ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 384/2024

Ședința publică din data de 27 februarie 2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1

alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 52/2016; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1566 alin. (1), (15)68 alin. (1), (15)73 alin. (1) și alin. (2), (15)78 alin. (1), (16)35-1637 C. civ., Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori și O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Prin sentința civilă nr. 367 pronunțată la 01.03.2022, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. ca fiind inadmisibilă.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 469/2023 pronunțată la 23 martie 2023, a admis apelul reclamantei, a anulat, în tot, sentința apelată, a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind nefondată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., într-o primă critică, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1246 alin. (1) C. civ., precizând că dacă ar fi urmat raționamentul instanței de prim control judiciar și ar fi solicitat anularea cesiunilor de creanță, ca urmare a faptului că intimatele au perceput în mod nelegal sume de bani cu titlu de dobândă și comisioane penalizatoare, acțiunea ar fi fost respinsă, întrucât nu reprezintă o cauză de nulitate, respectiv de validitate a cesiunilor de creanță modalitatea în care intimatele au decis punerea în executare.

Recurenta-reclamantă a mai învederat că în materia contractelor de cesiune a unor credite bancare, prin raportare la data încheierii contractului de cesiune de creanță dintre B. S.A. și C. din 29.02.2012, dispozițiile normelor de drept comun se completează cu prevederile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, cu cele ale O.U.G. nr. 50/2010 și O.U.G. nr. 99/2006.

Astfel, prevederile art. 24 din Legea nr. 190/1999 condiționează valabilitatea convenției de calitatea specială a cesionarului, care trebuie să fie instituție de același tip cu cedentul sau o altă entitate reglementată în acest sens prin legi speciale, fiind necesară și deținerea unei autorizații emise de Banca Națională a României.

Conform autoarei memoriului de recurs, contractul de cesiune de creanță încheiat la data de 29.02.2012 nu întrunește condițiile expres prevăzute de lege pentru încheierea sa valabilă, fiind incidente astfel prevederile art. 1254 C. civ.

Prin urmare pârâta C. nu a avut niciodată un drept de creanță împotriva reclamantei, motiv pentru care, în temeiul art. 1635 alin. (1) și art. 1636 C. civ., recurenta a solicitat restituirea prestațiilor, iar în subsidiar să fie avute în vedere și prevederile art. 1345 C. civ.

O altă critică vizează inopozabilitatea cesiunilor de creanță, întrucât intimatele nu au procedat la comunicarea cesiunii către reclamantă, în calitatea sa de debitor cedat, așa cum prevăd dispozițiile art. 59 din O.U.G. nr. 52/2016, forma în vigoare la data încheierii contractului de cesiune.

De asemenea, s-a mai arătat că, în ipoteza încheierii valabile a contractelor de cesiune, cesionarul a dobândit doar creanța deținută de cedent la acel moment, neavând dreptul de a percepe dobânzile aferente contractului de credit și comisioanele penalizatoare.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a invocat faptul că instanța de apel nu a analizat critica privind restituirea sumelor încasate nelegal de către pârâte, întrucât a pornit de la premisa greșită că perceperea de dobânzi și comisioane penalizatoare reprezintă un motiv de nulitate a cesiunilor de creanță precum și faptul că ar fi trebuit solicitată nulitatea acestor acte, fiind încălcate astfel prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 14 septembrie 2023.

Prin întâmpinarea transmisă prin email la 26 octombrie 2023, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei recurate.

Intimatele-pârâte C. și D., prin întâmpinarea transmisă la 16.11.2023, au solicitat, pe cale de excepție anularea recursului pentru lipsa motivelor de casare, iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi depuse dovezi în acest sens.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta-reclamantă a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a doamnei avocat E., pentru intimatele-pârâte D. și C.. De asemenea, a reiterat solicitarea privind admiterea recursului pentru motivele de recurs astfel cum au fost dezvoltate.

La 16 februarie 2024 au fost depuse la dosar note precizatoare de către F. prin care a solicitat introducerea în cauză ca urmare a finalizării cesiunii încheiate cu D., începând cu data de 22.05.2023, intimatele-pârâte D. și C. manifestându-și voința procesuală în sensul încuviințării acestei cereri.

Prin rezoluția din 08.01.2024 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 27 februarie 2024 cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., excepția inadmisibilității căii extraordinare de atac invocată din oficiu, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, se reține că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

Astfel în cauză, Înalta Curte reține că reclamanta a învestit, la data de 10.02.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă cu o cerere prin care a solicitat instanței să constate inopozabilitatea contractelor de cesiune de creanță încheiate în mod succesiv de către pârâte, iar prin capătul accesoriu, astfel cum a fost precizat, să se dispună obligarea pârâtelor C. și D. la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă și comisioane penalizatoare.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 06.08.2008 a încheiat, în calitate de împrumutat, contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x/2008, având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 97.200 CHF pe o durată de 246 de luni, calitatea de împrumutător având-o pârâta B. S.A.

La data de 29.02.2012 s-a încheiat Contractul de cesiune creanță nr. 51-2012-049 între B. S.A., în calitate de cedent, și C. prin reprezentant D., în calitate de cesionar, prin care a fost cesionată creanța pentru debitul în cuantum de 129.735,90 CHF. Între C. și D. a fost încheiat un contract de agenție.

Ulterior, în 27.09.2018, C. a cesionat din nou creanța deținută împotriva reclamantei către cesionarul D. prin Contractul de cesiune creanță nr. 51-2018-666.

Prin încheierea pronunțată la data de 12.11.2013 în dosarul nr. x/2013, Judecătoria Aiud a încuviințat executarea silită imobiliară împotriva reclamantei, în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x/2008, pentru valorificarea creanței în cuantum de 133.149,56 CHF.

Executarea silită a continuat la solicitarea creditorului D., astfel cum rezultă din Publicația de vânzare imobiliară nr. 1/05.08.2021 emisă în dosarul de executare silită nr. x/2013 al Biroului Executorului Judecătoresc G..

În consecință, Înalta Curte observă că litigiul dedus judecății face parte din materia protecției consumatorilor, în condițiile în care solicitările reclamantei decurg dintr-un contract de credit, în considerarea celor două capete ale cererii de chemare în judecată, primul privind inopozabilitatea cesiunilor de creanță, iar al doilea vizând obligarea pârâtelor C. și D. la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă și comisioane penalizatoare, iar în susținerea acțiunii, reclamanta a invocat dispozițiile speciale ale Legii nr. 190/1999, privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare și O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori.

Întrucât procesul a început la 10 februarie 2021, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 483 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative.

Potrivit art. 483 alin. (2) Cod procedură civilă, în forma în vigoare la data începerii procesului, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) materia protecției consumatorilor (...)".

Interpretarea acestor dispoziții legale relevă că legiuitorul a suprimat prin Legea nr. 310/2018 calea de atac a recursului pentru hotărârile date în apel în litigiile având ca obiect cereri în materia protecției consumatorilor.

Trebuie menționate și prevederile art. 24 C. proc. civ. conform cărora "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.", precum și cele ale art. 27 din același cod potrivit cărora "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul."

Așa fiind, Înalta Curte constată că, față de data sesizării instanței, 10 februarie 2021, prin prisma prevederilor legale anterior relevate, decizia civilă 469/2023 din 23 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, împotriva căreia s-a declarat prezenta cale de atac, este o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 Cod procedură civilă, nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs, deși aceasta prevedea o atare mențiune.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ar fi de natură să încalce principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte, dând eficiență textelor de lege menționate, în baza art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul ca inadmisibil.

Referitor la cererea intimatelor-pârâte C. și D., privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Intimatele-pârâte nu au depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată, motiv pentru care Înalta Curte va respinge cererea privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 469/2023 din 23 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimatele-pârâte C. și D., privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 februarie 2024.