reclamantele solicită admiterea excepției nulității recursului și aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. Pe fondul recursurilor, a solicitat acestora ca nefondate și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală. În esență, a arătat că motivele invocate de recurente privind imposibilitatea efectuării delimitărilor solicitate nu pot fi primite, întrucât starea de urgență nu mai există în prezent, iar cel privind inexistența fondurile necesare nu poate fi invocat pe o perioadă atât de lungă de timp. Ca atare, procedura prevăzută de Ordinul nr. 326/2007 permite riveranilor să se adreseze instanței de contencios administrativ, în măsura în care această delimitare este de natură să îi prejudicieze. Nu poate fi primit argumentul susținut pentru prima dată prin motivele de recurs, în sensul delimitarea nu este necesară deoarece a fost efectuată una în anul 1977, câtă vreme legiuitorul, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/1997, a apreciat că toate problemele legate de cursuri de apă ar trebui rezolvate prin metoda prevăzută de Ordinul nr. 326/2007. De asemenea, intimatele-interveniente prin întâmpinarea depusă la dosar au achiesează la susținerile intimaților-reclamanți, în completarea cărora au mai precizat că, prin Decizia nr. 259/2017 a Curții de Apel Ploiești s-a statuat faptul că delimitarea celor două albii, minoră și majoră, determină stabilirea situației juridice și a construcțiilor pe care le-a edificat, cu acceptul tacit sau chiar cu autorizație de construire, cum a fost în cazul A. S.R.L.. În data de 28 februarie 2023, recurenta-reclamantă Administrația Națională Apele Române a depus note scrise însoțite de înscrisuri. 1.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 7 decembrie 2022, respectiv 1 martie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Prioritar analizei recursurilor, vor fi cercetate aspectele referitoare la incidența excepției nulității recursului, având în vedere că intimații au invocat, prin întâmpinări, nulitatea recursurilor și, în același timp, ținând seama de faptul că, în spiritul prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora este necesar a fi examinate cu prioritate excepțiile procesuale invocate în cauză, rămânând ca examinarea fondului să se facă, în măsura în care mai este necesară, ulterior. Astfel fiind, cu privire la aceasta sunt de avut în vedere, în condițiile în care parte dintre critici sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi admisă excepția nulității căii de atac, iar imposibilitatea analizării unora dintre critici nu poate conduce la o asemenea soluție, care ar presupune ca cererea de recurs, în întregul său, să nu se încadreze în niciunul dintre cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimații reclamanți și intervenient, nefiind întrunite cerințele art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pe fondul recursurilor, în primul rând Înalta Curte va avea ca premisă situația de fapt reținută de instanța de fond, asupra căreia, în actuala structură a dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., instanța de recurs nu poate reveni. Din această perspectivă criticile vizând interpretarea probelor, care tind la schimbarea situației de fapt reținute de Curtea de Apel, nu pot fi primite în recurs. Or, Înalta Curte constată că prin recursul declarat, pârâți repun în discuție chestiunile de fapt și de drept analizate și dezlegate de prima instanță, situație față de care se reține că problemele ce se impun a fi soluționate și de către instanța de control judiciar vizează deopotrivă, conținutul probatoriului care a fost administrat, raportat la prevederile incidente in cauză. În consecință, părților nu le este permis, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, să pretindă instanței de recurs reevaluarea probatoriilor și stabilirea unei situații de fapt diferite de cea stabilită de judecătorii fondului, întrucât o astfel de chestiune excedează controlului care poate fi exercitat de această instanță. Așa fiind, instanța de recurs are a răspunde doar criticilor de nelegalitate, nu și criticilor de netemeinicie (prin care partile recurente pretind greșita stabilire a circumstanțelor de fapt ale cauzei, rezultat al aprecierii eronate a probatoriilor administrate de părți), întrucât stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond. Constatând că recursurile formulate de aceste părți care au aceeași poziție procesuală conțin critici similare, Înalta Curte urmează a răspunde acestora prin considerente comune; criticile care particularizează fiecare cerere de recurs vor fi examinate distinct în măsura în care pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 488 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază, că soluția instanței dată în judecarea fondului și care face obiectul criticilor din recurs, anume cea de admitere a acțiunii reclamanților, este în deplin acord cu dispozițiile legale incidente, astfel cum au fost acestea analizate și reținute în considerentele prezentului control judiciar. Sub aspectul circumstanțelor cauzei, Înalta Curte reține că prin cererea adresată pârâtei Administrația Națională Apele Române, înregistrată la aceasta din urmă la data de 31.10.2019, dosar, vol. reclamanții au solicitat acesteia demararea procedurii legale instituite prin Ordinul Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 326 din 2007 pentru delimitarea albiei minore de albia majoră a râului Prahova în zona orașului Sinaia, Calea x, jud. Prahova, arătând în cuprinsul cererii faptul că, în cadrul litigiilor existente între părți referitoare la aceste terenuri, instanțele de judecată au reținut că pentru a tranșa problema terenurilor respective se impune a fi efectuată procedura de delimitare reglementată de Ordinul nr. 326 din 2007, iar delimitarea este necesară cu atât mai mult cu cât terenurile sunt ocupate de construcții. Este de menționat că, reclamanții au mai contestat faptul că terenurile respective fac parte din albia minoră a râului Prahova, arătând că nu sunt în proprietatea Statului Român și în administrarea pârâtei ANAR, însă nu poate fi stabilit regimul juridic al terenurilor în lipsa delimitării la care s-a făcut referire mai sus. Prin adresa din 10.12.2019 pârâta Administrația Bazinală de Apă Buzău Ialomița a răspuns solicitării reclamanților arătând că acțiunea de delimitare a albiilor minore ale cursurilor de apă care aparțin domeniului public al statului reglementată prin Ordinul MMGA nr. 326/2007 nu s-a realizat până în prezent, întrucât nu sunt întrunite condițiile necesare aceste acțiuni, respectiv: stabilirea de către A.N. Apele Române a modului de funcționare și organizare, componență și atribuțiile comisiilor de delimitare, conform art. 26 alin. (2) din Ordinul MMGA nr. 326 din 2007 și alocarea fondurilor de la bugetul statului sau din bugetul propriu pentru această acțiune, conform art. 35 din L apelor nr. 107 din 1996. Totodată, s-a mai arătat că pentru trasarea limitei de proprietate a domeniului public aflat în administrarea A.N. Apele Române, respectiv limita albiei minore a râului Prahova, pentru zona care face obiectul solicitării reclamanților, sunt necesare măsurători topografice (plan de amplasament, profile transversale în albie) precum și analiza datelor hidrologice specifice pentru stabilirea acestei limite în conformitate cu prevederile legislației în vigoare, acțiuni care vor fi întreprinse după îndeplinirea condițiilor legale mai sus menționate. Pornind de la aspectele reținute în sentința civilă recurată precum și din considerentele statuate prin decizia civilă nr. 258/31.01.2017 pronunțată de Curtea de Apel, în mod corecta instanța fondului a constatat că demersul reclamanților este justificat, referitoare la terenurile vizate de operațiunea de delimitare. Curtea a constatat ca pentru a determina regimul juridic aplicabil suprafețelor de teren în litigiu este esențială delimitarea albiei minore de albia majora, numai terenul afectat albiei minore făcând parte din domeniu public. Statuând prin dispozițiile art. 26 din Ordinul Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 326 din 2007 (1) în sensul dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare, delimitarea albiilor minore ale cursurilor de apă și a celorlalte terenuri aparținând domeniului apelor se realizează de către Administrația Națională "Apele Române", prin unitățile bazinale de gospodărire a apelor, împreună cu o comisie din care fac parte reprezentanți ai oficiului de cadastru și publicitate imobiliară, ai autorităților care răspund de sistemele informaționale specifice implicate și deținătorii terenurilor riverane. (2) Modul de organizare și funcționare, componența și atribuțiile comisiilor de delimitare constituite vor fi stabilite de Administrația Națională "Apele Române". Prin urmare, pentru a determina regimul juridic aplicabil suprafețelor de teren în litigiu este esențială delimitarea albiei minore de albia majoră, numai terenul afectat albiei minore făcând parte din domeniu public. O atare delimitare este cu atât mai mult necesară în condițiile în care cursul râului Prahova a fost afectat de lucrări de amenajare și regularizare, ce au determinat modificări ale suprafeței albiei sale minore. Așadar, o astfel de delimitare nu a fost realizată, nefiind îndeplinită procedura specială prevăzută de Ordinul nr. 326/2007. Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2011 opun reexaminării acelorași chestiuni invocate de recurentele-pârâte, în considerarea puterii de lucru judecat. Într-o atare situație, regimul juridic al terenurilor în litigiu nu poate fi stabilit decât prin îndeplinirea procedurii legale de delimitare a albiei minore a râului Prahova, existând obligația legală stabilită în sarcina intimatei de a realiza această delimitare. În cauza dedusă judecății, din situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța fondului, nu rezultă că recurenta Administrația Nțională a Apelor a direcționat cererea reclamanților către Administrația Bazinală Buzău Ialomița, în condițiile în care delimitarea nu se poate face decât alături de această comisiei, iar recurenta-pârâta A.N. Apele Române nu a făcut dovada indeplinirii propriilor obligații care îi revin, potrivit legii. Ca atare, instanța fondului, în mod corect a pornit de la premiza stabilită anterior de Curtea de Apel Poiești în sensul că regimul juridic al terenurilor în cauză nu poate fi stabilit în condițiile în care nu a operat o delimitare legală între albia minora a râului Prahova - bun aflat în proprietatea publica a statului și albia majoră a aceluiași râu - bun aflat în proprietatea comunității locale. Revenind la criticile recurentelor în sensul că instanța de fond nu a interpretat corect normele de drept material, susținând că, în mod eronat, judecătorul fondului a considerat ca răspunsul este un refuz nejustificat de a soluționa cererea reclamantelor, acestea nu pot fi primite. Este mai mult decât evident că atunci când are de analizat caracterul justificat sau nejustificat al refuzului de rezolvare a unei cereri, instanta de contencios administrativ nu se limiteaza la un control de legalitate formala, ci trebuie sa evalueze conduita autoritatii din perspectiva scopului legii, printr-o interpretare rationala a acesteia, pentru ca principiul proportionalitatii masurilor administrative individuale in raport cu interesul public ocrotit impune ca actele administrative sa nu depaseasca limitele a ceea ce este adecvat si necesar pentru a atinge scopul urmarit, astfel ca inconvenientele cauzate particularului sa nu fie excesiv de impovaratoare, disproportionate in raport cu scopurile vizate. Astfel, cum bine a punctat instanța fondului, prin maniera în care au procedat, ambele autorități pârâte au exprimat un refuz, chiar dacă nu au contestat expres dreptul sau interesul reclamanților, deoarece prin trimiterea cererii spre competentă soluționare la o administrație bazinală, în timp ce aceasta din urmă a invocat pasivitatea autorității centrale în materie, dreptul reclamanților a rămas nevalorificat, fiind astfel incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) și alin. (2) din Legea nr. 554 din 2004, fiind asimilate actelor administrative unilaterale atât refuzul nejustificat de a rezolva o cere referitoare la un drept sau un interes legitim, cât și faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal. Criticând constatările instanței de fond, se observă că recurentele-pârâte nu arată argumentele pentru care s-ar impune concluzia contrară, având ca bază un temei real și suficient pentru a le justifica. Din perspectiva criticii de nelegalitate invocate, prin care s-a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că instanța de fond, în mod greșit a obligat recurentele la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care dosarul nu are o complexitate ridicată, drept urmare, nu se justifica un onorariu de avocat disproporționat, acestea sunt nefondate. În acest context al analizei este de observat că, în ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate în fond, finalitatea susținerilor recurentelor rezidă în reaprecierea cuantumului stabilit prin sentința recurată în sarcina lor, cu acest titlu. Astfel concepute, susținerile recurentelor nu relevă o critică de nelegalitate a sentinței de fond, întrucât evaluarea presupusă de dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, stabilindu-se, prin raportare la valoarea obiectului pricinii, și ponderea acestui criteriu în acordarea cheltuielilor de judecată. Fiind vorba despre o chestiune de temeinicie a sentinței, reevaluarea elementelor luate în considerare în determinarea cheltuielilor reținute în sarcina pârâtelor depășește sfera atribuțiilor ce revin instanței de recurs, în contextul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., circumscrise verificării legalității sentinței recurate, susținerile recurentelor pe acest aspect urmând a fi înlăturate ca atare. Acestea pot fi subsumate pct. 5 al articolului menționat anterior, punându-se în discuție încălcarea normelor procedurale referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, iar nu aplicarea greșită sau interpretarea eronată a unor norme de drept substanțial, urmând a analizate din această perspectivă. Este de menționat aici că, prin prevederile art. 488 din C. proc. civ. care consacră motivele de casare ale unor hotărâri judecătorești, legiuitorul a acordat o eficiență sporită principiului potrivit căruia recursul este o cale de atac nedevolutivă. Ca atare, pe de o parte, la stabilirea cheltuielilor de judecată, instanța de fond a avut în vedere aplicarea corectă a prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în măsura în care pârâtul va suporta cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru și onorariu avocat. În ceea ce privește onorariul de avocat, prima instanță, s-a raportat la criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., vizând complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat și a realizat o apreciere proprie asupra incidenței acestora, ce nu poate fi supusă examinării în calea extraordinară de atac, fiind o chestiune de temeinicie, nu de legalitate, care nu se încadrează în vreunul dintre motivele de casare reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pe de altă parte, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. De la regula potrivit căreia partea care a câștigat procesul urmează a-și recupera integral cheltuielile de judecată efectuate, alineatul al doilea al art. 451 C. proc. civ. prevede o excepție, în sensul că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei, însă măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său. Prin urmare, dispozițiile amintite anterior statuează dreptul instanței de judecată de a micșora onorariul avocatului ori de câte ori va constata că este nepotrivit de mare, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Așa cum s-a arătat constant în jurisprudență, prin aplicarea acestui text de lege, instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și parte, care se menține, fără ca instanța să împiedice executarea contractului sau să dispună anularea ori modificarea lui. Prin urmare, potrivit art. 451 C. proc. civ., instanța de judecată doar apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câștig de cauză trebuie suportat de partea adversă, contractul de asistență juridică rămâne valabil între avocat și clientul său, care datorează onorariul integral, pe care însă nu-l va putea pretinde de la adversar decât în măsura încuviințată de instanță. În consecință, făcând aplicarea dispozițiilor legale art. 451- 453 C. proc. civ., instanța a constatat, în mod corect că, în speță, cheltuielile solicitate cu titlu de onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru în sumă de 13.974 RON sunt justificate. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că sentința recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate. De asemenea, în raport de soluția pronunțată în recurs, dată fiind culpa procesuală a recurentelor-pârte în prezenta cauză, Înalta Curte îi va obliga pe acestea la plata cu titlu de cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor depuse la dosar,la plata sumei de 1000 RON către intimații- intervenienti A. și C. S.R.L. și a sumei de 1000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimații- intervenienti S.C. F. S.R.L. Sinaia S.C. D. S.R.L., S.C. H. S.R.L.,E., G. S.R.L. Este de menționat aici, că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. În ceea ce privește reducerea onorariului curtea a avut în vedere faptul ca litigiul a fost soluționat la primul termen de judecata, nefiind administrate alte probe. După cum prevede și art. 451 alin. (2) teza finală C. proc. civ. măsura luată de instanță nu are nici un efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său, aceasta producând efecte numai în privința cuantumului cheltuielilor de judecată la care sunt obligate pârâtele. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile formulate.