ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 579/2023

Ședința publică din data de 14 martie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă la 24.04.2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A. (fosta C.), solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 432.000 RON cu titlu de despăgubire, pentru perioada 01.11.2017-31.10.2019, reprezentând chiria în sumă de 18.000 RON/lună, neîncasată ca urmare a nevalorificării contractului de închiriere nr. x/20.10.2013 încheiat cu D. S.R.L.; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1629/29.11.2021, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2020, s-a admis cererea formulată și precizată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.A. (fosta C.) și cu citarea terțului D. S.R.L., și în consecință:

Pârâta B. S.A. a fost obligată să plătească reclamantei suma de 432.000 RON, cu titlu de despăgubiri (aferente perioadei 01.11.2017 - 31.10.2019), actualizată cu indicele de inflație, începând cu data de 24.04.2020.

S-a respins cererea pârâtei B. S.A. de chemare în garanție a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva și Direcției Silvice Maramureș.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei, cheltuieli de judecată în cuantum de 15.105 RON.

S-a dispus restituirea în favoarea pârâtei B. S.A. a sumei de 32.770 RON, achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru, conform OP nr. x/22.12.2020, suma de 16.385 RON conform OP nr. x/22.12.2020.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. S.A. a formulat apel, solicitând schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de A., ca neîntemeiată, și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în fond și apel.

Prin decizia civilă nr. 383/2022 din 23 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1629 din 29.11.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Maramureș, pe care a schimbat-o în sensul că: a respins cererea precizată formulată de reclamanta A. S.R.L.

Totodată, s-a păstrat dispoziția referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție și a fost obligată intimata A. S.R.L. să plătească apelantei B. S.A. suma de 4.189,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, Curții de Apel Cluj.

După un scurt istoric al cauzei, recurenta arată că decizia este nelegală, întrucât instanța de apel a considerat că apărările referitoare la inexistența raportului de cauzalitate dintre ilicitul imputat intimatei-pârâte B. S.A. și prejudiciul invocat sunt fondate, precum și faptul că nu a fost dovedită existența unei pierderi de natură patrimonială suferită de către recurentă, a cărei existență să fie sigură, deși probele administrate dovedesc contrariul.

În continuare, recurenta evocă dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ., arată petitele cererii de chemare în judecată și precizează că evaluarea prejudiciului s-a efectuat prin raportare la contractul de închiriere nr. x/20.10.2013, încheiat cu terțul D. S.R.L., prin care, pe o perioadă de 10 ani, au fost închiriate bunuri imobile: construcții - motel, anexe, curte și teren, parcare auto în suprafață de 70 ari.

Conform contractului de închiriere, predarea-primirea imobilului închiriat urma a fi efectuată în baza unui proces-verbal, contra unei chirii lunare de 18.000 RON, cu clauza specială cuprinsă în art. 9, potrivit căreia, recurenta-reclamantă-proprietar s-a obligat să amenajeze și să asigure parcarea autovehiculelor și utilajelor chiriașului, respectiv să deblocheze drumul de acces, blocat de conducta de gaze, parcarea urmând a fi împrejmuită cu gard de sârmă de către societatea proprietar.

Arată că, din probele administrate, respectiv înscrisurile de la dosar, rezultă că, pe terenul proprietate tabulară a recurentei-reclamante exista, în perioada în care se solicită despăgubiri, o conductă de gaze naturale supraterană, montată la aproximativ 0,6 m de sol, iar recurenta-reclamantă a închiriat bunul terțului D. S.R.L., ce are ca obiect de activitate transporturi rutiere de marfă, cu condiția amenajării unei parcări pentru parcul auto al chiriașului, cu intrare separată. Din raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. x/2015, valorificat ca înscris, susține că reiese că această conductă traversează, pe lungime, terenul proprietatea societății recurente în raport cu strada nr. 2 și blochează accesul în această zonă, pe o lungime de 80 m de-a lungul terenului, datorită amplasării ei deasupra solului. Totodată, arată că această conductă a fost amplasată în anul 2001, fără a fi respectat certificatul de urbanism emis în vederea obținerii autorizației de construcție nr. x/05.10.2001 în favoarea Ocolului Silvic Tăuții Măgherăuș.

Astfel, arată că această conductă a fost amplasată pe un teren proprietate privată, fapta ilicită reprezintă faptul generator de răspundere, iar pentru a obține o despăgubire integrală, justă și echitabilă, victima trebuie să facă dovada că prejudiciul suferit este consecința săvârșirii cu vinovăție a unei fapte ilicite de către persoana responsabilă.

Conform Constituției României, proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Susține că B. a încălcat proprietatea privată prin amplasare și menținere pe terenul societății a conductei.

Apreciază că, în cauză, a demonstrat că s-au ignorat condițiile instituite prin autorizația de construcție nr. x/05.10.2001, prin amplasarea de către intimata-pârâtă a conductei de distribuție gaze naturale pe terenul proprietatea recurentei, aspect ce a determinat afectarea dreptului de folosință asupra terenului.

De asemenea, precizează că starea de fapt s-a menținut pe toate durata supusă analizei în prezenta cauză, iar vinovăția în săvârșirea faptei este în relație directă cu modul de săvârșire a faptei, prin nerespectarea dispozițiilor din cuprinsul autorizației de construcție nr. x/05.10.2001, fiind astfel îndeplinite condițiile necesare pentru valorificarea dispozițiilor art. 1357 C. civ.

Recurenta apreciază că este neîndoielnic că intimata-pârâtă a săvârșit o faptă ilicită, de amplasare a conductei pe terenul proprietatea societății și a refuzat să efectueze lucrări de relocare a conductei, aspect reținut cu putere de lucru judecat în dosarele pronunțate anterior între aceleași părți, cu același obiect dar pentru perioade diferite.

Cu privire la prejudiciu, ca și condiție a răspunderii civile delictuale, în raport de dispozițiile art. 1349 alin. (2) și art. 1357 C. civ., arată că intimata nu a efectuat lucrările de relocare a conductei, deși avea această obligație, conducta fiind amplasată fără niciun drept, nu a permis amenajarea terenului în vederea obținerii veniturilor din chirie, societatea recurentă înregistrând un prejudiciu prin neîncasarea sumelor ce i se cuveneau în baza contractului de închiriere.

Mai arată că există legătură de cauzalitate între fapta intimatei-pârâte și prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă, întrucât conducta nu a permis reclamantei amenajarea accesului pe latura terenului dinspre strada 2 și, drept urmare, nu s-a putut preda chiriașului imobilul cu parcare amenajată, pentru realizarea obiectului contractului.

Totodată, arată că, existența prejudiciului în cuantumul pretins rezultă din prevederile contractului de închiriere, coroborate cu statuările instanței de apel din dosarul nr. x/2015, referitoare la imposibilitatea de executare a contractului și din lipsa oricărei dovezi privind modificarea situației de fapt reținute prin decizia pronunțată în acel dosar.

Mai menționează recurenta și că, în cauză, nu a fost demonstrată existența unei fapte în sarcina recurentei sau a unui terț, care să întrunească elementele necesare pentru a fi de natură a distruge relația directă dintre fapta pârâtei și prejudiciul suferit de reclamantă, de natură să înlăture răspunderea intimatei-pârâte din prezenta cauză.

Consideră că nu are nicio legătură cu prejudiciul înregistrat de recurentă activitatea sau inactivitatea societății D., întrucât contractul de închiriere este în vigoare, neîndeplinirea obligației de a preda imobilul datorându-se faptului că nu a fost relocată conducta de gaz, fiind imposibilă amenajarea parcării cu acces din strada 2, deoarece conducta era amplasată pe o lungime de 80 m de-a lungul terenului, aspect clarificat în raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. x/2015.

În continuare, recurenta susține că situația de fapt reținută de instanța de apel cu privire la posibilitatea amenajării și predării terenului către societatea D. S.R.L. nu corespunde realității, sens în care arată că, prin adresa nr. x/23.07.2021, recurenta i-a solicitat pârâtei să comunice dacă terenul este liber, respectiv dacă este relocată conducta; la 18.11.2021, recurenta a obținut certificatul de urbanism nr. x/25.11.2021 pentru realizarea lucrărilor de construire pe terenul situat în orașul Tăuții Măgherăus; a fost curățat terenul și au început operațiunile de nivelare a terenului, ocazie cu care s-a identificat o altă conductă îngropată, lucrările fiind oprite pentru clarificarea situației; s-au solicitat B. explicații și vizită în teren, atât telefonic, cât și în scris, însă intimata nu a răspuns.

Astfel, invocă faptul că instanța de apel nu și-a întemeiat considerentele pe probe ci doar pe susținerile intimatei-pârâte din motivele de apel.

Consideră că nu poate fi înlăturată răspunderea intimatei pârâte pe motiv că terțul, societatea D. nu desfășura activitate, instanța de apel prezumând greșit că prejudiciul suferit de recurenta reclamantă nu este sigur pe raționamentul că oricum nu putea încasa chiria de la chiriaș pentru că acesta nu avea activitate economică.

Astfel, autoarea prezentei căi de atac susține că prezumția instanței de fond nu are niciun temei, cert fiind doar faptul că recurenta nu a predat imobilul amenajat cu parcare, conform clauzelor contractuale, din cauza imposibilității amenajării parcării cu acces în zona unde era amplasată fără niciun drept conducta ce aparținea intimatei, motiv pentru care chiriașul nu a achitat chiria, înregistrându-se astfel un prejudiciu, cuantificat la nivelul chiriei lunare neîncasate.

Arată că, valoarea de piață a imobilului, teren și construcții, determinată prin abordarea prin cost, este de 3.762.232 RON, respectiv 761.000 euro, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de evaluator autorizat E., valoarea terenului este de 376.112 euro, respectiv 1.859.423 RON, iar valoarea clădirilor este de 384.888 RON, respectiv 1.902.809 RON.

Dintr-o altă perspectivă, susține că instanța de apel a reținut, fără nicio probă, că imobilul a fost exploatat în perioada de referință și, având în vedere ponderea sumelor deja încasate de reclamantă cu titlu de despăgubiri pentru afectarea unei suprafețe de sub 10% din total, prin raportare la valoarea activului reflectată în situațiile financiare, a apreciat că efectele faptei ilicite au fost în întregime anihilate.

Or, recurenta arată că valoarea activului se raportează la valoarea de piață, dată prin metoda costurilor, iar imobilul are o destinație comercială producătoare de profit prin închiriere, astfel că tocmai fapta intimatei-pârâte a fost cea care a determinat nerealizarea veniturilor din chirie la nivelul celor stabilite în contractul de închiriere. Totodată, susține că a fost afectată funcționalitatea întregului imobil, prin amplasarea conductei de-a lungul terenului fiind limitată folosința conform contractului de închiriere.

În concluzie, recurenta susține că instanța de apel a nesocotit dispozițiile legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, a interpretat eronat probele din dosar și și-a însușit apărările intimatei-pârâte.

În probațiune, au fost depuse următoarele înscrisuri: certificatul de urbanism nr. x/2021, adresa nr. x/1992, planșe foto, bilanț contabil 2018-2021, expertiză evaluare imobil.

Recursul a fost comunicat intimatei, care a depus întâmpinare, la 31.10.2022, prin care a invocat excepția de nulitate a recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului formulat de recurenta-reclamantă, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deși autoarea prezentei căi de atac a invocat dispozițiile art. 1349 C. civ., privind atragerea răspunderii delictuale și pe cele ale art. 1357 C. civ., privind obligația celui care cauzează un prejudiciu, printr-o faptă săvârșită cu vinovăție de a-l repara, aceasta a omis să arate în ce modalitate aceste texte normative au fost interpretate sau aplicate în mod greșit de instanța de apel.

Din dezvoltarea motivului de recurs, se observă că, în realitate, recurenta-reclamantă este nemulțumită de modul de interpretare a probatoriului și de situația de fapt reținută de instanța de apel cu privire atât la existența unei fapte ilicite săvârșite de intimata-pârâtă, a legăturii de cauzalitate, cât și cu privire la existența unui prejudiciu cert suferit de recurentă.

Sub un prim aspect, instanța de recurs constată că instanța de apel a reținut existența unei fapte ilicite săvârșite de intimata-pârâtă, astfel că, din acest punct de vedere, criticile recurentei privind îndeplinirea acestei condiții pentru atragerea răspunderii delictuale a intimatei sunt lipsite de interes.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel ar fi reținut în mod eronat că nu ar fi îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii delictuale, respectiv că nu este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu cert și a unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu, prevalându-se de faptul că terțul D. S.R.L. nu ar fi desfășurat activitate în perioada pentru care recurenta solicită despăgubiri.

Instanța de recurs constată că, în susținerea acestei critici, recurenta se raportează, pe de o parte, la contractul de închiriere încheiat de aceasta cu D. S.R.L. și la raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. x/2015, valorificat ca și înscris, iar, pe de altă parte, la autorizația de construcție nr. x/05.10.2001 și la faptul că intimata-pârâtă a efectuat lucrările de relocare a conductei abia în anul 2020.

Această argumentație nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la posibilitatea casării unei hotărâri atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, interpretarea clauzelor contractuale și a probelor fiind un aspect de netemeinicie care nu poate fi cenzurat în recurs.

Totodată, instanța supremă reține că folosirea prezumțiilor judiciare face parte integrantă a raționamentului logico-juridic complex pe care instanța de apel l-a expus în cadrul motivării sale și care s-a axat, în principal, pe analizarea probelor relevante (bilanțuri ale societății D. S.R.L.), raportat la susținerile din apelul exercitat de pârâtă, privind faptul că există o altă cauză pentru care terțul D. S.R.L. nu și-a îndeplinit obligația de plată a chiriei, respectiv aceea că, în perioada în litigiu (01.11.2017-31.10.2019), D. S.R.L. nu a desfășurat nicio activitate, nu a obținut niciun venit și nu a efectuat nicio cheltuială.

În aceeași ordine de idei, recurenta a susținut, în dovedirea legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită a intimatei-pârâte și pretinsul prejudiciu, faptul că, după relocarea conductei supraterane ce a generat actualul litigiu, în urma operațiunilor de nivelare a terenului, recurenta-proprietar a identificat o altă conductă îngropată, lucrările fiind oprite pentru clarificarea situației, respectiv tipul de conductă, proprietarul, ș.a.

Autoarea prezentei căi de atac ignoră faptul că, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut faptul că, în fața primei instanțe de control judiciar, reclamanta nu a indicat nici un motiv obiectiv care să justifice faptul că, deși conducta a fost mutată de peste 2 ani de pe terenul acesteia, nici până la data prezentei, aceasta nu a amenajat terenul și nu a predat imobilul închiriat către D. S.R.L.

Situația de fapt astfel stabilită de instanța de apel nu poate face obiectul reaprecierii de către instanța de recurs, învestită conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. doar cu examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În plus, instanța de recurs reține că litigiul de față privește consecințele amplasării pe terenul intimatei a conductei supraterane, nu a celei subterane, a cărei prezență este invocată de recurentă direct prin memoriul de recurs, iar în cauză nu a intervenit modificarea cererii de chemare în judecată în acord cu dispozițiile art. 204 alin. (3) C. proc. civ.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei privind faptul că, instanța de apel a reținut, fără nicio probă în susținere, faptul că imobilul a fost exploatat în perioada de referință, întrucât, această argumentație vizează netemeinicia alegată a deciziei atacate, respectiv greșita stabilire a situației de fapt de către instanța de prim control judiciar pe baza interpretării probatoriului, iar nu nelegalitatea ei.

Din aceeași perspectivă este privită și critica recurentei privind greșita determinare de către instanța de apel a valorii imobilului, cât timp recurenta nu arată ce dispoziții legale au fost nesocotite de instanța de apel ci urmărește reevaluarea probatoriului în scopul determinării unei alte valori a imobilului, favorabilă acesteia.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține faptul că stabilirea existenței și a caracterului cert al prejudiciului reprezintă o chestiune de fapt, care are la bază administrarea și interpretarea unui probatoriu.

În acest sens, se reține că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate (raport expertiză evaluatorie) prin reevaluarea situației de fapt, așa cum, în realitate, urmărește recurenta.

În speță, instanța supremă reține, pentru argumentele pe care le-a expus, că susținerile din memoriul de recurs nu au aptitudinea de a reprezenta critici de nelegalitate și nici nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocate exclusiv formal. În plus, nu au fost identificate nici alte motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta nu a formulat critici care să poată fi subsumate motivelor de recurs reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) și 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 383/2022 din 23 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 383/2022 din 23 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 martie 2023.