ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 358/2024

Ședința publică din data de 15 februarie 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 10 septembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 262.771,53 RON, reprezentând diferența dintre suma de 844.734,1 RON, cuantumul prețului stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare de certificate verzi nr. RTCUMP x/01.07.2012, corespunzător celor 4453 certificate verzi facturate în perioada 24.04.2014-13.05.2014 și neachitate de pârâtă, ce rezultă din facturile nr. x/24.04.2014, nr. y/24.04.2014, nr. z/13.05.2014 și nr. x/13.05.2014 și suma de 581.962,57 RON, reprezentând cuantumul prețului de vânzare rezultat în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare certificate verzi încheiat pe piața contractelor bilaterale de certificate verzi administrată de OPCOM S.A., având ca obiect aceleași 4453 certificate verzi facturate către pârâtă în perioada 24.04.2014-13.05.2014 și neachitate de aceasta și care au fost achiziționate de C. S.A..

La data de 22 ianuarie 2016, reclamanta A. S.R.L. a depus o cerere modificatoare, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.781.285,23 RON reprezentând diferența dintre prețul de facturare al certificatelor verzi ce trebuiau vândute pârâtei-reclamante în perioada 07.06.2014-16.06.2015 și care au fost vândute la un preț mai mic către C. S.A., D. S.R.L., E. S.R.L. și F. S.R.L..

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională în cadrul căreia a solicitat: în principal să se constate încetarea de plin drept a contractului, în temeiul art. 17 lit. b) din contract, în subsidiar să se constate că executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă pentru pârâtă, invocându-se art. 1271 C. civ.

La data de 4 martie 2016, pârâta a precizat cererea reconvențională, în sensul că, în principal, dorește să se constate încetarea de plin drept a contractului și în subsidiar, să se dispună încetarea contractului în condițiile și modul stabilit de instanță.

Prin sentința civilă nr. 2041 din 24 mai 2017, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. și a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. S.R.L..

A constatat încetat de drept contractul de vânzare-cumpărare certificate verzi nr. x din 1 iulie 2012, fiind obligată reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 836.936,73 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 1021A/2019 din 7 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a fost respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2041 din 24 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L., precum și cererea apelantei privind cheltuielile de judecată ca nefondate.

A fost admisă în parte cererea intimatei privind cheltuielile de judecată din apel și obligată apelanta să plătească intimatei suma de 9785 RON (onorariu expert).

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. și pârâta B. S.R.L., au declarat recurs.

Motivele de casare privind recursul declarat de reclamanta A. SRL

Prin memoriul de recurs, reclamanta A. S.R.L. a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, urmând ca pe fond, în rejudecare, să se dispună schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și respingerii în totalitate a cererii reconvenționale.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1 alin. (41) si alin. (42) din Legea nr. 23/2014, precum si interpretarea eronată a efectelor H.G. nr. 224/2014.

Astfel, în opinia sa, apariția Legii nr. 23/2014 nu a reprezentat cauza scăderii preturilor de tranzacționare a certificatelor verzi, ci consecința factorilor economici direct răspunzători de modificarea configurației pieței la acel moment, factori ce au atras necesitatea adaptării cadrului legislativ la conjunctura socio-economică din acel moment.

În acest context, se susține că din cuprinsul argumentelor instanței de apel, reiese faptul că aceasta a concluzionat, în urma interpretării greșite a prevederilor Legii nr. 23/2014, în sensul că modificarea sistemului de stabilire a cotelor obligatorii anuale fixe privind energia electrică produsă din surse regenerabile a determinat scăderea prețului certificatelor verzi, aspect ce ar fi condus la încetarea Contractului liber consfințit de către părți.

Cu titlu prealabil, față de argumentele instanței de apel, recurenta arată că în pronunțarea soluției de respingere a cererii de apel, aceasta a avut în vedere prevederile art. 1 alin. (41) și alin. (42) din Legea nr. 23/2014, aplicate în mod eronat cu privire la relația contractuală dintre părți.

Astfel cum însăși instanța de apel a observat, unica modificare adusa de Legea nr. 23/2014 vizează faptul că sistemul cotelor obligatorii anuale fixe privind energia electrică, anterior stabilite exact în cadrul Legii nr. 220/2008, a fost înlocuit cu un sistem în care revine Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei obligația de a estima nivelul cotelor obligatorii anuale, cota ca atare urmând a fi aprobata anual, prin hotărâre de guvern, deci, cota legală obligatorie nu a fost eliminată.

Raportat la contractul încheiat de părți, se arată că, în conformitate cu art. 17 lit. b) din Contract, "prezentul contract încetează să-și mai producă efectele în următoarele cazuri; (...) b) prin Ordin/Decizie ANRE sau orice autoritate competentă de schimbare a cadrului de reglementare prin care a fost încheiat prezentul contract și care să afecteze în mod real valoarea si/sau modul de tranzacționare a certificatelor verzi".

În interpretarea clauzei contractuale menționate, asemenea instanței de fond, instanța de apel s-a aflat într-o gravă eroare de interpretare a cadrului legal în analiză, reținând, în mod nefondat, faptul că prin aplicarea Legii nr. 23/2014 la situația contractuala existenta între părți, consecința este activarea clauzei de la art. 17 lit. b) din contract, referitoare la încetarea efectelor acestuia.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, recurenta susține că apariția Legii nr. 23/2014 a reprezentat doar un pretext, invocat de către B., de a nu-și executa obligațiile contractuale, respectiv de a nu-si asuma riscul specific acestor contracte, constând în volatilitatea valorii certificatelor verzi pe piața pe care sunt tranzacționale, instanțele inferioare achiesând la opinia promovată de intimată.

Cu toate acestea, instanța de control judiciar urmează a constata faptul că pentru a opera clauza contractuală în discuție, ar fi trebuit îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții: a) necesitatea intrării în vigoare a unui Ordin/Decizie emise de ANRE sau de orice autoritate competentă care să schimbe cadrul de reglementare în raport de care a fost încheiat contractul; b) adoptarea acestui act sa conducă (deci să fie cauza) la afectarea în mod real a valorii și/sau a modului de tranzacționare a certificatelor verzi.

Având în vedere că acordul dintre părți s-a produs ca urmare a voințelor acestora, liber exprimate, recurenta apreciază că interpretarea clauzei contractuale trebuie să pornească de la sensul exact atribuit și asumat de către părți, fiind exclusă o extindere a intenției contractuale, dincolo de ceea ce contractanții au avut în vedere exclusiv la momentul încheierii contractului, iar nu ulterior.

Din simpla lecturare a clauzei contractuale în discuție, reiese cu evidență faptul că în aplicarea acesteia, părțile au avut în vedere modificarea cadrului de reglementare, exclusiv ca urmare a apariției unei prevederi legale de rang subsecvent, menționându-se în mod expres că va produce efecte adoptarea unei Decizii ori a unui Ordin de către ANRE sau de altă autoritate, nefiind vizată apariția unei legi - ca prevedere legală de rang superior. În acest sens, instanța de control judiciar urmează a constata faptul că au fost greșit aplicate dispozițiile Legii nr. 23/2014 la cadrul contractual stabilit între părți.

Pe de alta parte, se observă că în cauză nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție impusă de dispozițiile legale, respectiv nu se poate concluziona că Legea nr. 23/2014 a avut efecte asupra valorii și/a modului de tranzacționare, respectiv că a fost cauza modificării acestora.

Sub un prim aspect, se arată că unica modificare adusa prin această intervenție legislativă este că, cifrele exacte indicând cotele obligatorii anuale, au fost înlocuite cu un sistem în care revine Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei rolul principal în determinarea nivelul cotelor obligatorii anuale. Legea nr. 220/2008, în forma anterioara modificării, prevedea ea însăși cotele obligatorii anuale fixe privind energia electrica produsa din surse regenerabile de energie care beneficiază de sistemul de promovare prin certificate verzi până în anul 2020.

In al doilea rând, recurenta solicită instanței de recurs să constate faptul că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 23/2014 nu au fost modificate limitele legale minime și maxime ale prețului certificatelor verzi, orice altă modificare adusa prin acest act normativ neavând efecte asupra contractului liber consfințit de către părți.

Astfel, contrar opiniei exprimate de instanța de apel, părțile, profesioniști în domeniu, și-au asumat un preț, cuprins în intervalul legal de variație (27 euro - 55 euro) având în vedere, pe de o parte durata lungă (de 15 ani) pentru care a fost încheiat contractul, precum și specificul unei piețe reglementate, care poate fi supusă unor variații sau modificări de structură. Este evident că recurenta a acceptat încheierea contractului la un preț inferior prețului mediu de tranzacționare de la acel moment în considerarea duratei contractului care să satisfacă interesele societății pe termen mediu și lung.

Mai susține recurenta, că proiectul de lege - Legea nr. 23/2014 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 57/2013 privind modificarea și completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, cu respectarea Regulamentului de organizare și funcționare a pieței de certificate verzi, aprobat prin Ordinul președintelui Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 44/2011, a fost adoptat de Senat încă din 18 iunie 2013, dată de la care forma acestuia putea fi consultată de orice persoana interesată.

În acest context, se arată că un profesionist, categorie în care este inclusă pârâta, putea să obțină orice fel de informații cu privire la modificarea legislativă și fără nici un dubiu cunoștea elementele ce urmau a fi modificate, acesta fiind și motivul pentru care B. a solicitat renegocierea prețului certificatelor verzi ce făceau obiectul contractului încheiat între părți, aspect neanalizat de către instanța de apel.

Astfel cum s-a arătat și în fata instanței de apel, rezultatul acestor negocieri a fost chiar încheierea actului adițional din data de 12 februarie 2014, prin care prețul certificatelor verzi a fost diminuat de la 44 euro/cv la 42,5 euro/cv, modificare care a fost făcută în mod evident în favoarea B. și la inițiativa acesteia.

Prin urmare, prin acordul de voința al părților a survenit o modificare a prețului certificatelor verzi, modificare ce s-a produs ulterior momentului în care profesioniștii ce activau în această piață au cunoscut faptul că nu mai au o cotă stabilită pentru anul 2014, ci aceasta va fi stabilită anual prin Hotărâri de Guvern.

Din aspectele expuse anterior reiese faptul că B., cunoscând modificarea legislativă, a renegociat contractul cu recurenta folosindu-se de acest motiv și a obținut o reducere a prețului inițial de la reclamantă având in vedere tocmai modificarea legislativă.

Practic, prin încheierea actului adițional al contractului, părțile au stabilit în ce condiții se vor derula în continuare relațiile comerciale, luând în considerare și modificările de preț ce urmau a se produce în piața certificatelor verzi.

Mai susține recurenta, că prezentul contract a fost încheiat pe piața contractelor bilaterale a certificatelor verzi în temeiul Ordinului ANRE nr. 44/2011, ce definea PCBCV ca fiind "totalitatea contractelor bilaterale negociate între participanții la piața de certificate verzi, pentru vânzarea-cumpărarea de certificate verzi". Totodată, Vechiul Regulament prevedea că pe PCBCV se încheie contracte de vânzare-cumpărare de certificate verzi între participanții la piața certificatelor verzi, la preturi negociate, pe durate determinate.

Prin urmare, chiar după abrogarea vechiului Regulament, exista și funcționează în continuare o piață a contractelor bilaterale direct negociate, piața pe care a fost încheiat și contractul dintre părți, constituită din contractele încheiate în mod direct între părți anterior lunii iulie 2013, care sunt în continuare în vigoare și își produc efectele.

Așadar, conform prevederilor evocate, în cadrul PCBCV modificările legislative nu duceau la o modificare a prețului de tranzacționare a certificatelor verzi, ele se modificau doar ca urmare a negocierii directe între părțile semnatare ale contractelor individuale, ipoteza incidentă și în prezenta speță. Caracterul liber și direct negociat al contractului este întărit și mai mult de libertatea acordului de voința manifestat cu ocazia încheierii acestuia de către ambele părți care au calitatea de profesioniști.

Referitor la factorii care au determinat în mod real scăderea prețului certificatelor verzi, recurenta apreciază că în mod nelegal instanța de apel a reținut faptul că raportul de expertiză efectuat în cauză "reține, de altfel, că principalul factor de modificare a valorii certificatelor verzi este cel al intrării în vigoare a Legii nr. 23/2014, prin care s-au micșorat cotele anuale obligatorii de energie electrica produse din surse regenerabile care beneficiază de susținere prin acordarea de certificate verzi pentru 2014, de la 15% cât era prevăzut în Legea nr. 220/2008, la 11,1%.

Astfel, adoptarea noii legi urmărind reducerea schemei de sprijin, a determinat diminuarea prețului de tranzacționare, întrucât reducerile succesive ale cotelor obligatorii de certificate verzi - mult sub nivelul prevăzut inițial în Legea nr. 220/2008, sub imperiul căreia a fost încheiat contractul dintre părțile in litigiu - au condus la un grad redus de absorbție al pieței și, în consecință, la un surplus de certificate verzi pe piață".

Față de considerentele instanței, prin raportare la concluziile expertului în urma răspunsului la obiecțiunile formulate de părți în cadrul probei cu expertiza efectuată în calea de atac a apelului, recurenta solicită instanței de recurs să aibă în vedere totalitatea factorilor, cu manifestări cert anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 23/2014 și independenți de actul normativ, care au determinat scăderea prețului certificatelor verzi.

Prin urmare, în temeiul tuturor elementelor certe prezentate, recurenta susține că se poate concluziona doar în sensul că în perioada 2010-2013, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 23/2014, a avut loc o creștere constantă a numărului de producători de energie electrică din surse regenerabile, a puterii instalate în surse noi de producție, a producției de energie electrica din aceste surse regenerabile, precum și a numărului de certificate verzi emise și disponibile pentru tranzacționare, ceea ce a condus la existența unui exces de certificate verzi pe piață.

În mod logic, în condițiile unui exces de certificate verzi, natural, preturile au avut o tendința certă de scădere, determinând reajustarea cadrului normativ la noile condiții economice de piață, prin apariția Legii nr. 23/2004.

Cu toate acestea, instanța de apel în mod eronat a stabilit ca o măsura de reglare a pieței, luată în urma tuturor evenimentelor prezentate, respectiv reducerea cotei de energie electrica produsă din surse regenerabile a avut ca efect încetarea contractului liber consfințit și modificat dintre părți. În lumina constatărilor experților, rezultă cu claritate că legea reprezintă doar o consecință, iar nu un factor determinant.

Or, în prezenta cauză, având în vedere că niciunul dintre factorii reținuți de către expert nu au fost stipulați în contract ca reprezentând cauze de încetare, instanța de judecată este învestită să analizeze în ce măsură actul normativ în discuție, în mod individual și ca unic factor, a determinat modificarea prețului certificatelor verzi.

Așadar, recurenta susține că în prezența tuturor factorilor menționați, prevederile Legii nr. 23/2014 nu au putut afecta în mod real valoarea de tranzacționare a certificatelor verzi și nici modul de tranzacționare a certificatelor verzi și astfel, se poate concluziona că nu au fost îndeplinite toate condițiile de natură să conducă la încetarea efectelor convenției conform art. 17 lit. b) din contract.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta B. SRL

Prin memoriul de recurs, pârâta B. S.R.L. a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, prin care li s-a respins/ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în sensul admiterii cererii privind obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 29.944,52 RON reprezentând onorariu de avocat și menținerea ca legale a celorlalte dispoziții privind respingerea în totalitate a apelului declarat de reclamantă.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea atacată este nelegală fiind pronunțată cu încălcarea principiului contradictorialității și al oralității dezbaterilor, fiind astfel încălcat dreptul la apărare.

În susținerea acestui motiv de recurs, se arată că la pronunțarea soluției de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocațial, instanța de apel a avut în vedere alte împrejurări, respectiv lipsa caracterului de înscrisuri doveditoare ale cheltuielilor de judecata solicitate de recurentă, pe care nu le-a pus în discuția părților, fapt ce încalcă principiul contradictorialității care guvernează procesul civil.

În speță, recurenta a depus în susținerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată factura emisă de reprezentantul convențional și extrasul de cont al societății de avocatură care atestă contul exact cu suma menționată în factură, cu indicarea plătitorului, respectiv recurenta, înscrisuri certificate pentru conformitate cu originalul.

De asemenea, la momentul formulării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată și al depunerii înscrisurilor doveditoare, partea adversă, față de care s-au opus aceste înscrisuri, nu a contestat înscrisurile, din perspectiva caracterului de înscrisuri doveditoare, văzând că sunt și certificate pentru conformitate cu originalul, ci doar a solicitat reducerea cuantumului acestora. Aceasta cerere de reducere a cuantumului onorariului avocațial a fost respinsă ca neîntemeiată de instanța de apel si, pe cale de consecință, a fost respins ca nefondat apelul, partea adversă cazând în pretenții.

Or, din moment ce partea adversă nu a contestat înscrisul ce i s-a opus, ci doar a cerut reducerea cuantumului onorariului avocațial, cerere care i-a fost respinsă de instanța de apel raportat la art. 453 din C. proc. civ., nepunându-se în discuție lipsa caracterului de înscrisuri doveditoare a acestor probe, recurenta apreciază că instanța a încălcat principiul contradictorialității și al oralității dezbaterilor, încălcându-se dreptul la apărare.

În măsura în care instanța de apel ar fi pus în discuție lipsa forței probante a înscrisurilor doveditoare ale cheltuielilor de judecata solicitate, recurenta ar fi formulat apărări si ar fi combătut aspectele reținute de instanța de apel în hotărârea atacată ca temei pentru respingerea cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Într-o altă critică, recurenta susține că hotărârea atacată este nelegală față de aplicarea greșită a dispozițiilor art. 453 raportate la prevederile art. 264 din C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. pct. 8 din același cod.

Astfel, în respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 452 și cele ale art. 264 C. proc. civ.

În acest context, recurenta susține că instanța de apel a respins cererea recurentei privind obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată reținând că, deși, s-a depus factura și extrasul de cont, semnat pentru conformitate cu originalul de către reprezentantul recurentei, acestea nu sunt înscrisuri doveditoare în sensul dispozițiilor art. 452 din C. proc. civ., întrucât, în primul rând, extrasul de cont ar fi ilizibil în ce privește sumele virate prin instituția bancara și, mai ales, nu se poate stabili legătura cu mențiunile din cuprinsul facturii depuse la dosar.

Or, potrivit literaturii de specialitate, inclusiv depunerea doar a titlului din care rezultă obligația plații onorariului de avocat este suficientă pentru a se considera îndeplinite exigențele art. 452 C. proc. civ.

În acest sens, rezultă că plata este făcută în contul serviciilor de asistență juridică prestate pentru faza procesuală a apelului. În ceea ce privește susținerile, potrivit cărora, extrasul de cont ar fi ilizibil, se poate observa la o simplă analiză a acestuia, la dosarul de apel, că demonstrează contrariul. Totodată, întrucât înscrisurile au fost depuse în ședință publică, aceste presupuse lipsuri puteau fi comunicate părții si complinite, dacă era cazul.

Cu privire la aplicarea greșită a prevederilor art. 264 C. proc. civ., se observă că instanța de apel era obligată să interpreteze, în ansamblul lor și coroborat, înscrisurile depuse în dovedirea cheltuielilor de judecată, această obligație a instanței a fost reținută și în literatura de specialitate.

Prin urmare, nerespectarea principiului oralității și al contradictorialității va atrage nulitatea hotărârii judecătorești, fiind încălcat dreptul la apărare al părții de a-și exprima poziția cu privire la aspectele în raport cu care instanța a respins cererea.

Prin întâmpinarea depusă la data de 25 octombrie 2019, reclamanta A. S.R.L. solicită respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinarea reclamantei, depus la 22 noiembrie 2019, recurenta solicită respingerea apărărilor reclamantei ca nefondate și admiterea recursului propriu astfel cum a fost formulat în cauză.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 februarie 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 2 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1021 A/2019 din 7 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă și a acordat termen la data de 24 decembrie 2020.

La termenul din 24 decembrie 2020, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (4)

1

și alin. (4)

2

din Legea nr. 23/2014.

Prin încheierea pronunțată la 12 noiembrie 2020, judecata recursurilor a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., iar la 6 decembrie 2023, ambele părți au depus la dosar o cerere de repunere pe rol a cauzei, fiind stabilit termen pentru discutarea acesteia și, în subsidiar, în vederea soluționării recursurilor la 15 februarie 2024.

La data de 31 ianuarie 2024, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus convenția de tranzacție nr. 122 din 28 noiembrie 2023, intervenită între recurenta-reclamantă A. S.R.L. și recurenta-pârâtă B. S.R.L., în cadrul căreia, în conformitate cu prevederile art. 406 alin. C. proc. civ., ambele părți renunță la judecata cererii de formează obiectul dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și tot ambele părți arată că sunt de acord cu renunțarea la judecata cererilor din dosarul nr. x/2015.

În acest sens, a fost anexată convenția de tranzacție nr. 122 din 28 noiembrie 2023, intervenită între A. S.R.L. și B. S.R.L. - dosar recurs, precum și cererile de renunțare la judecata cererilor ce formează obiectul dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, întemeiate pe dispozițiile art. 406 alin. (5) C. proc. civ., aflate la dosar recurs.

Înalta Curte, în raport cu cererea de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată, constată următoarele:

Potrivit art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., "în condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege".

In conformitate cu art. 406 alin. (1) C. proc. civ., se poate renunța oricând la judecată, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă iar, potrivit alin. (2) al aceluiași text legal, cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.

Manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecata cererii de chemare în judecată, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al recurentului care nu este supus cenzurii instanței, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

In considerarea dispozițiilor legale anterior menționate și având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, Înalta Curte va lua act de cererile de renunțare la judecata cererilor introductive ce formează obiectul dosarului nr. x/2015

Pe cale de consecință, va constata renunțarea la judecată printr-o hotărâre prin care se va dispune închiderea dosarului, iar cum renunțarea s-a făcut în calea extraordinară de atac a recursului, instanța va dispune și anularea hotărârilor pronunțate în cauză, altfel cum s-a solicitat prin intermediul declarațiilor de renunțare la judecată.

Înalta Curte mai constată că această manifestare de voință a părților se înscrie în principiul disponibilității ce guvernează procesul civil și întrunește condițiile de formă și fond, pentru a produce efectul juridic prevăzut de dispozițiile art. 406 C. proc. civ.

Reținând că actul de procedură al desistării s-a realizat cu îndeplinirea condițiilor cerute de lege și faptul că această renunțare se înscrie în limitele principiului disponibilității, a actelor de dispoziție permise părților pe parcursul judecării cauzei, Înalta Curte în temeiul art. 406 C. proc. civ., va lua act de renunțarea recurentei-reclamante A. S.R.L. și a recurentei-pârâte B. S.R.L. la judecata cererilor introductive și, pe cale de consecință va anula decizia civilă nr. 1021 A/2019 din 7 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă și sentința civilă nr. 2041 din 24 mai 2017 pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea recurentei-reclamante A. S.R.L. și a recurentei-pârâte B. S.R.L. la judecata cererilor introductive și, pe cale de consecință:

Anulează decizia civilă nr. 1021 A/2019 din 7 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă și sentința civilă nr. 2041 din 24 mai 2017 pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2024.