ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 776/2024

Ședința publică din data de 10 aprilie 2024

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea reconvențională înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 27 ianuarie 2017, pârâta-reclamantă reconvențională S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu reclamantul-pârât reconvențional B., a solicitat instanței să dispună obligarea reclamantului-pârât reconvențional la plata daunelor suferite, în sumă totală de: 134.214,84 RON (echivalentul a 29.825,52 euro), reprezentând indemnizația substitutivă preavizului, pentru ipoteza în care instanța va reține contractul 2 ca producând efecte între părți; în subsidiar, 806.018,04 RON (echivalent a 179.115,12 euro), reprezentând indemnizația substitutivă preavizului, pentru ipoteza în care instanța va reține contractul 1 ca producând efecte între părți; suma reprezentând beneficiul nerealizat suferit; în subsidiar, în măsura în care se va constatat că datorează o sumă către reclamantul-pârât, a solicitat compensarea cu pretențiile deduse judecății prin cererea reconvențională.

Prin sentința civilă nr. 408/CA/2022 din 29 iunie 2022, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2016, a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențională S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu reclamantul-pârât reconvențional B., ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea reclamantului-pârât reconvențional privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii primei instanțe, S.C. A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia nr. 119 din 4 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a Civilă, a fost respins apelul declarat de A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., împotriva sentinței nr. 408/CA/2022, pronunțate de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. x/2016.

A. S.R.L., prin administrator special D. și prin administrator judiciar C.., a declarat recurs împotriva acestei hotărâri.

În susținerea recursului, recurenta invocă omisiunea totală a instanței de prim control judiciar de a analiza motivele de apel, argumentele și înscrisurile administrate în cauză, critică ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta arată că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra, care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, iar aceste argumente trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar hotărârea fiind pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă.

O altă critică vizează faptul că hotărârea instanței de apel nu este motivată, motiv de recurs care se circumscrie dispozițiilor art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta arată că instanța de apel nu a dezbătut în niciun fel, motivele de apel invocate, ce vizau nulitatea, nelegalitatea încheierii de ședință din data de 17.01.2018, din perspectiva nemotivării soluției cu privire la încuviințarea unei noi expertize criminalistice, precum și nelegalitatea sentinței civile nr. 408/CA/2022 din perspectiva greșitei respingeri a cererii reconvenționale, reținându-se eronat aspectele, privitoare la:

(a) contractul care reglementează raporturile juridice dintre părți, datat 09.09.2015;

(b) pretențiile A. formulate raportat la prevederile contractului de agenție din data de 24.04.2008;

(c) nelegalitatea respingerii capătului de cerere privind obligarea B. la plata beneficiului nerealizat.

Sub un prim aspect, recurenta susține că motivele de apel cu privire la nulitatea/netemeinicia încheierii de ședință din data de 17 ianuarie 2018 aveau o înrâurire fundamentală asupra cauzei supuse analizei în apel, pornind de la faptul că prima instanță a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice specialitatea criminalistică (grafică) având ca și obiectiv: stabilirea faptului că actul "Contratto di agenzia comerciale" datat 09/09/2015 a fost semnat de titularul B., iar prin raportul întocmit s-a concluzionat faptul că înscrisul numit "Contratto di Agenzia Comerciale" datat 09 septembrie 2015, a fost semnat de către numitul B.. Ulterior, prin încheierea de ședință din data de 17 ianuarie 2018, prima instanță, în mod nepermis și fără absolut nicio motivare în fapt și în drept a dispus, la solicitarea părții potrivnice, încuviințarea unei noi expertize cu același obiectiv ca și în precedent.

Din această perspectivă, recurenta precizează că a invocat prin motivele de apel că soluția instanței cuprinsă în încheierea de ședință referită a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 233 lit. j) C. proc. civ., la o simplă analiză a încheierii apelate, putându-se constata faptul că prima instanță nu a făcut altceva decât să își însușească, fără motivare, solicitarea părții potrivnice, ignorând obligația legală ce îi incumba, de a motiva hotărârile adoptate, și de a-și crea propria opinie în raport de apărările și dispozițiile procedurale aplicabile.

Sub al doilea aspect, recurenta susține că instanța de apel a analizat apărările sale într-o modalitate sumară, incompatibilă cu orice exigențe ale motivării unei hotărâri.

Hotărârea pronunțată nu conține, în opinia recurentei, o motivare riguroasă, menită să argumenteze în mod clar și prin raportare la probele administrate, de ce a instanța a respins cererea de apel, împrejurare față de care nu se poate exercita controlul judiciar și nici nu se poate analiza în concret dacă părților într-adevăr le-au fost respectate toate garanțiile aferente dreptului la un proces echitabil.

Recurenta susține că instanța de apel și-a însușit, fără motivare, argumentele părții adverse, alegând să ignore obligația legală ce îi incumba, de a-și crea propria opinie în raport de apărările și de probatoriul administrat în cauză.

În cazul de față, hotărârea nu cuprinde motivarea în fapt și în drept a soluției, hotărârea instanței fiind lipsită de suport legal și faptic, aspect ce atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 175 Cod procedură civilă

Recurenta invocă și faptul că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Sub un prim aspect, recurenta susține că instanța de apel în mod greșit a reținut faptul că, în raport de prevederile art. 338 C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 22 alin. (2) din același cod, pentru aflarea adevărului, instanța poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar în situația în care părțile se împotrivesc.

Recurenta susține că problema de drept, critica de legalitate relativ la proba cu expertiză, nu vizează în niciun caz împrejurarea că instanța ar fi oprită în aflarea adevărului sau că s-ar fi împotrivit efectuării acestei probe.

Aspectul esențial, nesoluționat/nemotivat nici de prima instanță și nici de cea în apel, este determinat de faptul că, în cauza dedusă judecății, prima instanță a dispus, la solicitarea părții potrivnice, efectuarea unui nou raport de expertiză specialitatea criminalistică, deși, potrivit raportului nr. x/23.10.2017 al Laboratorului Interjudețean de Expertize Criminalistice Cluj, depus la dosar (necontestat de părți) s-a reținut faptul că, înscrisul numit "Contratto di Agenzia Comerciale" datat 09/09/2015, a fost semnat de către numitul B..

Prin încheierea de ședință din data de 17 ianuarie 2018, prima instanță, în mod nepermis și fără o motivare în fapt și în drept, a dispus, la solicitarea părții potrivnice (care nu a contestat primul raport prin formularea de obiecțiuni), încuviințarea unei noi expertize cu același obiectiv ca și în precedent, respectiv stabilirea faptului că, actul "Contratto di agenzia comerciale" datat 09/09/2015 a fost semnat de titularul B..

Soluția instanței cuprinsă în încheierea de ședință referită și cu privire la încuviințarea unei noi expertize a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 233 lit. j) C. proc. civ.

Potrivit recurentei, prima instanță nu a făcut altceva decât să își însușească, fără motivare, solicitarea părții potrivnice, ignorând obligația legală ce îi incumba de a motiva hotărârea adoptată și de a-și crea propria o opinie în raport de apărările și dispozițiile procedurale aplicabile, deși această obligație revenea instanței, dincolo de prevederile procedurale ale art. 233 lit. j) C. proc. civ.

Recurenta precizează că partea potrivnică nu a argumentat sub niciun aspect solicitarea nou formulată, singura susținere fiind aceea că nu este de acord cu concluziile raportului inițial întocmit.

În acest context, recurenta apreciază că soluția instanței, de a dispune o nouă expertiză, în lipsă motivării necesității acesteia, nu se circumscrie în niciun mod prevederilor art. 338, coroborate cu cele ale art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Mai arată recurenta că raportul de expertiză nu a fost contestat de partea potrivnică în condițiile art. 338 și urm. C. proc. civ. și că art. 391 C. proc. civ. prevede că instanța poate proceda la completarea ori refacerea unor probe, în cazul în care, din dezbateri, rezultă necesitatea acestei măsuri.

Or, în cauză, potrivit recurentei, aceste motive întemeiate nu au existat, singura afirmație a părții potrivnice a fost în sensul că nu este de acord cu concluziile raportului de expertiză.

Recurenta susține că aceste critici erau esențiale și trebuia să fie analizate de instanța de apel și motivate corespunzător, întrucât vătămarea sa este evidentă cu atât mai mult cu cât, motivarea pe fond care mai apoi a condus la respingerea cererii sale reconvenționale s-a făcut inclusiv prin raport la constatările legate de pretinsa inexistență a semnăturii valabile a actului numit "Contratto di agenzia comerciale" datat 09/09/2015 de către numitul B..

Totodată, recurenta arată că, reținând, fără o analiză și justă motivare, împrejurarea că cel de-al doilea raport de expertiză ar fi cel apt să stabilească aspectul legat de semnăturile reale a intimatului B., instanța de apel a apreciat nelegal că raporturile comerciale dintre părți se regăsesc în primul contract de agenție din data de 24.04.2008.

Instanța de apel, astfel cum susține recurenta, trebuia să țină seama de întreg ansamblul probator, precum și de elementele/faptele de notorietate, aspect care a fost ignorat.

Or, contrar probelor de la dosar, s-a reținut eronat că A. nu ar fi făcut dovada existenței unui contract între părți, concluzie greșită și nelegală din perspectiva încuviințării nefondate a noii expertize criminalistice grafice, cât și din lipsa oricărei analize din parte instanței asupra probelor din dosar.

În acest sens, recurenta expune exhaustiv relația contractuală, modul de derulare a acesteia, face ample trimiteri la mijloacele de probă administrate în cauză, expune argumente referitoare la îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile contractuale.

Invocă, de asemenea, greșita aplicare a Legii nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți, instanța reținând că potrivit actului normativ, nu se prevăd expres despăgubiri în caz de reziliere.

Intimatul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Recurenta a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 7 februarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 10 aprilie 2024, în ședință publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat în cauză este fondat, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru considerentele care urmează:

Procedând la analiza motivului de recurs menționat, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a porni de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Astfel, judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea controlului judiciar.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurenta a arătat că, în apel, a invocat nulitatea, nelegalitatea încheierii de ședință din data de 17.01.2018, din perspectiva nemotivării soluției cu privire la încuviințarea unei noi expertize criminalistice și a lipsei unor motive temeinice, precum și nelegalitatea sentinței civile nr. 408/CA/2022 din perspectiva greșitei respingeri a cererii reconvenționale, reținându-se eronat aspectele privitoare la: contractul care reglementează raporturile juridice dintre părți, datat 09.09.2015; pretențiile A. formulate raportat la prevederile contractului de agenție din data de 24.04.2008; nelegalitatea respingerii capătului de cerere privind obligarea B. la plata beneficiului nerealizat.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel, cu privire la nelegalitatea încheierii de ședință din data de 17.01.2018, a primei instanțe, s-a rezumat la a arăta că, din raportul de expertiză criminalistică nr. 157/23.10.2017 al Laboratorului Interjudețean de expertize criminalistice Cluj, reiese că intimatul B. a semnat contractul datat 9 septembrie 2015, iar contrar, prin raportul de expertiză criminalistică nr. 39/17.04.2018 s-a apreciat că semnăturile de pe același contract nu aparțin intimatului și a concluzionat în sensul că, față de dispozițiile art. 338 C. proc. civ., coroborat cu art. 22 alin. (2) din același cod, judecătorul poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar în condițiile în care părțile se împotrivesc. Instanța de apel a conchis că este la lumina judecătorului să stabilească proba ce rezultă din administrarea mijloacelor de probă.

Înalta Curte arată că aceste considerente nu răspund, însă, criticilor expuse de apelantă, care a invocat, în raport de încheierea de ședință indicată mai sus, nemotivarea soluției primei instanțe cu privire la încuviințarea unei noi expertize criminalistice și, ca atare, încălcarea dispozițiilor art. 233 lit. j) C. proc. civ.

Se poate observa, de asemenea, că invocarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 338 alin. (1) C. proc. civ., care statuează în sensul că "Pentru motive temeinice, instanța poate dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei noi expertize de către alt expert" nu răspunde nici criticii apelantei, ce viza tocmai neîndeplinirea cerinței acestei dispoziții legale, respectiv a unor motive temeinice.

Referitor la fondul pretențiilor deduse judecății, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a expus argumente în susținerea soluției pronunțate, din considerente lipsind examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susținerile și apărările părților, la probatoriul administrat, precum și la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Din analiza deciziei recurate, reiese că instanța de apel nu a răspuns criticilor apelantei referitoare la încetarea contractului de agenție din 24 aprilie 2008 și nu a analizat mijloacele de probă în raport de care s-a susținut încheierea contractului din 9 septembrie 2015, singurul argument al instanței de prim control judiciar fiind în sensul că lipsește forma scrisă a actului juridic.

Subliniind că examinarea stării de fapt pe baza probelor se realizează de către judecătorii de fond, care o apreciază liber, potrivit propriei lor convingeri, Înalta Curte reamintește totuși că instanța are îndatorirea să motiveze convingător toate elementele care constituie premisa de fapt a raționamentului propriu, pe baza unui examen al probelor care să fie transparent și suficient.

Astfel, instanța de apel care evocă fondul are îndatorirea să evalueze probele administrate în cauză, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, obligație neîndeplinită, așa cum s-a reținut deja în considerentele precedente, dar și să explice modul în care aceste probe conduc la formarea convingerii proprii asupra faptelor examinate. O motivare care nu respectă aceste exigențe lipsește hotărârea judecătorească de un fundament legitim, ca parte esențială a acesteia, iar aplicarea legii nu poate fi util realizată în controlul judiciar al actului jurisdicțional.

Analiza instanței de apel este deficitară sub aceste aspecte. Lipsa unui examen al probelor lipsește de greutate premisele considerate asupra stării de fapt și motivarea deciziei nu lasă să se întrevadă cu suficientă claritate acuratețea raționamentului judiciar sau modul de aplicare a legii.

În acest context apare cu evidență faptul că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și a dreptului recurentei la un proces echitabil.

Mai mult decât atât, instanța are obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Or, prin nemotivarea hotărârii, recurentei i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, revenind instanței de apel, în rejudecare, rolul reexaminării depline a cauzei.

În raport de faptul că se impune casarea hotărârii, reținându-se incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., analiza celorlate critici invocate de recurentă nu va mai fi efectuată.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta A. S.R.L., PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL D. ȘI PRIN ADMINISTRATOR JURIDICIAR C.., împotriva deciziei nr. 119 din 4 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a Civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel, în cadrul căreia vor fi avute în vedere dispozițiile art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L., PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL D. ȘI PRIN ADMINISTRATOR JURIDICIAR C.., împotriva deciziei nr. 119 din 4 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a Civilă.

Casează decizia nr. 119 din 4 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a Civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 aprilie 2024.