ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 6/2024

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 10.11.2017, sub numărul de dosar x/2017, reclamanta A. S.R.L., a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 450.000 RON cu titlu de despăgubire pentru perioada 1 septembrie 2015 - 1 octombrie 2017 reprezentând chiria în sumă de 18.000 RON/lună, neîncasată ca urmare a nevalorificării contractului de închiriere nr. x din 20 octombrie 2013 încheiat cu C. S.R.L. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1357 și urm. C. civ. Pârâta B. S.A. a formulat cerere de chemare în garanție a Direcției Silvice Maramureș. Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin încheierea din 27 iunie 2018 a respins cererea de suspendare formulată de pârâta B. S.A., întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., până la soluționarea dosarului penal nr. x/2017 și a respins cererea de disjungere a cererii de chemare în garanție. Prin sentința civilă nr. 1269 din 18 iulie 2018, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., fiind obligată pârâta B. S.A. la plata către reclamanta a sumei de 450.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru perioada 1 septembrie 2015 – 1 octombrie 2017, precum și la plata sumei de 11.105 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B. S.A., în contradictoriu cu Direcția Silvică Maramureș.

Împotriva încheierii din data de 27 iunie 2018 și a sentinței civile nr. 1269/18.07.2018 pronunțate de Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat apel pârâta B. S.A., care a fost respins prin decizia civilă nr. 310/2019 din 27 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, fiind obligată apelanta-pârâtă să plătească intimatelor A. S.R.L. și Regia Națională a Pădurilor Romsilva suma de 2.840 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A., iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 1526 din 30 iulie 2020, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 135/2021 din 15 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins apelul declarat de apelanta B. S.A., care a fost obligată să plătească intimatei A. S.R.L. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei din urmă decizii, pronunțate în al doilea ciclu procesual, a declarat recurs pârâta B. S.A., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă sub numărul de dosar x/2022 Prin decizia nr. 1401 din 8 iunie 2022, instanța supremă a admis recursul pârâtei, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În a doua rejudecare, după casare cu trimitere, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj – secția a II-a Civilă sub nr. x/2022. Prin decizia civilă nr. 705/2022 din 19 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2022, a fost respins apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii din 27.06.2018 și a sentinței civile nr. 1269 din 18.07.2018 pronunțate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Maramureș, care au fost păstrate în întregime. A fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 2.000 RON și intimatei Regia Națională a Pădurilor Romsilva suma de 2.008,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs pârâta B. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și, în principal, reținerea cauzei spre rejudecarea apelului sub aspectul netemeiniciei soluției de admitere a cererii de chemare în judecată și a cererii de apel, cu consecința schimbării în parte a sentinței nr. 1269 din 18 iulie 2018, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. În subsidiar, a solicitat recurenta-pârâtă trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată aferente judecății în fond, apel și recurs. În opinia recurentei-pârâte instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material în materia răspunderii civile delictuale, întrucât a reținut în mod nelegal că în cauză ar fi îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale a B. S.A., ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 1357 C. civ. și că nu ar fi îndeplinite condițile de exonerare de răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1534 C. civ. Prin raportare la fapta ilicită care se impută pârâtei, și anume neexecutarea unei pretinse obligații de "repoziționare, inclusiv de îngropare, a conductei de gaz" în relațiile juridice analizate de instanța de fond, nu se verifică existența culpei, nici măcar ușoară a B. S.A. în săvârșirea "acțiunii sau inacțiunii contrare legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale altei persoane", ce ar fi fost săvârșită în perioada septembrie 2015 – octombrie 2017, respectiv perioada pentru care reclamanta A. S.R.L. solicită despăgubiri în prezenta cauză. Astfel, contrar celor reținute de către instanța de apel în a doua rejudecare, în contextul evaluării demersurilor pârâtei făcute fără concursul reclamantei A., existența certificatelor de urbanism succesive, depuse alăturat notelor de ședință pentru termenul de judecată din data de 15.02.2021, demonstrează, în opinia recurentei, existența de modificări la starea de fapt, care a permis doar în anul 2020 obținerea autorizației de construire în baza certificatului de urbanism din 2019. Recurenta susține că a întreprins demersuri atât pe lângă reclamanta A. S.R.L., cât și independent de concursul intimatei, încercând explorarea mai multor opțiuni pentru a găsi o soluție în vederea încetării diferendului dintre părți, iar efectuarea demersurilor respective demonstrează inexistența culpei pârâtei pentru pretinsele prejudicii reclamate de către A. în perioada septembrie 2015 – octombrie 2017. În aceste condiții, recurenta-pârâtă a subliniat că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că demersurile sale nu ar fi de natură a-i înlătura răspunderea. Titulara memoriului de recurs mai arată că prejudiciul invocat de reclamantă nu a fost dovedit, având în vedere că prin acțiunea introductivă, A. S.R.L. a susținut că prejudiciul suferit ar consta în "imposibilitatea valorificării contractului" de închiriere nr. x/20.10.2013 încheiat de aceasta cu C. S.R.L., respectiv neîncasarea chiriei de 18.000 RON/lună. Or, în acest sens, recurenta a susținut că la dosar nu există nicio probă, iar instanța de apel a ignorat în mod nelegal acest aspect, în sensul existenței unei asemenea pierderi, în condițiile în care nu s-a dovedit faptul că C. ar fi refuzat sau nu ar fi plătit chiria aferentă perioadei septembrie 2015 – octombrie 2017. În plus, lipsa lucrărilor de repoziționare a conductei presupune doar amânarea și nicidecum imposibilitatea valorificării contractului, eventualul prejudiciu putând fi prezentat, în acest caz, de sumele de bani aferente întârzierii încasării chiriilor lunare și nu de contravaloarea acestora, așa cum s-a solicitat de către reclamanta A. S.R.L. prin acțiune. În consecință, recurenta învederează că, în prezenta cauză, nu poate fi reținută îndeplinirea condiției existenței unui prejudiciu demonstrat de către reclamantă. În ceea ce privește inexistența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, recurenta a susținut că, prin refuzul constant și deliberat al reclamantei de a ajunge la un acord cu societatea pârâtă cu privire la modalitatea legală de îngropare a conductei, reclamanta continuă să creeze în mod artificial condițiile necesare angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, iar prin refuzul de a acorda în mod expres și scris accesul B. S.A. pe terenul său în vederea efectuării lucrărilor de îngropare a conductei, reclamanta A. S.R.L. acționează contrar bunei-credințe și exercită dreptul de proprietate exclusiv în scopul vătămării pârâtei, încălcând astfel interdicția instituită în mod expres de art. 14 C. civ. În plus, s-a învederat cu privire la conduita A. S.R.L. că legislația în vigoare sancționează în mod expres creditorul care contribuie prin fapta proprie la producerea prejudiciului, inclusiv cu pierderea dreptului la despăgubiri pentru eventualul prejudiciu ce ar rezulta din neexecutarea de către debitor a obligațiilor sale. Recurenta-pârâtă susține că reclamanta trebuia să ajungă la un acord cu pârâta privind o modalitate legală de îngropare a conductei dacă depunea minime diligențe în acest sens, inclusiv acordarea în mod efectiv, nu doar la nivel declarativ, a acceptului solicitat cu privire la îngroparea conductei și toate formalitățile aferente – acord cu privire la accesul persoanelor implicate în procesul de îngropare, față de repetatele invitații la discuții ale pârâtei adresate reclamantei. Însă, reclamanta A. S.R.L. nu doar că a omis să depună minime diligențe, astfel cum cere în mod explicit art. 1534 C. civ. pentru evitarea pretinsului prejudiciu ci, dimpotrivă, a acționat deliberat în sens contrar, inclusiv în perioada septembrie 2015 – octombrie 2017, pentru a zădărnici eforturile susținute ale pârâtei de a evita prejudiciul respectiv. În consecință, recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1534 C. civ., apreciind că în prezenta cauză ar fi fost vorba de "declanșarea unor demersuri excesive pentru partea prejudiciată", respectiv A. S.R.L., astfel încât "refuzul prejudiciului creat nu poate fi apreciat ca fiind de natură a înlătura răspunderea persoanei vinovate și transferarea, chiar și parțială, a culpei în sarcina victimei". Prin urmare, recurenta a susținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale în sarcina sa, așa cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 1357 alin. (1) C. civ., iar instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile legale respective, motiv pentru care cererea de recurs se impune a fi admisă sub acest aspect. La 8 mai 2023, intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, cu motivarea că argumentele invocate de recurentă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.800 RON, conform dovezilor depuse la dosar . Prin răspunsul la întâmpinare recurenta-pârâtă a solicitat respingerea excepției nulității recursului și a apărărilor formulate de reclamantă, precum și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune dovezi în acest sens. Recurenta a mai precizat că nu a invocat motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea fiind criticată doar sub aspectul aplicării greșite a normelor de drept material. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 19 septembrie 2023, instanța supremă a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. La 23 octombrie 2023 recurenta-pârâtă a depus la dosar punct de vedere cu privire la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, solicitând respingerea excepției nulității recursului invocată de către intimata-reclamantă, reiterând precizarea că prin calea extraordinară de atac a invocat pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prin încheierea din 5 decembrie 2023 a fost admis în principiu recursul, stabilindu-se termen de judecată cu citarea părților în ședință publică, pentru când a fost prorogată discutarea excepției nulității recursului. Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității căii extraordinare de atac invocată prin întâmpinare, urmând a anula recursul pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în conformitate cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ., poate fi exercitat numai în condițiile prevăzute de lege. Una dintre condițiile esențiale stabilite de legiuitor este aceea că recursul poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Titularul recursului este ținut astfel să își conformeze conduita procesuală exigențelor legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs. Obligația motivării recursului presupune nu numai exprimarea eventualului dezacord în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., precum și dezvoltarea în concret a acestora, raportat la măsurile procedurale dispuse de instanța de apel și/sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul deciziei atacate. Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greșită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanța de recurs în oricare dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pe temeiul interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 489 alin. (2) din cod, nu vor fi sancționate cu nulitatea recursului. Dimpotrivă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate și nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-pârâtă B. S.A., cu titlu prealabil, instanța supremă ia act de precizarea făcută prin răspunsul la întâmpinare și punctul de vedere formulat la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în sensul că hotărârea instanței de rejudecare a apelului a fost criticată doar din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material. Înalta Curte reține, însă, că recursul este întemeiat doar formal pe motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care, prin decizia atacată, ar fi fost încălcate normele de drept material indicate. Recurenta-pârâtă critică, în esență, raționamentul instanței de apel sub aspectul răspunderii civile delictuale, în sensul că ar fi reținut în mod nelegal îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii potrivit art. 1357 C. civ. și ar fi fost incidente condițiile de exonerare de răspundere, reglementate de art. 1534 C. civ. A susținut titulara cererii de recurs că nu poate fi reținută în sarcina sa nici măcar culpa ușoară în săvârșirea faptei ilicite care i se impută, că prejudiciul invocat de reclamantă nu a fost dovedit și că, prin conduita sa, reclamanta creează în mod artificial condițiile necesare angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, prin exercitarea dreptului de proprietate exclusiv în scopul vătămării sale, încălcând astfel interdicția instituită în mod expres de art. 14 C. civ. Procedând la examinarea memoriului de recurs Înalta Curte constată că, prin susținerile formulate, recurenta-pârâtă aduce în discuție situația de fapt și reaprecierea probatoriului cu privire la concluziile instanței de apel privind reținerea culpei în săvârșirea faptei ilicite, existența prejudiciului și a raportului de cauzalitate, aspecte ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, necenzurabilă în recurs, fără să se susțină o minimă argumentare în drept care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ. Verificând decizia recurată, se constată că, instanța de apel a examinat toate susținerile pârâtei în legătură cu existența în cauză a unei situații de fapt diferite decât cea reținută la momentul soluționării dosarelor nr. x/2015, nr. y/2011* și nr. 1810/100/2014. Astfel, în urma analizării probelor administrate prin raportare la circumstanțele cauzei, instanța de rejudecare, validând soluția primei instanțe, a constatat existența unei fapte ilicite cu caracter de continuitate în sarcina pârâtei B. S.A., prin această faptă fiind creat un prejudiciu în dauna reclamantei, cauzat de imposibilitatea de executare a contractului de închiriere încheiat cu societatea C. S.R.L., în cauză neputând fi reținută incidența dispozițiilor art. 1352 C. civ. referitoare la fapta victimei însăși ca element exonerator de răspundere civilă și nici a art. 1534 C. civ. ce vizează posibilitatea diminuării despăgubirilor datorate de debitor corespunzător contribuției pe care creditorul, prin fapta sa culpabilă, a avut-o la producerea prejudiciului. Cum rezultă din hotărârea atacată, recurenta-pârâtă nu a criticat în mod efectiv considerentele instanței de rejudecare din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate susținând neîndeplinirea condițiilor privind atragerea răspunderii sale delictuale, așa cum reiese din interpretarea prevederilor art. 1357 alin. (1) C. civ., fără însă a critica în concret sau a se raporta cel puțin la raționamentul care a stat la baza soluțiilor pronunțate de instanțele devolutive, în sensul de a preciza regulile de drept nesocotite ori aplicate greșit. Având în vedere cuprinsul memoriului de recurs, rezultă cu evidență readucerea în discuție a chestiunilor de fond, care țin de temeinicia deciziei pronunțate în soluționarea apelului după casarea cu trimitere spre rejudecare, ca expresie a nemulțumirii pârâtei în raport cu această din urmă hotărâre. Chestiunile vizând temeinicia soluției date în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei depășesc însă sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. Prin expunerea acestor argumente, autoarea memoriului de recurs tinde, în realitate, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o reevaluare devolutivă a fondului litigiului, cu referire la culpa reținută în săvârșirea faptei și cauzarea prejudiciului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor aparține în mod exclusiv instanțelor devolutive, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul și scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Reiterarea în recurs a argumentelor expuse în cadrul apelului privind inexistența culpei în săvârșirea faptei ilicite care i se impută pârâtei, a unui prejudiciu nedovedit de către reclamantă și a legăturii de cauzalitate nu respectă exigențele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., acest text de lege impunând invocarea unor critici punctuale la adresa deciziei din apel, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Pentru a fi declanșat controlul judiciar în casație, recurenta-pârâtă era obligată să explice în ce constă nelegalitatea, în legătură cu art. 1357 și art. 1534 C. civ., simpla indicare a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind suficientă pentru a considera motivată în sens procedural calea de atac a recursului. Prin urmare, în condițiile în care recurenta-pârâtă nu a formulat critici de nelegalitate în raport cu care să se declanșeze controlul judiciar al conformității deciziei atacate cu legea aplicabilă, Înalta Curte reține că este întemeiată excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare. În egală măsură, reținându-se și că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 705/2022 din 19 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă. Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L., privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv chitanța seria x nr. x/2022 emisă la 20.04.2023 și factura fiscală nr. x din 10.04.2023, aflate la dosar. Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. în sensul obligării recurentei-pârâte B. S.A. la plata sumei de 5.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.