ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 348/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș – secția Civilă la 19.02.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească suma de 216.388,31 RON, reprezentând contravaloare marfă și servicii prestate, precum și dobânda legală calculată de la data scadenței până la achitarea integrală a debitului și cheltuielile de judecată.

Pe calea întâmpinării, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 249/18.05.2021, Tribunalul Argeș – secția civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeș.

Astfel învestit, prin sentința nr. 171/08.04.2022, Tribunalul Specializat Argeș a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe civile S.C. A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia nr. 165/A-COM/05.05.2023, Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată și, în consecință, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 143.917,29 RON, pentru care nu a operat compensația legală, cu titlu de preț marfă și servicii neachitate și a dobânzii legale calculată după trecerea unui termen de 30 de zile de la emiterea fiecărei dintre facturile nr. x/31.05.2018 - pentru suma de 29.278,85 RON, nr. 435/15.06.2018 - pentru suma de 25.583,93 RON, nr. 434/15.06.2018 - pentru suma de 34.360 RON și nr. 436/12.08.2018 - doar pentru suma de 54.694,51 RON; a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, proporțional cu admiterea cererii, respectiv suma de 3.640 RON, pentru judecata în primă instanță și 1.820 RON pentru judecata în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia și, în principal, trimiterea spre o nouă judecată instanței de apel, iar în subsidiar, rejudecarea de către instanța de recurs cu consecința respingerii apelului și menținerii hotărârii primei instanțe.

Prin primul motiv de recurs dezvoltat, recurenta a invocat nemotivarea hotărârii atacate, cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. proc. civ. și ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât decizia cuprinde doar argumentele apelantei-reclamante, preluate din memoriul de apel și susținerile orale ale acesteia, iar nu și motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale din cuprinsul întâmpinării, fără a se regăsi raționamentul propriu al judecătorului care a condus la soluția din dispozitiv.

În continuare, circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a invocat încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) și ale art. 22 alin. (6) din același cod, privind obiectul și limitele procesului conform principiului disponibilității și a susținut că instanța de apel a schimbat cauza acțiunii, întrucât, deși a fost învestită cu o acțiune în pretenții, a schimbat situația de fapt identificând temeiurile ce justifică nulitatea absolută a contractului de prestări servicii pentru lipsa consimțământului, cu consecința înlăturării acestuia ca mijloc de probă. A apreciat că, nefiind sesizată cu o acțiune de încetare a contractului, instanța nu trebuia să statueze asupra valabilității acestui contract, în contextul în care prin cererea de apel s-a invocat doar aplicarea greșită a prevederilor art. 304 C. proc. civ. privind denunțarea contractului ca fals.

Recurenta a evocat clauza privind modalitatea de stingere a obligațiilor din contractul de prestări servicii și livrări de bunuri nr. 12/10.01.2018 pentru a justifica faptul că, deși avea o natură atipică, instanța trebuia să o aplice și să verifice îndeplinirea condițiilor pentru obligarea pârâtei la plată, iar nu să schimbe situația de fapt și să extindă examinarea asupra valabilității contractului, prin analiza consimțământului părților, întrucât nu a fost învestită cu o astfel de cerere.

Circumscris ultimului motiv de recurs, autoarea căii de atac a invocat încălcarea art. 1.267 și art. 1.269 C. civ. privind regulile de interpretare a contractului, precum și art. 1.304 și art. 1.350 C. civ.

A susținut că, deși a reținut incidența normelor ce reglementează răspunderea contractuală, instanța de apel a examinat fundamentul și temeinicia pretențiilor reclamantei pe temeiul răspunderii civile delictuale, deși existența unui contract valabil se opune incidenței normelor acestui tip de răspundere.

Recurenta a mai criticat și aplicarea greșită a prevederilor art. 1.615 și ale art. 1.617 C. civ. privind compensația, întrucât, deși a reținut că aceasta operează de drept între datorii certe, lichide și exigibile, indiferent de izvorul lor, nu a aplicat-o față de toate facturile emise de recurentă, cu motivarea că aceasta nu s-a obligat prin același contract, deși din actele depuse la dosar rezulta că are lucrări prestate și neîncasate de la reclamantă de o valoare mai mare decât sumele pretinse de intimată.

Față de aceste argumente, autoarea căii de atac a sesizat o motivare contradictorie, pe care a imputat-o instanței de apel și cu privire la evaluarea penalităților, întrucât a stabilit un termen scadent de 30 de zile, fără a indica o dispoziție legală, înlăturând scadența stabilită prin contract; a mai arătat că instanța de prim control judiciar ar fi trebuit să rețină că sumele calculate și necompensate sunt mult mai mari, astfel încât nu există nicio culpă a debitorului privind întârzierea la plată.

La 17.08.2023, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, pentru considerentele cuprinse în practicaua prezentei decizii.

Analizând actele dosarului și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Un prim motiv de recurs a fost întemeiat de autoarea căii de atac pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticând nemotivarea deciziei atacate, din perspectiva cerințelor impuse cuprinsului hotărârii judecătorești de art. 425 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. proc. civ. și de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Față de acest motiv de nelegalitate, Inalta Curte subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acestuia.

Din acest punct de vedere, contrar susținerilor recurentei, care critică faptul că instanța de apel a preluat doar argumentele părții adverse și le-a ignorat complet pe ale sale, prezentate prin întâmpinarea depusă în etapa procesuală a apelului, se constată că decizia atacată prezintă structura tipică actului de procedură examinat, arată susținerile părților și modalitatea interpretării probatoriului, conturând concluziile instanței devolutive. Cum nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluției reflectate în dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de întinderea și conținutul considerentelor, în speță nu se poate reține precaritatea motivării, ci conformitatea acesteia cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Această structură corespunde exigențelor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, invocat și de recurentă, care obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără a se putea pretinde acestora să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, dar și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță, motivând chiar pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză.

Totodată, Înalta Curte constată că autoarea căii de atac, în finalul memoriului de recurs, a prezentat critici privind o pretinsă motivare contradictorie, ce se circumscriu motivului de recurs în examinare; astfel, argumentele contradictorii invocate vizează modul în care instanța a aplicat regulile compensației legale, precum și chestiunea termenului scadent pentru admiterea penalităților de întârziere.

Sub aspectul motivelor contradictorii cuprinse în hotărâre, amintind părților că această ipoteză presupune fie o contrarietate între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, fie o contrarietate dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii sau invers, Înalta Curte constată că acest caz de casare a fost invocat în mod formal; astfel, sub pretextul reținerii unor motive contradictorii în decizia atacată, recurenta pune în discuție modul în care instanța de apel, aplicând legea la situația de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, a statuat asupra temeiniciei cererilor părților având ca obiect compensația legală și plata accesoriilor.

Motivul de nelegalitate întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. deduce spre examinare instanței de recurs încălcarea art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din același cod, privind obiectul și limitele procesului conform principiului disponibilității, recurenta susținând că instanța de apel a schimbat cauza cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în pretenții, solicitând obligarea pârâtei la plata contravalorii mărfurilor livrate și a serviciilor prestate, în temeiul raporturilor juridice născute între părți. În apărare, pârâta s-a prevalat de contractul de prestări servicii și livrări de bunuri nr. 12/10.01.2018, invocând faptul că sumele pretinse nu sunt scadente, întrucât părțile au prevăzut compensația datoriilor reciproce, iar debitele ce excedează acestei modalități de stingere a obligațiilor vor avea termen scadent abia la 01.01.2030. Aceste apărări au fost combătute de intimată, în fața primei instanțe, prin răspunsul la întâmpinare, arătând că temeiul pretențiilor sale îl reprezintă operațiunile succesive de vânzare marfă și prestare servicii, iar nu contractul invocat de pârâtă, pe care nu-l recunoaște, nu l-a semnat, prin urmare înțelege să-l denunțe ca fals.

Din aceste împrejurări relevate prin cererile părților, rezultă că temeiul pretențiilor reclamantei nu a fost niciodată fundamentat pe contractul opus de pârâtă, ci acesta a fost invocat de către recurentă, în etapa judecății la prima instanță, cu scopul de a respinge ca premature pretențiile părții adverse, în considerarea termenului contractual, 01.01.2030. Astfel, instanța de apel a procedat la examinarea acestui contract din perspectiva caracterului probatoriu, susținut chiar de autoarea căii de atac și ca urmare a soluției pronunțate de prima instanță cu privire la respingerea cererii reclamantei de înscriere în fals.

În acest context, prin decizia recurată a fost confirmată opinia primei instanțe privind inaplicabilitatea procedurii reglementate de art. 304 C. proc. civ., dar sub aspect probatoriu, chestiunea acestui contract nu era lămurită, astfel ca analiza curții de apel a vizat exclusiv aceste aspecte, conducând la concluzia că acesta nu poate fundamenta apărările pârâtei, astfel că va fi înlăturat din ansamblul probelor și nu va fi luat în seamă.

În aceste împrejurări, criticile recurentei privind schimbarea cauzei acțiunii de către instanța de apel, cu consecința nesocotirii principiului disponibilității, nu pot fi primite, întrucât temeinicia pretențiilor reclamantei a fost analizată prin examinarea doar a împrejurărilor invocate de aceasta, anume operațiunile succesive de vânzare marfă și prestare servicii, așadar raporturi juridice distincte de cele ce ar fi izvorât din contractul invocat de pârâtă în apărare. De fapt, argumentele prezentate de autoarea căii de atac privind modificarea temeiului acțiunii prin crearea unei alte situații de fapt relevă, mai degrabă, nemulțumirea sa față de înlăturarea din materialul probator susținut pe contract, pe ale cărui clauze și-a întemeiat apărarea cu scopul de a respinge pretențiile intimatei; pe de altă parte, dacă instanțele devolutive ar fi dat valoare probatorie contractului invocat de recurentă, s-ar fi ajuns în ipoteza criticată de aceasta, anume de a evalua obiectul acțiunii intimatei din perspectiva altei cauze juridice.

Cu privire la ultimul motiv de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea regulilor de interpretare a contractului, cu trimitere expresă la clauzele convenției înlăturate din materialul probator, Înalta Curte notează că analiza acestor critici este fără relevanță în contextul în care curtea de apel a examinat, în mod legal, pretențiile deduse judecății prin prisma dispozițiilor dreptului comun, iar nu prin raportare la contractul defăimat ca fals.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că temeinicia sumelor pretinse de titulara acțiunii a fost evaluată pe temeiul dispozițiilor legale aplicabile raporturilor juridice născute între părți, în concret prin aplicarea regulilor răspunderii civile contractuale de drept comun, iar nu a celor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, după cum greșit susține recurenta.

De asemenea, pe temeiul dispozițiilor de drept comun, curtea de apel a analizat incidența compensației legale și a termenului scadent pentru calculul daunelor moratorii, sub forma dobânzii legale, indicând și aplicând corect prevederile art. 1.615, art. 1.617 alin. (1) și art. 1.535 alin. (1) C. civ.

Criticile privind aprecierea eronată a sumelor ce urmau a fi compensate, îndeplinind condiția de a fi certe, lichide și exigibile, cu trimitere la anumite facturi pe care instanța de apel nu le-a avut în vedere considerând că au un alt izvor juridic care nu ar permite compensația legală, vizează aspecte de temeinicie și presupun reanalizarea probatoriului, chestiune care nu mai poate fi examinată în calea de atac a recursului, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în această etapă procesuală, se poate analiza doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici argumentele prezentate de autoarea căii de atac ce vizează stabilirea nelegală a penalităților, cu nesocotirea contractului și în lipsa indicării unui temei juridic clar pentru termenul scadent reținut, nu pot fi primite.

Înalta Curte subliniază că instanța de apel nu a admis penalități, ci daune moratorii sub forma dobânzii legale, întrucât, așa cum s-a precizat anterior, pretențiile deduse judecății au fost evaluate prin prisma dispozițiilor dreptului comun, iar nu pe temeiul contractului părților; cu privire la termenul de 30 de zile, contrar susținerilor recurentei, curtea de apel, reținând dreptului intimatei-reclamante de a percepe accesorii în temeiul art. 1.535 alin. (1) C. civ., a aplicat aceste termen rezultând din facturile depuse la dosar în etapa judecății la prima instanță.

Înlăturând, astfel, ca nefondate motivele de casare propuse de recurentă, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul și, potrivit dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs, astfel cum acestea au fost dovedite în cauză în condițiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 165/A-COM/05.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2024.