ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 492/2024

HOTĂRÂRE

05.03.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 492/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 5 martie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 04.11.2022 sub nr. x/2022 reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba au solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâților la acordarea unui număr de 50 de zile de concediu de odihnă suplimentar, aferent perioadei 2018 - 2022, precum și pentru viitor a câte 10 zile pe an de concediu de odihnă suplimentar, până la eliberare din funcție a reclamanților; obligarea pârâților la plata indemnizației de concediu aferente acestor zile, cu aplicarea actualizării și a dobânzii legale penalizatorii începând cu data nașterii dreptului și până la plata efectivă.

Prin sentința civilă nr. 1142/2023 din 19.04.2023, Tribunalul Alba – secția I Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, a declinat la Tribunalul Vîlcea, secția civilă, spre competentă soluționare, cererea formulată de reclamanți.

În fundamentarea acestei sentințe s-au reținut, în esență, următoarele considerente:

Reclamanții din prezentul dosar au calitatea de personal auxiliar de specialitate, în sensul prevăzut de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, desfășurând efectiv activitate în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba Iulia, aspect care rezultă din chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată și din tabelul anexă la aceasta.

Legea nr. 567/2004 reglementează statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea.

Prezentul litigiu are natura juridică a unui litigiu de muncă, întrucât reclamanții solicită obligarea pârâților la plata unor sume despre care afirmă că le-ar fi datorate cu titlu de drepturi salariale.

Potrivit disp. art. 210 din Legea nr. 62/2011 – act normativ în vigoare la 04.11.2022 - data formulării cererii de chemare în judecată: Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Legea nr. 62/2011 este legea generală în materia conflictelor de muncă iar textul de lege mai sus menționat reglementează competența materială și teritorială în cazul acestor conflicte.

C. proc. civ. conține însă prevederi speciale în ipoteza în care angajații au un statut special, respectiv: judecători, procurori, asistenți judiciari și grefieri, respectiv art. 127 din C. proc. civ.

Competența stabilită de art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. este una teritorială exclusivă și alternativă, ceea ce înseamnă că reclamantul care are statut de judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier, trebuie să se adreseze uneia dintre instanțele expres și limitativ prevăzute de acesta.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 127 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., reiese că atunci când un grefier are calitatea de reclamant, acesta este obligat să sesizeze una dintre instanțele judecătorești competente de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află Parchetul de pe lângă instanța la care își desfășoară efectiv activitatea.

Relevantă sub acest aspect este și Decizia nr. 7/2016 pronunțată de Î.C.C.J. – completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, nr. 461/22.06.2016.

În concret, în cauza de față, întrucât reclamanții au statut de personal auxiliar de specialitate, respectiv grefieri la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia, care este situat în circumscripția Curții de Apel Alba Iulia, aceștia aveau obligația de a sesiza unul dintre tribunalele situate în oricare din curțile de apel învecinate cu Curtea de Apel Alba Iulia.

În condițiile în care reclamanții au sesizat o instanță necompetentă din punct de vedere teritorial, aceștia au pierdut dreptul de a opta pentru una dintre instanțele teritoriale, deopotrivă competente, situate în vecinătatea Curții de Apel Alba Iulia, astfel că aceasta urmează a fi stabilită în mod aleatoriu de către instanța sesizată.

Prin sentința civilă nr. 95 din 29.01.2024, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba; totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În fundamentarea acestei sentințe s-au reținut, în sinteză, următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au învestit Tribunalul Alba cu un litigiu din materia dreptului muncii, fiind supus dispozițiilor Codului muncii și altor acte normative aplicabile în materie.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, în forma anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 42/2023, art. 208 și art. 210 din Legea nr. 62/2011, în vigoare la data formulării acțiunii, cererile având ca obiect soluționarea unor conflicte de muncă individuale se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din dispozițiile art. 127 C. proc. civ., se reține că, pentru a fi incident alin. (3) raportat la alin. (1) al art. 127 C. proc. civ. este necesar ca judecătorul/procurorul/grefierul, care are calitatea de reclamant, să funcționeze în cadrul instanței (unității de parchet corespunzătoare) care este competentă să soluționeze cauza sau în cadrul instanței (unității de parchet corespunzătoare) superioare celei competente.

Textul de lege vizează competența instanței, anume ipoteza în care instanța competentă să judece cauza ar fi ori cea la care funcționează reclamantul, ori instanța inferioară celei la care funcționează reclamantul.

Alin. (1) al art. 127 C. proc. civ. nu își găsește aplicare așadar atunci când instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță este o instanță superioară celei la care judecătorul/procurorul/grefierul care formulează cererea își desfășoară activitatea/pe lângă care își desfășoară activitatea.

Prin urmare, în ipoteza în care competența de soluționare a cauzei aparține tribunalului, reclamantul, pentru a fi incident art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., trebuie să aibă calitatea de judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier la tribunal sau la curtea de apel, respectiv parchet de pe lângă tribunal ori parchet de pe lângă curtea de apel.

Cum reclamanții au, la data înregistrării acțiunii, calitatea de personal auxiliar și conex la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia, nu poate fi reținută aplicabilitatea art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., aceștia neavând calitatea de procuror/grefier la parchetul de pe lângă tribunal și nici procuror/grefier la parchetul de pe lângă curtea de apel (deci nu funcționează la unitatea de parchet de pe lângă instanța competentă și nici la unitatea de parchet de pe lângă instanța superioară celei competente să soluționeze cauza).

În cauză, nu pot fi reținute nici prevederile art. 127 alin. (2), alin. (2) indice 1 C. proc. civ., întrucât acestea se referă la cereri introduse împotriva unei instanțe de judecată, iar nu împotriva unei unități de parchet.

Cum în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 127 C. proc. civ., norma de competență este cea reglementată de dispozițiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii, art. 208 și art. 210 din Legea nr. 62/2011, norma fiind de ordine publică.

Tribunalul a apreciat astfel că acțiunea promovată de reclamanții din prezenta cauză nu intră în sfera de aplicare a art. 127 C. proc. civ., întrucât pentru a fi incident alin. (1) și (3) ale art. 127 C. proc. civ. este necesar ca judecătorul/procurorul/grefierul, care are calitatea de reclamant, să funcționeze în cadrul instanței/unității de parchet corespunzătoare, care este competentă să soluționeze cauza sau la instanța superioară, ceea ce nu era cazul reclamanților la momentul învestirii instanței.

Prin urmare, pentru procurorul/grefierul/personalul conex de la parchetul de pe lângă judecătorie ori pentru petentul care funcționează într-o altă instituție decât instanță/parchet este competentă să soluționeze cauza instanța/tribunalul de la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Alba – secția I Civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Reclamanții din prezenta cauză, în calitate de personal auxiliar și conex la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia, au chemat în judecată pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe Lângă Curtea de Apel Alba Iulia și Parchetul de pe Lângă Tribunalul Alba, solicitând obligarea pârâților la acordarea unui număr de 50 de zile de concediu de odihnă suplimentar, aferent perioadei 2018 - 2022, precum și pentru viitor a câte 10 zile pe an de concediu de odihnă suplimentar, până la eliberare din funcție a reclamanților; obligarea pârâților la plata indemnizației de concediu aferente acestor zile, cu aplicarea actualizării și a dobânzii legale penalizatorii începând cu data nașterii dreptului și până la plata efectivă.

Având în vedere cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, rezultă faptul că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

Dreptul comun pentru soluționarea conflictelor de muncă este reglementat de dispozițiiile art. 266-275 din Codul muncii și Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în forma în vigoare la data formulării acțiunii.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din același act normativ stipulează: "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

În ceea ce privește dispozițiile art. 127 din C. proc. civ., amintite de instanțele aflate în conflict în cuprinsul considerentelor, aceste dispoziții legale reglementează situația particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, rațiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluționare părtinitoare a cauzei, din pricina calității părții.

Textul de lege se aplică întocmai și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor și vizează două situații, respectiv când una din aceste persoane are legitimare procesuală activă (este reclamant) și când are legitimare procesuală pasivă (este pârât).

Potrivit art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. (…)

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

Se reține că Legea nr. 310/2018, aplicabilă în raport de data introducerii acțiunii – 04.11.2022, a modificat dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. prin extinderea sferei de aplicare a textului legal, în sensul că este incidentă competența facultativă nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, ci și atunci când cererea este de competența unei instanțe inferioare celei la care magistratul își desfășoară activitatea.

Or, reclamanții își desfășoară activitatea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia, așadar, la o unitate de parchet, iar competența materială de soluționare a cauzei aparține în primă instanță tribunalului.

În speță, dispozițiile art. 127 alin. (1), alin. (2)

și 3 din C. proc. civ., așa cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 310/2018, incidentă în raport de data introducerii acțiunii, nu sunt aplicabile, întrucât, pe de o parte, competența materială de soluționare a cauzei aparține în primă instanță tribunalului, iar, pe de altă parte, pârâții sunt parchete de pe lângă instanțe, și nu instanțe de judecată.

În acest caz sunt incidente dispozițiile de drept comun pentru soluționarea conflictelor de muncă, respectiv art. 266-275 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora este competentă, instanța de la domiciliul reclamantului sau instanța de la locul de muncă, respectiv Tribunalul Alba

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Alba – secția I Civilă.