ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 472/2024

HOTĂRÂRE

05.03.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 472/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 5 martie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale la 01.08.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., specialist IT la Tribunalul Mehedinți în perioada 01.03.2004 - 01.05.2017, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Craiova și Tribunalul Mehedinți, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

A) obligarea pârâților la plata despăgubirilor egale cu diferența dintre salariul încasat și salariul pe care ar fi trebuit să îl încaseze, cu includerea majorării de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 (respectiv o valoare de referință sectorială de 605,225 RON), pentru perioada 01.08.2016-23.01.2017, perioadă care a fost luată în considerare la momentul efectuării plăților către colegii reclamantei din cadrul aceleiași familii ocupaționale;

B) obligarea pârâților la plata despăgubirilor egale cu diferența dintre salariul încasat și salariul pe care ar fi trebuit să îl încaseze reclamanta, cu includerea creșterilor salariale prevăzute de O.U.G. nr. 10/2007 — VRS 405 RON, pentru perioada 01.01.2008-08.04.2015, perioadă care a fost luată în considerare la momentul efectuării plăților către familia ocupațională Justiție;

- în subsidiar, obligarea pârâților la plata despăgubirilor egale cu diferența dintre salariul încasat și salariul pe care ar fi trebuit să îl încaseze reclamanta, cu includerea creșterilor salariale prevăzute de O.U.G. nr. 10/2007, pentru perioada dintre intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 (01.01.2010) și intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015 (08.04.2015), perioadă în care a avut calitatea de specialist IT la Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți;

C) actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică, aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamantei, până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Pârâta Curtea de Apel Craiova a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 6/2023 din 9 ianuarie 2023, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale, invocate din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut că, potrivit cărții de identitate, reclamanta are domiciliul în mun. Drobeta - Turnu Severin, jud. Mehedinți, aceasta are calitatea de personal auxiliar de specialitate – specialist IT și își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți, însă în perioada dedusă judecății în prezenta acțiune a îndeplinit funcția de personal auxiliar de specialitate – specialist IT în cadrul Tribunalului Mehedinți.

În materie de competență teritorială, s-a reținut incidența prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, respectiv a prevederilor art. 269 din Codul muncii, din coroborarea cărora rezultă că reclamanta putea sesiza fie instanța competentă teritorial în funcție de domiciliul acesteia, fie în funcție de locul de muncă, în cazul ambelor situații competența aparținând Tribunalului Mehedinți.

Totodată, s-a reținut că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., deoarece reclamanta nu are calitatea de procuror/grefier, judecător. În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (2) și (2)

C. proc. civ., întrucât acțiunea se îndreaptă împotriva unor instanțe judecătorești.

În raport de această situație, s-a reținut că reclamanta poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Întrucât competența ar fi aparținut Tribunalului Mehedinți, curtea de apel în circumscripția căreia această instanță se află este Curtea de Apel Craiova. Or, instanța a observat faptul că, Curtea de Apel Cluj nu se învecinează cu Curtea de Apel Craiova.

Prin sentința civilă nr. 10/2023, pronunțată de Tribunalul Vâlcea – secția I Civilă la 12 ianuarie 2024, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea, invocată de instanță din oficiu și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj. Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, s-a suspendat judecata cauzei și s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, este adevărat că în cauză, în principiu, față de natura juridică a litigiului (litigiu de muncă) și de dispozițiile art. 269 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și de cele ale art. 127 alin. (2)

din C. proc. civ., Tribunalul Cluj nu are competența teritorială să soluționeze prezenta cauză.

Cererea de chemare în judecată putea fi introdusă, așadar, fie la Tribunalul Mehedinți, fie la oricare din tribunalele aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu Curtea de Apel Craiova, inclusiv la Tribunalul Vâlcea.

Numai că reclamanta a ales să sesizeze o altă instanță decât cele alternativ competente să soluționeze prezenta cauză, iar pârâții nu au înțeles să invoce excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Cluj, necompetență care este de ordine privată, astfel că instanța nu o putea invoca din oficiu.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege, Înalta Curte constată că cele două instanțe – Tribunalul Cluj și Tribunalul Vâlcea – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre ele este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că în prezenta cauză este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Înalta Curte reține că acțiunea introductivă are ca obiect recalcularea și plata unor drepturi salariale, fiind dedus judecății un conflict de muncă, în care reclamanta este specialist IT în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul, iar potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Având în vedere succesiunea în timp a normelor cu același obiect și faptul că au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că devin incidente numai în conflictele individuale de muncă în care reclamant este salariatul, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 sunt derogatorii de la reglementarea instituită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003.

Prin urmare, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de data formulării acțiunii, în cauză, sunt incidente prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Totodată, potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018: "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", iar potrivit alin. (2) al aceluiași text legal: "în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii".

Conform art. 127 alin. (2)

C. proc. civ.: "dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

În speță, reclamanta, cu domiciliul în Drobeta Turnu Severin, este specialist IT la Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți, astfel încât competența aparține, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă, respectiv, în ambele situații, Tribunalului Mehedinți, aflat în circumscripția Curții de Apel Craiova.

Având în vedere că reclamanta nu își desfășoară activitatea la instanța competentă să soluționeze cauza sau la instanța superioară acesteia, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

Însă, întrucât cererea a fost introdusă împotriva instanței căreia i-ar reveni, în mod obișnuit, competența soluționării în fond a cererii (Tribunalul Mehedinți), este atrasă incidența art. 127 alin. (2) și (2)

C. proc. civ.

Potrivit art. 127 alin. (2) C. proc. civ., reclamanta poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Așa cum a reținut și instanța de contencios constituțional în paragraful 47 al deciziei nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 638 din 23 iulie 2018, «legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care își desfășoară activitatea la instanța competentă judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul acordat de lege.»

Cu alte cuvinte, norma reglementează un drept de opțiune al părții reclamante care are posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată împotriva unei instanțe de judecată, fie chiar la instanța respectivă (aplicând regula generală în materie de competență), fie la o altă instanță de același grad din raza unei curți de apel învecinate.

Prin urmare, în ipoteza conflictelor individuale de muncă în care pârâta este chiar instanța competentă să judece cauza (cum este și cauza dedusă judecății), reclamantul are un drept de opțiune numai între instanța competentă și instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția unei curți de apel învecinate.

Reclamanta, neintroducând acțiunea la tribunalul competent conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, și-a manifestat opțiunea în condițiile art. 127 alin. (2) și (2)

C. proc. civ., în sensul învestirii Tribunalului Cluj cu soluționarea litigiului.

Competența teritorială de soluționare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziții imperative, conform legislației în vigoare la data sesizării instanței, respectiv potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în vigoare la data sesizării instanței, ca o competență teritorială exclusivă, de ordine publică, ce putea fi invocată și de instanță din oficiu.

Instanța supremă reține că, deși Tribunalul Cluj este o instanță de același grad cu Tribunalul Mehedinți, totuși nu se află în circumscripția unei curți de apel învecinate cu cea a Curții de Apel Craiova. Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3 coroborate cu art. 130 alin. (2) C. proc. civ., raportate la dispozițiile 127 alin. (2) și (2)

C. proc. civ., în mod corect a fost invocată excepția necompetenței teritoriale de către Tribunalul Cluj și declinată competența în favoarea unei instanțe de același grad, aflată în circumscripția unei curți de apel învecinate Curții de Apel Craiova.

De vreme ce Curtea de Apel Pitești, în circumscripția căreia se află Tribunalul Vâlcea, este una dintre curțile de apel aflate în vecinătatea Curții de Apel Craiova, în circumscripția căreia se află Tribunalul Mehedinți, rezultă că Tribunalul Vâlcea este competent teritorial să soluționeze prezenta cauză.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., competența de soluționare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Vâlcea– secția I Civilă.