ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1759/2025

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare", constată că:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș , secția Civilă la 10 mai 2021, sub nr. x/2021, iar ulterior, ca urmare a declinării de competență, pe rolul Tribunalului Specializat Argeș, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 207.092,725 RON, reprezentând pretenții contractuale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 234 din 30 aprilie 2024, Tribunalul Specializat Argeș a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel principal, iar pârâta a promovat apel incident.

Prin decizia nr. 18/A-COM din 17 ianuarie 2025, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul principal și ca lipsit de interes apelul incident și a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2.610 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs principal, iar pârâta B. S.R.L. recurs incident.

Motivând recursul principal, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei atacate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., și reținerea cauzei pentru o nouă judecată; cu cheltuieli de judecată.

În susținere, a arătat, în esență, că instanța de prim control judiciar a apreciat în mod greșit probatoriul administrat și a motivat contradictoriu hotărârea, întrucât din înscrisuri și raportul de expertiză rezulta în mod neechivoc că cel puțin de la data menționată în procesele-verbale de revizie și până la data încheierii celor de predare, utilajele s-au aflat în posesia altor societăți, cu acordul pârâtei, iar pârâta nu a achitat tariful orar pentru utilajele menționate în contractul de prestări servicii nr. x din 1 septembrie 2019.

A mai afirmat că, în acord cu prevederile art. 3.5 teza a II-a din contract, răspunderea intimatei ar fi trebuit angajată, aceasta fiind în culpă procesuală, context în care trebuia obligată la plata sumei de 115.132,5 RON.

De asemenea, a considerat că și concluzia instanței de apel referitoare la nesemnarea proceselor-verbale de primire este eronată, în măsura în care probele administrate relevau că recurentei i-a fost îngrădit accesul la utilajele ce făceau obiectul contractului de prestări servicii nr. x din 1 septembrie 2019 și că pârâta le-a utilizat pentru a furniza servicii altor societăți.

A apreciat că răspunderea pârâtei trebuia angajată în temeiul contractului independent de împrejurarea că aceasta a prestat servicii în interesul unor terțe persoane.

A mai arătat că motivele hotărârii recurate nu sunt susținute de probatoriul cauzei care releva numărul de ore pentru care pârâta datora prețul convenit contractual, fiind de necontestat că în intervalul cuprins între momentul reviziilor și cel al predării intimata a utilizat utilajele fără acordul recurentei, încasând sume de la alte societăți pentru aceasta.

În susținerea recursului incident, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1.266-1.270 C. civ. și a schimbat cauza juridică din contractul de prestări servicii în contractul de închiriere bunuri și că instanțele de fond au calificat eronat natura juridică a raportului obligațional dintre părți, aplicând greșit prevederile legale în materia obligațiilor contractuale. Sub acest aspect, a afirmat că obligația asumată de pârâtă de a asigura paza utilajelor în locația în care se presta lucrarea nu implica și transmiterea posesiei în sensul art. 916 C. civ.

În opinia recurentei, interpretarea corectă a prevederilor privind obligațiile pornește de la natura convenției încheiate, de prestări servicii cu utilaje operate de personalul furnizorului, utilizate strict la solicitarea beneficiarului, în condiții și locații stabilite prin comandă scrisă.

De asemenea, a susținut că potrivit art. 1.1 și art. 4.2.1 din contract, posesia juridică și de fapt a bunurilor rămânea în continuare la furnizorul serviciilor, iar interpretarea dată de către instanțele de fond clauzelor contractuale transformă convenția în discuție, contrar voinței părților și cuprinsului ei, într-un contract de închiriere utilaje.

Autoarea căii de atac, criticând dispoziția instanței de apel de respingere a apelului incident, a arătat că invocarea lipsei interesului s-a realizat nemotivat și fără o analiză pe fond a criticilor privind expertiza și încheierile premergătoare.

În final, a afirmat nelegalitatea deciziei atacate și din perspectiva încălcării art. 33-32 C. proc. civ., întrucât validarea de către prima instanță a raportului de expertiză, în ceea ce privește posesia bunului care a aparținut pârâtei, precum și motivarea sentinței și efectele pe care le-ar produce asupra raporturilor juridice sau pretențiilor ulterioare, o prejudiciază.

În drept, recursul recurentei-pârâte a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. cu cheltuieli de judecată.

La 22 mai 2025, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului principal, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului principal, invocată de recurenta-pârâtă, care, în ipoteza admiterii, ar face de prisos analiza oricăror altor cereri sau excepții invocate de părți, o va admite și va anula recursul principal pentru considerentele ce succed.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiția legală fiind aceea ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege, instanța de recurs neputând examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel.

În speță, recurenta-reclamantă își întemeiază demersul judiciar de față pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocând nemotivarea și motivarea contradictorie a hotărârii, precum și nerespectarea de către instanța de apel a normelor de drept material.

Pentru a răspunde exigențelor impuse de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ipoteza "hotărârea cuprinde motive contradictorii" nu poate viza decât cuprinsul hotărârii recurate. Altfel spus, contradicția afirmată trebuie să existe fie între considerentele hotărârii, fie între considerente și dispozitivul acesteia și să fie de așa natură încât actul jurisdicțional al instanței să apară ca fiind nemotivat.

Invocarea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conținutului legii, a modului de interpretare și aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în faza procesuală anterioară, care justifică greșeala de judecată a instanței ce a pronunțat hotărârea recurată. Simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea au fost greșit aplicate la situația de fapt stabilită de instanță, nu poate îndeplini funcția urmărită de recurentă.

Deopotrivă, se cuvine notat că, față de limitele controlului judiciar din recurs stabilite numai la chestiuni de nelegalitate, nu pot face obiect al analizei instanței de recurs aspectele de netemeinicie prin care părțile pun în discuție elementele circumstanțiale ale cauzei, chestiune integrată judecății instanțelor devolutive.

Verificând în aceste coordonate criticile expuse în susținerea incidenței motivelor de casare invocate, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi integrate ipotezelor de nelegalitate enunțate, întrucât, astfel cum au fost formulate, urmăresc realizarea unui control de temeinicie, și nu o verificare a conformității deciziei cu dispozițiile legale.

Astfel, deși afirmă motivarea contradictorie a hotărârii, recurenta justifică incidența acestui caz din perspectiva existenței unei contradicții între probele administrate, înscrisurile și raportul de expertiză, și considerentele instanței de apel. Or, o atare situație excedează sferei motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., împrejurarea ce determină înlăturarea lor.

Nu pot fi integrate controlului de legalitate realizat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nici susținerile referitoare la situația nemotivării hotărârii, întrucât o atare ipoteză înglobează chestiuni care lipsesc hotărârea de elementele care au fundamentat-o, și nu aspecte de netemeinicie - probele - a căror verificare este permisă numai instanțelor de fond, nu și instanței de recurs.

Nici susținerilor circumscrise de recurentă cazului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu li se pot atribui valențe de nelegalitate, în măsura în care, pe de o parte, autoarea căii de atac nu indică în concret normele legale, iar argumentele dezvoltate nu permit identificarea lor.

Întreaga construcție a raționamentului recurentei are la bază prevederile contractuale și elementele probatorii ale cauzei și este realizată pentru a demonstra greșita evaluare a situației de fapt și eronata valorificare a probelor, nicidecum încălcarea unor dispoziții legale.

Ceea ce deduce judecății în recurs titulara căii de atac nu este interpretarea și/sau aplicarea greșită a unor texte de lege la situația de fapt, așa cum aceasta a fost stabilită de către instanțele de fond, ci viziunea proprie a recurentei asupra valorii probatorii a dovezilor aflate la dosar, interpretării clauzelor contractuale și aspectelor factuale în raport cu actele cauzei. Or, aceste critici sunt de netemeinicie și, așa cum s-a arătat anterior, reexaminarea lor în recurs este interzisă.

Se cuvine notat că în procesul de judecată, instanța de apel are deplină libertate de apreciere, în sensul că, urmare a evaluării probatoriului administrat în cauză, poate să stabilească că s-a făcut sau nu dovada, în modalitatea cerută de lege, a pretențiilor deduse judecății, iar acest aspect nu poate face obiectul cenzurii instanței de recurs.

Analiza susținerilor autoarei căii de atac impun concluzia că prin motivul de recurs invocat, recurenta opune aspecte care tind la restabilirea situației de fapt și reaprecierea elementelor probatorii, la o reapreciere a condițiilor răspunderii recurentei-pârâte, bazată pe elemente de circumstanță.

Astfel, în lipsa unor critici veritabile de nelegalitate sau a unor motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă nu întrunește cerințele legale referitoare la motivarea căii extraordinare de atac exercitate, context în care devin aplicabile prevederile art. 489 alin. (2) din același act normativ.

De aceea, pentru rațiunile înfățișate anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) și al art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului principal și îl va anula.

În consecință, văzând dispozițiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect", ipoteză incidentă în cauză față de anularea recursului principal pe cale de excepție, Înalta Curte urmează să constate ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L.

Având în vedere soluțiile asupra recursurilor, precum și dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată înregistrate și solicite de fiecare parte recurentă rămân în sarcina acesteia, nefiind întrunite condițiile de la art. 453 alin. (1) C. proc. civ. pentru acordarea lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului principal.

Anulează recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 18/A-COM din 17 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 noiembrie 2025.