ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 784/2024

HOTĂRÂRE

10.04.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 784/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 10 aprilie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare la 23 martie 2023, sub dosar nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună obligarea pârâtei, în temeiul răspunderii patrimoniale a angajatului, la repararea prejudiciului pe care l-a suferit la data de 23.05.2021, urmare a neexecutării obligațiilor care reveneau pârâtei potrivit prevederilor din contractul individual de muncă nr. x/19.05.2021, în sumă de 8.000 RON, precum și la plata dobânzii legale corespunzătoare acestei sume, calculată de la data de 23.05.2021 și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 418/LMA din 26 septembrie 2023, Tribunalul Satu Mare – secția I Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj – complet specializat litigii de muncă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de trimitere a reținut că, potrivit art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii: "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Instanța a mai arătat că, potrivit art. 266 Codul muncii, "Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Prezenta cauză are ca obiect soluționarea unei acțiuni ce se încadrează în noțiunea de conflict de muncă, a cărui soluționare se circumscrie prevederilor art. 256 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, atrăgând competența materială de soluționare în primă instanță în favoarea Tribunalului, secția specializată în litigii de muncă și asigurări sociale, conform art. 208 și art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța a mai constatat că Legea dialogului social nr. 62/2011 care reglementa prin dispozițiile art. 210 competența instanței de judecată în soluționarea conflictelor individuale de muncă, în sensul că aceasta aparține tribunalului în circumscripția căruia se afla domiciliul reclamantului sau locul de muncă al acestuia, era abrogată la data sesizării instanței cu prezenta cauză.

Astfel, instanța a observat că și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 (abrogată la data sesizării instanței) reglementau două criterii alternative de stabilire a competenței, în sensul că reclamantul are alegerea de competență între instanța domiciliului sau reședinței sau după caz locul de muncă, iar în cazul persoanelor juridice competența este atrasă de localitatea în care se află sediul acestora.

Potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, astfel de litigii de natura celui din cauză sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia își are sediul reclamantul.

Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, societatea reclamantă are sediul în Cluj Napoca, strada x, nr. 31 A, corp 1, județul Cluj, astfel că, în cauză, competența de soluționare a prezentei cereri de chemare în judecată revine Tribunalului Cluj.

Ca urmare a declinării competenței, cauza a fost înregistrată la pe rolul Tribunalului Cluj – secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, sub același număr de dosar.

Învestit prin declinare, Tribunalul Cluj – secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 707 din 18 martie 2024 a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de conflict, având în vedere pretențiile reclamantei, a reținut incidența prevederilor art. 266 din Codul muncii care reglementează jurisdicția muncii, stabilind că obiectul acesteia îl constituie soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

Conform dispozițiilor art. 269 Codul muncii, (forma în vigoare la data introducerii cererii), "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Potrivit prevederilor legale mai sus redate, în materia litigiilor de muncă, competența de soluționare a cauzei aparține tribunalului în a cărui circumscriptie se află domiciliul sau resedința persoanei fizice, respectiv sediul persoanei juridice.

În conformitate cu dispozitiile art. 227 C. civ., "(1) Sediul persoanei juridice se stabilește potrivit actului de constituire sau statutului. (2) În funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru". Astfel cum rezultă din cuprinsul acestei norme legale, persoana juridică poate avea, pe lânga sediul principal, mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru.

Sub aspectul stabilirii competenței, instanța a reținut că textul art. 269 din Codul muncii nu distinge între sediul principal și sediul sau sediile secundare ale persoanei juridice, astfel că reclamantul – persoana juridică poate introduce actiunea atât la instanța în circumscripția careia își are sediul principal, cât și la instanța unde își are sediul secundar.

În prezenta cauză, reclamanta A. S.R.L., care are sediul social în municipiul Cluj-Napoca, a solicitat angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtei B., acuzată de săvârșirea unei fapte comise în cadrul raporturilor de muncă la punctul de lucru al reclamantei din localitatea Tășnad, jud. Satu Mare, unde pârâta și-a desfășurat efectiv activitatea (conform susținerilor reclamantei, confirmate de prevederile contractului individual de muncă). Reclamanta a înregistrat cererea de chemare în judecată la tribunalul în a cărui rază de competență se află punctul său de lucru din localitatea Tășnad, respectiv la Tribunalul Satu Mare. Față de împrejurarea că reclamanta a ales să depună cererea de chemare în judecată la instanța în a cărei circumscripție se află sediul său secundar și având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, instanța a apreciat că Tribunalul Satu Mare a fost legal învestit cu soluționarea prezentei cauze, nefiind justificată soluția de declinare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

În plus față de argumentele reținute, instanța a avut în vedere și faptul că pârâta are, la rândul său, domiciliul într-o localitate din circumcripția aceleiași instanțe, astfel că stabilirea competenței în favoarea Tribunalului Satu Mare corespunde și din acest punct de vedere scopului bunei administrări a justiției, fiind în interesul ambelor părți ca soluționarea prezentei cereri să se realizeze de către instanța inițial învestită.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 25 martie 2024, sub același număr de dosar.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Satu Mare competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite cu un litigiu ce are ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a angajatei reclamantei, având natura unui conflict individual de muncă.

Potrivit dispozițiilor art. 232 din Codul muncii, procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește prin lege specială.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că la data introducerii cererii de chemare în judecată – 23.03.2023, legea specială care reglementa soluționarea conflictelor colective și individuale de muncă – Legea dialogului social nr. 62/2011 – era abrogată, fiind înlocuită de noua Lege a dialogului social nr. 367/2022, care a intrat în vigoare în data de 25.12.2022. Această nouă lege a dialogului social nu mai reglementează soluționarea conflictelor individuale de muncă, stabilind exclusiv procedura de rezolvare a conflictelor colective de muncă.

Prin urmare, neexistând o lege specială în raport cu Codul muncii care să reglementeze soluționarea conflictelor individuale de muncă, rezultă că litigiile de muncă se soluționează în baza prevederilor Codului muncii (Titlul XII, Jurisdicția muncii, art. 266 – art. 275) și ale C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, forma în vigoare la data sesizării instanței, "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

În ceea ce privește conflictul de competență, în litigiul pendinte, instanțele în conflict au apreciat diferit noțiunea de "sediu al reclamantei".

Din dispozițiile art. 227 alin. (2) din C. civ. potrivit cărora, "în funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru", coroborate cu cele ale art. 269 alin. (2) din Codul muncii, redate supra, se deduce că noțiunea de "sediu", menționată în cuprinsul acestui din urmă articol, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci și la sediul secundar, cum este cel al unui punct de lucru, în lipsa unei mențiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.

În altă ordine de idei, instanța supremă subliniază că normele de procedură referitoare la competență oferă o dezlegare pentru ipoteza existenței unui sediu secundar, soluție care poate fi preluată prin analogie și pentru ipoteza din speța de față, în demersul de interpretare a sintagmei "sediul reclamantului" de care norma specială leagă competența teritorială de primă instanță. Astfel, în situația unui pârât - persoană juridică de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică - dispozițiile art. 109 din C. proc. civ. stabilesc că "cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta".

În acest context, nu există vreo rațiune pentru care în interpretarea normei speciale din legislația muncii care stabilesc competența primei instanțe în funcție de sediul reclamantului, să nu fie avute în vedere și eventualele sedii secundare ale acestuia, mai ales în situația în care litigiul privește fapte petrecute la acest sediu.

Această concluzie se impune și în considerarea faptului că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu pârâta care și-a exercitat atribuțiile de serviciu în oraș Tășnad, jud. Satu Mare, astfel cum reiese din contractul individual de muncă, iar rațiunea normei speciale de stabilire a competenței teritoriale la sediul reclamantului a fost tocmai aceea de a nu depărta litigiul de locul în care părțile raportului juridic locuiesc/își au sediul și, de regulă, își derulează raportul de muncă.

Existând, așadar, raporturi juridice de muncă derulate pe raza sediului acestui punct de lucru, și apreciind că prin noțiunea de sediu trebuie înțeles nu doar sediul principal ci și sediile secundare ale persoanei juridice, în măsura în care raportul juridic dedus judecății izvorăște din acte sau fapte săvârșite la acest sediu secundar, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței în circumscripția căreia își are sediul punctul de lucru la care a activat pârâta.

Pentru aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (2) și (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.