ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 459/2024

Ședința publică din data de 5 martie 2024

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, la data de 20.12.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând obligarea pârâtei la respectarea obligației contractuale asumate prin Contractul de cesiune încheiat la 13.12.2005, respectiv, să procedeze la cesionarea unui număr de părți sociale din S.C. C. S.R.L. reprezentând 16 % din capitalul social, pentru prețul de 100.000 EURO și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile 969 și art. 1073 din C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 1152/20.10.2023, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului, și, în subsidiar, rejudecarea cauzei pe fond.

Pârâta B. S.A. a formulat apel incident, prin care a criticat încheierea din 26.05.2022, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2021, solicitând instanței de judecată schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii excepției insuficientei timbrări, cu consecința anulării cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 17 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, a fost respinsă cererea de amânare formulată de reclamant, a fost reținută cauza în pronunțare și a fost amânată pronunțarea la 24 mai 2023.

Prin decizia civilă nr. 87 din 24 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți au fost respinse ambele apeluri, ca nefondate.

I. Împotriva acestei decizii, a formulat recurs reclamantul A., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanța de apel nu a respectat dreptul la apărare al reclamantului, nu a acordat un nou termen de judecată, a respins toate cererile formulate de reclamant, în special cererile de audiere a martorilor și a judecat cauza cu celeritate, rămânând în pronunțare încă de la primul termen.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la respingerea cererii de amânare, recurentul-reclamant susține că a depus cererea de amânare, însoțită de trimiterea medicală către o clinică de cardiologie, în data de 15.05.2023, reclamantul fiind pensionat medical – gradul 3 de invaliditate conform documentelor existente la dosar, iar la termenul de judecată din 17.05.2023 era internat la Spitalul Județean Constanța, aspect dovedit prin documentele medicale anexate și eliberate la 18.05.2023, respectiv Referat medical, Buletin ecografie, EKG nr. 136/18.05.2023.

Restul motivelor de recurs reprezintă o reluare integrală a motivelor de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile cuprinse în art. 13-15 din Actul constitutiv al C. S.R.L.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte B. S.A. la 11.09.2023 .

La 10.10.2023, în termen legal, intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Pe cale de excepție, a invocat excepția nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant la 25.10.2023, care a depus răspuns la întâmpinare, la 31.10.2023 .

II. Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a formulat recurs incident.

Cu titlu preliminar, recurenta-pârâtă precizează că recursul său vizează doar modul de soluționare de către instanța de apel a excepției insuficientei timbrări.

Astfel, în raport de dispozițiile art. 2 și art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013, recurenta-pârâtă susține că valoarea efectivă a pretențiilor reclamantului este de 18.617.758,24 RON, pentru care reclamantul ar fi trebuit să plătească o taxă judiciară de timbru de 189.782,58 RON.

O primă critică a recurentei vizează faptul că instanța de apel nu a analizat în mod concret excepția insuficientei timbrări, pronunțând o soluție generică de respingere.

În acest sens, apreciază că eroarea instanței se grefează pe confuzia a 2 elemente: valoarea pretinsă a pachetului de acțiuni solicitate de reclamant și valoarea efectivă a obiectului dedus judecății.

Deși de multe ori cele două elemente pot să coincidă, nu aceasta este situația în speță, în care ne referim la valoarea acțiunilor/părților sociale ale unei societăți prin raportare la prețul oferit în urmă cu 20 ani, timp în care societatea a beneficiat de infuzii consistente de capital, care au multiplicat de peste 40 ori valoarea acțiunilor.

Învederează că reclamantul se prevalează în mod convenabil, dar nu și judicios, de valoarea evident mai mică a acțiunilor la momentul vânzării lor pentru a timbra în cuantum mult redus față valoarea reală a beneficiului pe care îl urmărește prin promovarea acțiunii în justiție. Or, instanța de fond nu s-a aplecat asupra aspectelor ce evidențiază discrepanța între cele două valori, preferând să respingă cererea.

Susține că este evident că timbrajul se referă la obiectul judecății, iar acest obiect îl reprezintă valoarea reală a pachetului de acțiuni pe care reclamantul urmărește să îl dobândească, iar nu prețul pe care acesta l-a primit la un moment din trecut, moment care nu mai are nicio legătură cu realitatea de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Concluzionează că instanța de apel nu a analizat acest motiv de apel, pronunțând o soluție globală de respingere a excepțiilor.

În drept, recursul nu a fost întemeiat pe vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat recurentului-reclamant A. la 09.11.2023 .

La 17.11.2023, în termen legal, recurentul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte prin adresa din 22.11.2023 .

I. Analizând recursul principal declarat în cauză, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

O primă critică a recurentului-reclamant privește faptul că instanța de apel i-a respins în mod nelegal cererea de amânare a judecății cauzei, încălcându-i astfel dreptul la apărare.

Având în vedere că recurentul invocă încălcarea unor reguli de procedură civilă, instanța supremă va încadra critica în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și o va analiza ca atare.

Principiul dreptului la apărare are o valoare constituțională, iar necesitatea promovării sale în practică decurge și din declarațiile și pactele adoptate de state în materia drepturilor fundamentale ale omului.

De aceea, art. 24 alin. (1) din Constituția României dispune că "dreptul la apărare" este garantat.

Potrivit art. 13 C. proc. civ., "(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) Părțile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii. (3) Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege".

Înalta Curte reține că dreptul la apărare reprezintă unul din principiile fundamentale ale procesului civil, art. 13 din C. proc. civ. reprezentând consacrarea sa generală, în vreme ce, prin o serie de alte dispoziții legale, este detaliată aplicabilitatea sa practică. Deși recurentul nu a indicat care din tezele evidențiate de art. 13 C. proc. civ. ar fi fost încălcată de către instanța de apel, din motivarea căii de atac reiese că vizată ar fi prima teză, respectiv că părții i s-a refuzat posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului prin aceea că instanța de apel a respins cererea de amânare a cauzei formulată de reclamantul-apelant.

Potrivit art. 222 C. proc. civ., "(1) Amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei. (2) Când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise".

Așa cum arată expres textul de lege, amânarea pentru lipsă de apărare are un caracter excepțional, aspect care se corelează cu faptul că se poate dispune numai pentru motive temeinice. Pornind de la faptul că primul alineat al art. 222 C. proc. civ. precizează că motivele invocate nu trebuie să fie imputabile părții sau reprezentantului ei, Înalta Curte reține că această abordare normativă evidențiază caracterul obiectiv al motivelor ce pot justifica o cerere de amânare pentru lipsă de apărare. Totodată, trebuie reliefat faptul că această prevedere are menirea de a asigura respectarea dreptului la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ.

Făcând aplicarea în cauza de față a acestor norme legale, instanța supremă constată că nu este îndeplinită cerința referitoare la dovedirea unor motive temeinice pentru a obține amânarea cauzei, în condițiile în care, așa cum a reținut și instanța de apel, raportat la înscrisurile medicale depuse în susținere, respectiv bilet de trimitere pentru investigații medicale eliberat la 12 mai 2023, apelantul-reclamant nu a dovedit, în concret, imposibilitatea de prezentare la termenul din 17 mai 2023.

În mod contrar celor susținute prin memoriul de recurs, prin cererea de amânare, apelantul-reclamant nu a invocat faptul că este internat în spital și nici nu a depus înscrisuri din care să rezulte această stare de fapt. Totodată, instanța supremă constată că recurentul nu a dovedit cele afirmate în cadrul recursului nici prin înscrisurile depuse în probațiune în această etapă procesuală, referatul medical, buletinul de ecocardiografie, precum și restul înscrisurilor medicale la care recurentul face referire fiind emise după data de 18 mai 2023, în condițiile în care dezbaterile în instanță au avut loc la 17 mai 2023.

Nici faptul că apelantul-reclamant a menționat că dorește angajarea unui apărător ales și că acest apărător nu este disponibil în această sesiune judecătorească, nu pot constitui asemenea motive temeinice pentru că, pe de o parte, așa cum a reținut și instanța de apel, reclamantul, care este și inițiatorul apelului, a avut la dispoziție 4 luni pentru a-și angaja un apărător, iar pe de altă parte, întrucât era cunoscută necesitatea reprezentării la termenul din 17 mai 2023, avocatul ales avea obligația de a-și asigura substituirea la termenul menționat, în cazul în care nu se putea prezenta personal.

De aceea, respingerea cererii de amânare în aceste coordonate s-a făcut cu respectarea legii, iar motivul de recurs este nefondat, din această perspectivă.

Nu poate fi reținută nici încălcarea dreptului la apărare prin respingerea cererii de audiere a acționarilor C. S.R.L. Așa cum s-a arătat, dispozițiile art. 13 C. proc. civ. prevăd faptul că părțile au dreptul de a propune probele, însă, Înalta Curte notează că, instanța de apel, ca instanță devolutivă, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora.

Așadar, respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea dreptului de a propune probe, iar nu și posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

Înalta Curte arată că, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc", iar potrivit dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

În raport de prevederile legale mai sus enunțate, reiese că este obligația instanței de apel de a administra probatoriile necesare stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului în cauză în raport cu normele legale aplicabile raportului juridic litigios dedus judecății, respectiv de a realiza, în limitele sesizării sale, o nouă judecată de fond, această interpretare și aplicare a legii asigurând valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 și art. 24 din Legea fundamentală și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând decizia atacată, instanța de recurs constată că respingerea probei cu martori a fost motivată de instanța de apel, care a reținut că probele solicitate de apelantul-reclamant, constând în audierea tuturor acționarilor, expertiză grafologică, depunerea de către intimate a convocatoarelor și proceselor-verbale de ședință, nu sunt utile soluționării cauzei, în raport de limitele învestirii instanței.

Prin urmare, respingerea de către instanță a unei probe pe care nu o consideră utilă soluționării cauzei nu reprezintă o încălcare a dreptului la apărare al părții care a propus proba, ci reprezintă îndeplinirea obligației instituite de lege în sarcina judecătorului de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale într-un mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății. În același sens sunt și prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, soluționarea cauzei cu celeritate este o îndatorire a instanței în cadrul procesului civil.

În același timp, instanța supremă reține că, dacă o cerere de amânare este respinsă cu aprecierea corectă a incidenței prevederilor art. 222 C. proc. civ., ea are drept efect suportarea de către partea a cărei cerere a fost respinsă a tuturor consecințelor ce pot decurge din continuarea procedurii judiciare în absența sa, inclusiv a dezbaterii cauzei în lipsa părții legal citate și reținerii cauzei în pronunțare.

Or, recurentul-reclamant se putea aștepta ca aceste dispoziții să se aplice și în cazul său.

De altfel, instanța supremă reține că recurentul-reclamant nu justifică o vătămare nici din perspectiva art. 222 alin. (2) C. proc. civ., sens în care constată că instanța de apel a amânat pronunțarea pentru 24 mai 2023, dată până la care recurentul-reclamant putea depune la dosarul cauzei concluzii scrise.

Chiar dacă recurentul-reclamant nu a înțeles să-și exercite acest drept, cât timp, partea, legal citată, a avut posibilitatea, pe parcursul procesului, de a-și susține cererile și apărările, oral sau în scris, nu se poate reține o încălcare a dreptului la apărare, nici din această perspectivă.

În ce privește restul motivelor de recurs, instanța supremă constată că acestea reprezintă o reluare integrală a susținerilor aceleiași părți din cadrul memoriului de apel, fără a dezvolta motive de nelegalitate ce privesc, în concret, hotărârea atacată.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor lui, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Având în vedere considerentele mai sus dezvoltate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 24 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

II. Cu privire la recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., reține următoarele:

Recurenta-pârâtă susține faptul că instanța de apel a respins apelul său incident îndreptat împotriva încheierii din 26 mai 2022 și sentinței primei instanțe, apreciind în mod eronat că reclamantul a timbrat cererea de chemare în judecată în mod legal, raportat la valoarea obiectului acțiunii.

Susține autoarea prezentei căi de atac că, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 194 lit. c) C. proc. civ. și dispozițiile art. 2 raportat la art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013 privind stabilirea taxelor judiciare de timbru, întrucât valoarea efectivă a acțiunilor este mai mare decât cea precizată de reclamant în cererea de chemare în judecată.

Criticile, subsumate motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Dispozițiile art. 194 lit. c) din C. proc. civ. prevăd că cererea de chemare în judecată va cuprinde atât obiectul cererii, cât și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum și modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare.

Obiectul cererii și valoarea lui prezintă importanță, deoarece fixează limitele cadrului procesual în care se va desfășura judecata, determină competența și un anumit cuantum al taxei judiciare de timbru.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la respectarea obligației contractuale asumată prin contractul de cesiune încheiat la 13.12.2005, respectiv să procedeze la cesionarea unui număr de părți sociale din capitalul social al C. S.R.L. reprezentând 16% din capitalul social, pentru prețul de 100.000 euro.

Instanța supremă reține, în acord cu instanțele anterioare, că cererea de chemare în judecată are un singur obiect, iar valoarea acestuia a fost în mod clar indicată de reclamant.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

De asemenea, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

În considerarea principiului disponibilității, date fiind inclusiv prevederile anterior citate, instanța de judecată nu va putea așadar, schimba obiectul cererii de chemare în judecată, înțeles pornind de la prevederile art. 194 lit. c) C. proc. civ., ca reprezentând pretenția concretă a reclamantului și nici cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant, acestea reprezentând coordonatele procesuale ale judecății sale. Obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la obiectul și cauza cererii, constituie corelativ, garanția aplicării principiului în discuție.

Deci, instanța nu ar putea să analizeze situația de fapt decât prin raportare la obiectul și la cauza invocate de către reclamantul din procesul judiciar, judecătorul fiind ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților și trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut (omnia petita), fără însă a depăși limitele învestirii (numai asupra a ceea ce s-a cerut).

Prin urmare, în mod judicios a reținut instanța de apel că, prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat tocmai ca cesiunea celor 16% din părțile sociale să se facă la prețul de 100.000 euro, potrivit contractului din 13.12.2005, iar acest aspect a constituit și obiectul analizei primei instanțe.

În ceea ce privește critica referitoare la nerespectarea prevederilor O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, Înalta Curte reține că achitarea unei taxe judiciare de timbru la valoarea calculată de reclamant prin acțiunea introductivă, iar nu la o eventuală valoare mai mare, nu constituie un motiv de nelegalitate care duce la casarea hotărârii, întrucât, sancțiunea prevăzută de lege nu este nulitatea, ci darea în debit a părții, potrivit art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013. Prevederile legale menționate au în vedere situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că, în fazele procesuale anterioare, "taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal", finalitatea acestora constând în obligarea părții la plata taxei de timbru aferente etapei procesuale anterioare, neachitate.

Or, având în vedere că instanța de recurs a constatat ca fiind corecte considerentele pentru care instanța de apel a respins apelul incident formulat de pârâtă, motivat de faptul că, în faza procesuală anterioară taxa judiciară de timbru a fost calculată și plătită în cuantumul legal, Înalta Curte apreciază că nu se impune darea în debit a reclamantului.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că, în cazul cererii netimbrate sau insuficient timbrate, art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 stabilește obligația instanței de a pune în vedere titularului cererii cuantumul taxei judiciare de timbru datorate, iar acesta din urmă are posibilitatea de a formula, în condițiile legii, cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării.

Prin urmare, cum legea prevede posibilitatea reclamantului de a beneficia de facilități la plata taxei judiciare de timbru, în mod nefondat susține recurenta-pârâtă și că, în cauză, în cazul stabilirii unei taxe judiciare de timbru la valoarea efectivă a acțiunilor, cererea de chemare în judecată trebuia anulată ca insuficient timbrată.

Pentru toate aceste motive, constatând că decizia atacată respectă cerințele de legalitate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 24 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 24 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 martie 2024.