ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 99/2024

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea disjunsă la data de 19.05.2023, din dosarul nr. x/2023, cauză înregistrată, pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a, la data de 15.02.2023, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la: 1) plata drepturilor salariale, incluzând sporurile și indemnizațiile aferente, prin plata unei sume compensatorii conform art. 38 alin. (6)

1

din Legea nr. 153/2017, reprezentând diferența dintre venitul lunar la care este îndreptățită reclamanta prin recalcularea indemnizației de încadrare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON și venitul lunar plătit efectiv, pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată și pentru viitor, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 și până la o nouă modificare legislativă, suma rezultată urmând a fi actualizată cu rata inflației la data plății efective; 2) plata dobânzii legale penalizatoare aferentă drepturilor salariale restante, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

La termenul din 19.05.2023 instanța a dispus disjungerea cererilor formulate în cauză prin raportare la județele de domiciliu ale reclamanților, sens în care s-a dispus constituirea a noi dosare, în cel de față (având nr. de dosar x/2023) reclamantă fiind A., cu domiciliul în județul Gorj.

La același termen, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București asupra căreia a rămas în pronunțare.

Prin sentința civilă nr. 3114/2023 din 19 mai 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, în favoarea Tribunalului Gorj.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că, raportat la pretențiile deduse judecății, cauza pendinte are natura juridică a unui conflict individual de muncă, ce intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 266 Codul muncii, conform cu care jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale, astfel încât devin aplicabile prevederile art. 269 Codul muncii, potrivit cu care judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite conform legii, respectiv, dispozițiile art. 269 alin. (2), potrivit căruia cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Prin urmare, dată fiind natura juridică a litigiului de față (conflict individual de muncă) și data înregistrării cauzei - 15.02.2023, dată la care prin Legea nr. 367/2022 a dialogului social fusese deja abrogată Legea nr. 62/2011 care la art. 210 prevedea printre criteriile de stabilire a competenței teritoriale în conflictele individuale și locul de muncă pe care reclamanta îl are, prima instanță de conflict a apreciat că, în cauză, rămâne incident doar art. 269 din Codul muncii.

Totodată, față de împrejurarea că, în speță, reclamanta are domiciliul în Județul Gorj, potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată și că nu a făcut dovada că are reședința în București la momentul introducerii acțiunii, Tribunalul București a apreciat că nu are relevanță alegerea unui domiciliu procesual în altă parte decât domiciliul legal sau reședința deoarece acesta nu este un atribut de identificare a părții, motiv pentru care a reținut că reclamanta a introdus acțiunea la o instanță necompetentă teritorial, astfel că a admis excepția astfel invocată și a declinat cauza la Tribunalul Gorj.

Pentru considerentele expuse, fiind vorba despre o competență teritorială exclusivă, în baza art. 129 alin. (2) pct. 3 și art. 132 C. proc. civ., Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj – secția conflicte de muncă și asigurări sociale la 7 iunie 2023, sub același număr de dosar.

La primul termen de judecată stabilit în cauză (14 septembrie 2023), instanța, constatând că nu există complet legal constituit ca urmare a expirării mandatelor asistenților judiciari, a dispus amânarea cauzei la data de 16.11.2023, termen la care instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Gorj și a reținut cauza pentru soluționarea excepției.

Prin sentința nr. 1584/2023 din 16 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Gorj – secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justitie, în favoarea Tribunalului București. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Gorj și Tribunalul București, a suspendat din oficiu judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Gorj a reținut că prezenta cauză dedusă judecății intră în categoria conflictelor de muncă, fiind aplicabile dispozițiile art. 269 alin. (1)-(2) din Codul muncii republicat, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 42/2023, competența materială și teritorială de soluționare a cauzei aparținând tribunalului în a cărui circumscripție reclamanta își are domiciliul.

Evocând, în continuare, dispozițiile art. 127 C. proc. civ., cea de a doua instanță de conflict a reținut că reclamanta este grefier în cadrul Tribunalului București și a sesizat inițial Tribunalul București, instanță în a cărei rază se află locul său de muncă, astfel că Tribunalul București este competent să soluționeze prezenta cauză.

Totodată, a mai arătat că, întrucât cererea a fost introdusă împotriva instanței căreia i-ar reveni, în mod obișnuit, competența soluționării în fond a cererii (Tribunalul București), sunt incidente prevederile art. 127 alin. (2

1

) raportat la art. 127 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât, în cazul în care cererea se introduce împotriva instanței ce este competentă să soluționeze cauza, reclamanta poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în care se află instanța ce ar fi competentă.

Reținând, așadar, că norma reglementează un drept de opțiune al părții reclamante care are posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată împotriva unei instanțe de judecată, fie chiar la instanța respectivă (aplicând regula generală în materie de competență), fie la o altă instanță de același grad din raza unei curți de apel învecinate, reclamanta având posibilitatea să aleagă între instanța de la domiciliul său -Tribunalul Gorj și un tribunal din circumscripția unei curți de apel învecinate cu Curtea de Apel București, cea de a doua instanță de conflict a statuat că dreptul de opțiune aparține în mod exclusiv părții reclamante, ceea ce înseamnă că, odată ce reclamanta și-a manifestat opțiunea de a introduce acțiunea la Tribunalul București, această instanță a devenit competentă teritorial să soluționeze pricina, instanța astfel învestită neavând dreptul de a cenzura procedural, din oficiu, acest drept de opțiune.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Gorj a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Totodată, în temeiul art. 133 pct. 2 C. proc. civ., a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Gorj și Tribunalul București iar, în temeiul art. 134 și 135 alin. (1) din C. proc. civ., a suspendat din oficiu judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 27 noiembrie 2023, sub același număr de dosar (x/2023).

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe – Tribunalul București și Tribunalul Gorj – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că reclamanta este grefier la Înalta Curte de Casație și Justiție și a ales să învestească Tribunalul București cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă, pârâtă fiind Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de angajator, cu sediul în București.

Potrivit dispozițiilor art. 232 Codul muncii, procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește prin lege specială.

La data introducerii acțiunii colective (15.02.2023), din care a fost disjunsă prezenta cauză, legea specială care reglementa soluționarea conflictelor colective și individuale de muncă (Legea dialogului social nr. 62/2011) era abrogată, fiind înlocuită de noua Legea a dialogului social nr. 367/2022, care a intrat în vigoare în data de 25.12.2022. Însă, noua lege a dialogului social nu mai reglementează soluționarea conflictelor individuale de muncă, limitându-se la reglementarea procedurii de rezolvare a conflictelor colective de muncă.

În consecință, neexistând o lege specială în raport cu Codul muncii care să reglementeze soluționarea conflictelor individuale de muncă, rezultă că litigiile de muncă se soluționează în baza prevederilor Codului muncii (Titlul XII, Jurisdicția muncii: art. 266 – 275) și ale C. proc. civ.

La momentul sesizării instanței (15.02.2023), Codul muncii prevedea la art. 269 alin. (2) că cererile cererile referitoare la conflictele de muncă "se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Având în vedere că, în speță, instanțele aflate în conflict nu și-au disputat competența din punct de vedere material, ci exclusiv din punct de vedere teritorial, dar aducând argumente diferite, cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în ce privește eventuala aplicare a dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., deși, aparent, calitatea părților ar atrage incidența acestor prevederi din C. proc. civ., în realitate, nu ne aflăm în niciuna dintre ipotezele prevăzute de respectivul text din codul de procedură, întrucât, competența de soluționare a cauzei nu revine, nici în fond și nici în căile de atac, instanței la care reclamanta își desfășoară activitatea - Înalta Curte de Casație și Justiție, ca parte pârâtă, neavând, așadar, competență în soluționarea unui astfel de litigiu.

Rațiunea dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ. este aceea ca litigiul să nu ajungă să fie soluționat, nici în primă instanță și nici în căile de atac, de o instanță la care funcționează reclamantul judecător/grefier/asistent judiciar. Or, prin ipoteză, litigiul de muncă cu care reclamanta grefier a sesizat tribunalul ca primă instanță poate avea doar două stadii procesuale, respectiv: judecata în primă instanță la tribunal și judecata în apel la curtea de apel, calea de atac a recursului fiind în mod expres exclusă de legiuitor de la exercitare.

Prin urmare, având în vedere că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ., sunt aplicabile prevederile din Codul muncii indicate supra, conform cărora competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparținând instanței/tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.

Din punct de vedere procesual, normele din Codul muncii care reglementează competența teritorială nu reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, întrucât ceea ce legiuitorul urmărește este facilitarea accesului la justiție al părților, astfel încât, dispozițiile trebuie interpretate în sensul că, prin domiciliu, în sensul normelor de procedură, se înțelege domiciliul pe care o persoană și l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăiește și muncește.

În acest sens, Curtea Constituțională a României, prin decizia nr. 945 din 07.07.2011 a stabilit că "reglementarea diferită a Codului muncii față de cea a C. proc. civ., referitoare la competența teritorială a instanțelor de judecată, este justificată de specificul și necesitățile ce decurg din raporturile de muncă; în acest sens trebuie observat că reglementarea criticată urmăreste facilitarea accesului la justiție și a apărării salariatului care are, în cele mai multe cazuri, calitatea de reclamant".

Prin urmare, având în vedere că, în litigiile de muncă, ceea ce interesează în stabilirea competenței teritoriale este locul unde reclamantul locuiește efectiv, Înalta Curte reține că, în situația în care domiciliul înscris în actul de identitate nu corespunde cu domiciliul stabilit în fapt, domiciliul din actul de identitate nu poate primi eficiență din perspectiva determinării instanței competente.

În altă ordine de idei, potrivit art. 89 C. civ., "(1) Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispozițiilor legii speciale. (2) Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală.

(3) Dovada intenției rezultă din declarațiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declarații, din orice alte împrejurări de fapt."

Având în vedere că, în speță, locul de muncă al reclamantei este situat în București, se reține că această împrejurare atestă că, în realitate, domiciliul în fapt al acesteia nu are cum să se afle în raza teritorială a Tribunalului Gorj, conform actului de identitate, fiind nerezonabil și greu de acceptat că domiciliul real (efectiv) al reclamantei coincide cu cel menționat în actul de identitate în condițiile în care aceasta trebuie să frecventeze un loc de muncă situat (în București) la o distanță considerabilă față de cel înscris în actul de identitate.

Mai mult, se reține că, prin O.U.G. nr. 42/2023 (în vigoare din 25 mai 2023) pentru modificarea și completarea Legii nr. 367/2022 privind dialogul social și a Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, dispozițiile art. 269 alin. (1)-(2) din Codul muncii au fost modificate, în sensul că cererile referitoare la cauzele având ca obiect conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul, iar normele tranzitorii ale acestui act normativ (art. III alin. (2) prevăd că dispozițiile referitoare la competență se aplică și proceselor înregistrate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

Prin urmare, având în vedere că, în intervalul dintre cele două declinări reciproce, anumite neconcordanțe de ordin legislativ au fost armonizate și că, în prezent, competența de soluționare a unor astfel de litigii este alternativă, fiind dată în mod explicit în competența tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul, reținând și considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2024.